În acel an, în aprilie, debutasem în revista Steaua, în urma unui concurs de recenzii cinematografice organizat de Difuzarea Filmelor din Cluj. Premiul I consta dintr-o bicicletă de curse fabricată în R.D.G. (culmea cosmopolitismului în acel timp) şi colegii de cămin – eram şaisprezece în cameră – m-au împins cu forţa să particip, ştiindu-mă, caz rar printre politehnişti, fan al literaturii. Performanţe literare n-aveam (n-am participat niciodată la vreun cenaclu), dar o oarecare îndemânare stilistică aveam. La concursurile de literatură C (olimpiadele şcolare ale vremii) câştigasem de două ori locul întâi pe regiunea Hunedoara (din care făcea acum parte Alba Iulia milenară!), dar n-am ajuns la finala din Bucureşti, din cauza petelor din dosar.
Am participat la concurs în 1954 şi am câştigat bicicleta. Decernarea a avut loc, fireşte, pe scena unui cinematograf, iar a doua zi devenisem vedeta căminului – şi chiar a facultăţii –, zeci şi sute de politehnişti cerându-mi bicicleta „să facă o tură“. O ţineam pe un hol, la parterul căminului, încât toţi cei care veneau la cantină ţineau să mi-o încerce. Situaţia devenise de-a dreptul comică, aproape că nu-mi mai aparţinea. Încât, până la urmă, am vândut-o, abia mai ţinându-se în şuruburi, complet hărtănită, unui coleg care a dus-o acasă, a reparat-o şi a folosit-o ani de zile, chiar după ce-a devenit inginer, în concursurile de ciclism.
Dar bicicleta a jucat un alt rol în viaţa mea. Pe ecranul din spatele podiumului unde urma să-mi fie decernată, a rulat filmul recenzat (sovietic, bineînţeles, căci altele nu existau în acel timp, dar ales cu grijă din alte vreo 5 sau 6 produse Mosfilm, pentru că mi se păruse ceva mai decent: înfăţişa o luptă din Marea Neagră, din secolul XVIII-lea, în care „Amiralul Uşakov“ – eroul titular – zdrobea flota turcească la Capul Caliacra din Cadrilater). Iar după film, abuzând de răbarea publicului, un domn (nu părea a fi un tovarăş) mi-a făcut o amplă laudatio, anunţând că mă va chema să colaborez la secţia de critică a revistei Steaua. Ceea ce s-a şi întâmplat.
Revista Steaua era tot ce putea să fie mai „reacţionar“ în acel timp. Fusese înfiinţată în 1949 sub numele de Almanahul literar şi nu putuse scăpa de oribilele dogme ale realismului socialist, publicând în primii săi ani maculatură scabroasă: despre chiaburi, despre „sutamiişti“ şi „stahanovişti“. Noua serie, din 1954, ca şi schimbarea numelui, au inaugurat practic o redută antidogmatică. Steaua lovea acum necruţător în proletcultismul bucureştean şi chiar în atotputernica Uniune a Scriitorilor, condusă de Mihai Beniuc, flancat de cei trei politruci moscoviţi: Nicolae Moraru, Mihai Novicov şi Traian Şelmaru. Ca urmare, la toate plenarele ideologice şi congresele Uniunii era pusă la punct (cu un termen la modă: „înfierată“) pentru „cosmopolitismul“ său, pentru evazionism, pentru „atitudinea de frondă“, pentru „intimism“ şi mai ales pentru „poezia de notaţie“. Ce era această poezie? Pur şi simplu o poezie normală – descriptivă, ce-i drept, şi oarecum manieristă –, dar care evita orice clişeu politic, ceea ce era o culme incredibilă a curajului.
Timp de trei ani, la Steaua, am scris recenzii la cărţi mai ales străine din colecţiile unicei edituri la acea vreme, Editura pentru Literatură şi Artă, condusă de Petru Dumitriu. Dar nu atât ce am scris mi-a fost de folos, ci mai ales ce am învăţat. Politehnica era la câteva sute de metri de redacţia de pe Calea Horea nr. 10 şi aproape zilnic mă repezeam aici, fugind pentru douăzeci de minute, între cursurile de Mecanică şi Rezistenţa Materialelor, drogat de atmosfera şi anturajul în care eram primit. Pe cei din conducere nu-i prea vedeam, erau într-o cămăruţă oarecum ferită de restul redacţiei şi, ocupându-se de poezie şi proză, erau asaltaţi de o mulţime de autori, pe care îi primeau practic ca într-o audienţă hieratică. Baconsky, Gurghianu, Felea şi Rău se purtau cu debutanţii cuviincios, dar distant, ţinându-i la uşă şi pretinzându-le o oarecare decenţă în timpul aşteptării. Baconsky afişa o eleganţă ostentativă şi chiar arogantă pentru acel timp. Purta papion şi îşi evidenţia manşetele albe ale cămăşii, ceea ce îi irita la culme pe activiştii semianalfabeţi de la regionala de partid, proşti vorbitori de română, dar şi îmbrăcaţi în uniforme staliniste de piele, închise până la gât în bumbi de metal, soldaţi credincioşi ai partidului, perpetuu acoperiţi cu şepci soioase de postav, trase până peste urechi.
Eu îmi făceam recreaţiile mari în redacţia de critică, situată într-o cameră care mi se părea uriaşă, mobilată cu birouri ocupate pe rând de redactori, unii dintre ei cu jumătate de normă. Şeful secţiei era George Munteanu, eminescologul emigrat de la Bucureşti şi pe care destinul avea să-l pună într-o situaţie dramatică şi jenantă împotriva lui Anatol Baconsky, acesta fiind în cele din urmă dat afară ca urmare a unui presupus denunţ al subalternului. Cei mai mari şuetişti, care umpleau încăperea de râsetele şi glumele lor cu subînţeles politic, erau Cornel Regman şi Florian Potra, foşti membri ai refugiatului Cerc de la Sibiu, care trecuseră apoi la „munca de jos“ şi acum erau porniţi în refugiu la Cluj. Ei mi-au transmis, împreună cu George Munteanu, grija pentru stil, abilitatea ocolirii lozincilor limbii de lemn şi chiar un fel de calofilie prin care, cât se putea, evitau (şi evitam) clişeele. De altfel, Florian Potra era domnul de pe scema cinematografului „Arta“, care îmi lăudase recenzia şi mă adusese aici. Ironia face ca, după un deceniu şi ceva, să devin eu însumi critic de film şi – în condiţii de perfectă urbanitate şi într-o perioadă de manifestă liberalizare – să polemizez de cel puţin două ori cu antrenorul devenit coleg, despărţiţi de viziuni diferite asupra modernităţii. Mai erau în secţia de critică D. Florea Rarişte (profesor de liceu venit din Moldova), Liviu Tomuţa (asistent destul de vârstnic la Filologie), dar şi mult mai tinerii Virgil Ardeleanu (un vulcan neconformist în continuă erupţie, critic „rău“ şi cusurgiu înnăscut) şi Leonida Neamţu (poet basarabean refugiat apoi în nuvela fantastică).
Steaua a fost, în blestemaţii ani ‘50, o oază de civilitate şi curaj, iar cenzura şi „forurile“, atât din Cluj, cât şi din Bucureşti, nu ştiau cum să scape de ea. Lui A.E. Baconsky i se inventau farse odioase, i se agăţau de uşa locuinţei papilloane pline cu dejecţii. I se aminteau cu sadism versurile penibil-proletcultiste de la începutul carierei şi se inducea în opinia publică ideea că e un elitist, idee care prindea, ca şi cum ar fi fost vorba de o boală ruşinoasă, mai ales în rândul scribilor lozincarzi şi resentimentari. Însă reduta monolitică a acestei redacţii a fost spartă, mai întâi prin impunerea unui redactor-şef adjunct de profesie activist, iar în cele din urmă prin „demascarea“ redactorului-şef ca fiu de preot basarabean fugit din URSS şi ca participant la greva studenţească din 1946. Baconsky nu era membru de partid, dar a fost, practic, dat afară în cadrul unei „şedinţe lărgite a activului de partid“. Secretarul cu propaganda pe municipiu a citit învinuirile şi a spus că ele fac parte dintr-un memoriu al unui coleg de redacţie care este rugat să se ridice în picioare. Redactorul în cauză s-a ridicat din fundul sălii, dar imediat i s-au muiat picioarele şi a leşinat. A doua zi i-a cerut lui Baconsky iertare şi şi-a dat demisia. A plecat la Bucureşti, unde urma să ajungă şi Baconsky după demiterea sa. Era perioada proceselor publice şi a „fugilor“ celebre din ţară (Petru Dumitriu). În locul său a fost instalat activistul de partid care-i fusese adjunct.
Totuşi, Steaua a rămas în anii ‘60 pe linia de plutire, mai ales că din 1964 s-a trecut la o liberalizare în cultură. Noul prim-secretar al regionalei de partid, Maxim Berghianu, era căsătorit cu actriţa Silvia Popovici, care îi făcuse educaţia estetică şi-i dăduse, chiar, o înfăţişare mai mult decât liberală. Berghianu s-a descotorosit de la o zi la alta de dinozaurii din regională, cerându-le să vină „la sediu“ fără şepci, fără haine de piele şi să poarte cravate, cămăşi albe, cu manşeta ieşind din mânecă cu un centimetru. În faţa acestei blasfemii vestimentare, oamenii s-au retras la pensie sau la raioane. În locul lor, au venit în conducerea regiunii primii intelectuali, între ei Dumitru Ghişe, un filosof cu dosar prost, care fusese primit în partid cu doi ani mai înainte. Noul promovat, mutat în curând la Bucureşti, avea să-l întreacă în scurt timp pe cel care l-a promovat, ocupând funcţii multiple şi de mare răspundere, care aveau să-l compromită până în 1989.
Berghianu conducea personal maşina partidului, ţinându-şi soţia de-a dreapta. A redat străzilor numele româneşti schimbate în timpul cedării Ardealului de Nord. Mergea la spectacole fără însoţitor şi a adus la conducerea Teatrului Naţional un regizor ca Vlad Mugur, care, sub protecţia sa, a avut un repertoriu de excepţie.
La Steaua a devenit redactor-şef unul dintre vechii redactori şi se vorbea că prim-secretarul publica aici, sub pseudonim evident, poezii „intimiste“ şi „de notaţie“. Din păcate, după mutarea sa la Bucureşti în fruntea unui minister – şi odată cu „Tezele din iulie“ 1971 –, la conducerea Clujului au revenit politrucii cu şepci, cei daţi afară din funcţiile centrale pe care acum le-au reocupat.
Eu nu mai eram de mult la Cluj, refugiindu-mă în Capitală în 1967. Blandiana – care fusese ţinută pe tuşă patru ani, atât ca poetă, cât şi ca aspirantă la intrarea în facultate, îşi terminase între timp facultatea, dar nu i se dădea un serviciu oricât de modest. După ce am încercat să ne mutăm la Oneşti, unde aveam prieteni buni printre ingineri şi medici (unii dintre ei, foşti deţinuţi politici, ca pe multe alte şantiere ale anilor ‘60), am găsit de lucru şi am evadat la Bucureşti, ca majoritatea colegilor de facultate ai Anei, rejectaţi de mediul în care debutaseră (Ion Alexandru, Gheorghe Pituţ, Matei Gavril, Ion Papuc).
La sfârşitul acestei evocări a Stelei îmi este totuşi greu să-mi caut şi să-mi recitesc naivele scrieri de acolo, pe care fuga de şabloane le transformase probabil în mostre de calofilie, astăzi tragicomice. Dar ştiu că, fără Steaua, aş fi rămas inginer şi poate profesor de Tehnologie mecanică. La întâlnirea, după o jumătate de secol, cu vreo câteva zeci de ingineri, colegi de facultate, toţi răspundeau la clasica întrebare „Ce aţi făcut între timp?“ printr-un fel de refren: „sunt pensionar, am fost inginer-şef (sau tehnolog, sau director, sau profesor), dar din păcate tot ce am realizat a fost transformat între timp în fier vechi.” Din fericire, copiii lor au reuşit să plece în străinătate. Mă consolez la gândul că, publicând la Steaua, schimbându-mi profesiunea şi devenind scriitor, munca mea nu a devenit fier vechi.
Deşi înfiinţată în mare viteză, pentru a echilibra viaţa literară din Cluj, Tribuna, apărută la 10 februarie 1957, în plină febră revendicativă a intelectualilor maghiari, s-a dovedit altceva decât o improvizaţie. Despre revoluţia maghiară – ca studenţi înghesuiţi câte şaisprezece în câte o cameră de cămin, fără radio şi telefon – abia auzisem nişte zvonuri. La Politehică era un mediu politizat, partidul şi UTM-ul erau dominaţi de cei de la facultatea muncitorească (oameni aşezaţi şi familişti, cuprinşi faţă de noi, bacalaureaţii, de o anumită sfială). Sindicatul era o ficţiune, iar noi, ceilalţi, adică majoritatea, ne întâlneam, în afara cursurilor, doar la audiţiile muzicale ţinute în amfiteatrul mare de pe strada Bariţiu, unde stam în bănci şi ascultam, câte 2-3 ore, concerte simfonice. Obligaţia politică consta în participarea la programul educativ „Fii gata pentru muncă şi apărare“, care era ataşat obligatoriu orelor de Educaţie Fizică, aşa cum colocviile constituiau probele practice ale examenelor. Profesor de Educaţie Fizică ne era faimosul Ion Moina (recordman naţional la 100 metri şi 200 metri plat) şi, în acel timp, încă, o legendă în viaţă. Bietul „Moci“ (cum i se spunea, după numele satului de obârşie) se străduia să umanizeze regulamentul războinic importat din URSS, reducând FGMA-ul fie la o săritură cu paraşuta (refuzată de cei mai mulţi), fie la un marş efectuat pe o distanţă de 20 kilometri, având în spate o greutate de 20 de kilograme. Astfel încât, în ziua „Colocviului“, ne umpleam rucsacii cu pietre şi parcurgeam în grup drumul până în localitatea Sânnicoară şi de acolo înapoi, tăifăsuind şi glumind pe seama absurdului la care luam parte.
Abia prin noiembrie ne-a ajuns şi nouă vestea, dar sub o formă tendenţioasă: ungurii au cerut ruşilor Transilvania şi Gheorghiu-Dej s-a opus, contribuind la reprimarea revoluţiei! Ceva mai târziu, s-a auzit că ungurii vor drepturi mai multe în Transilvania („vor şi mai mult ei, care au o regiune autonomă, o universitate, şcoli, reviste şi ziare, tot ce le-a dat Petru Groza“, se spunea, cu trimitere subînţeleasă la faptul că fostul premier avea o iubită, actriţă la Teatrul Maghiar şi o fiică din flori, pe care le vizita în văzul lumii ori de câte ori se întorcea acum ca deputat în „circumscripţia“ Cluj-Nord). Ca în orice zvon, era un sâmbure de adevăr, căci în capitala Ardealului funcţionau în limba maghiară un post de radio, un ziar de partid, o revistă pentru femei şi un săptămânal literar (în afară de Universitatea „Bolyai“, de secţiile maghiare de la Conservator, Institutul de Teatru, Institutul de Artă Plastică, Teatrul Maghiar de Stat şi Opera Maghiară de Stat). Ceva mai mult decât paritatea, căci tot ce aveau scriitorii români era, în materie literară, Steaua – un mensual care, şi el, începuse să se aibă rău cu partidul.
Cam atâta ştiam, când cei de la Steaua mi-au trimis vorbă că sunt chemat de „Ioanichie“, care mă vrea redactor la secţia de ştiinţă a noii reviste. Revistă care va apărea în compensaţie cu o nouă revistă maghiară, lunarul Korunk.
Nu ştiam cine este acest Ioanichie Olteanu, deşi el nu era deloc necunoscut. În timpul refugiului făcuse parte din Cercul literar de la Sibiu, iar după război editase la Cluj un supliment literar la ziarul Luptătorul ardelean, până când, la înfiinţarea Almanahului literar (predecesorul Stelei) se mutase la Bucureşti. Se vorbea de baladele sale, scrise în perioada sibiană, ca de nişte capodopere, dar acum, ca atâţia care fugeau de proletcultism spre traducerile din literatura clasică rusă, se ilustrase ca traducător al lui Puşkin, mai precis al baladei „Contele Nulin“. (Dacă a fost totuşi ceva bun în acea perioadă, au fost traducerile din Puşkin, Tolstoi, Gogol, Goncearov, care au umplut rafturi de bibliotecă. Ce-i drept, Dostoievski, Bunin, Merejkovski, Leonid Andreev sau Esenin se citeau pe sub mână, în timp ce despre Bulgakov, Zamiatin, Ţvetaeva sau Mandelstam nu se ştia chiar nimic.)
Cred că întâlnirea cu Ioanichie s-a petrecut undeva, într-o cameră de la Sfatul Popular, dacă nu chiar la Biroul Stării Civile, căci revista n-a avut sediu decât cu puţin timp înaintea apariţiei. N-avea sediu, n-avea nume, n-avea redactori, avea doar un redactor-şef de import care, el însuşi, nu avea locuinţă. Clujul rămăsese aproape fără scriitori români. Lucian Blaga, Ion Agârbiceanu, Ion Negoiţescu, Grigore Popa, Victor Papilian erau interzişi, numeroşi universitari erau încă arestaţi sau muriseră după lungi perioade de închisoare ori marginalizare. Ioanichie fusese trimis să adune ce mai rămăsese, să recupereze handicapul anilor în care partidul îi folosise pe maghiari ca „tovarăşi de drum“ contra „duşmanilor de clasă“ şi „elementelor cosmopolite“. În filiala Uniunii Scriitorilor erau 76 scriitori maghiari şi numai 14 români, iar comitetul de partid îşi ţinea şedinţele în limba maghiară, numărul românilor fiind insignifiant.
Viitorul meu şef (circa 40 de ani) era un bărbat vânjos, bine înfipt pe picioare, cu o voce uşor cântătoare, cu ochii parcă mereu amuzaţi de ceva, ferindu-se să te privească mai mult de o clipită, în trecere. Putea părea introvertit, timid, dar în acelaşi timp şiret şi evaziv. Nasul viril şi coroiat îi adusese porecla de „Tapirul“, ceea ce cred că nu-l deranja deloc, căci sonoritatea cuvântului îi sublinia autoritatea.
Mi-a spus de la început, între patru ochi, că îmi cunoaşte dosarul şi ştie că tata a fost închis 8 ani şi că acum este reintegrat în câmpul muncii („Unde?“, s-a prefăcut el că nu ştie. „A, la gaz metan, foarte bine!“). Referinţele de la Steaua sunt bune, dar mai aşteptăm o aprobare de la partid, speră să vină. Să fac o cerere de angajare, dar să specific: „redactor la secţia de Ştiinţă“, mă previne că la „Beletristică“ ar fi mai greu. „– Dar cum rămâne cu facultatea? Sunt student în anul IV, mai am două semestre şi examenul de stat… într-un fel partea cea mai grea a politehnicii…“ „– O să mai vorbim despre asta, în orice caz puteţi să vă împărţiţi timpul, mai lipsiţi de la noi, mai lipsiţi de la ei, oricum din câte ştiu aveţi 10 pe linie.“
Lunile care au urmat au fost cele mai intens romantice din viaţa mea publică (poate cu excepţia începuturilor de peste decenii ale Alianţei Civice). Seară de seară ne adunam în biroul acela de Stare Civilă, unde mai rămăseseră pe jos confetti de la nunţile din ajun. În fiecare seară mai apărea un coleg – profesor la Filologie, student la Arte Plastice, secretar la Opera de Stat, funcţionar, corector, dactilografă. Mulţi erau şomeri, daţi afară din serviciu sau interzişi cărora „partidul“ le cerea să scrie cu pseudonim. Când am aflat că părintele Ion Agârbiceanu a fost admis în colegiul revistei şi că revista se va numi Tribuna (un nume cu repetate ecouri în istoria Transilvaniei) am izbucnit de emoţie în plâns.
În primul an de apariţie revista Tribuna era oarecum atipică. Pe vremea lui Ioanichie Olteanu făcuse senzaţie reabilitarea generaţiei anilor ’40, a unor poeţi şi filosofi care, cu 12-13 ani înainte, erau în vogă, dar între timp fuseseră arestaţi, interzişi. Profitând de vântul pe care Bucureştiul îl sufla acum spre această nouă revistă românească din Cluj, a izbutit republicarea unor colegi de generaţie pe care îi pierduse pe drum sau a unor „clasici“ ca Ion Agârbiceanu ţinuţi de-o parte de regim, mai mult din cauza profesiunii de preot decât din cauza scrierilor sale. Aici au redebutat, în plină epocă dogmatică, poeţii Ion Sofia Manolescu, Radu Stanca, Gheorghe Chivu, Victor Torynopol sau publiciştii Aurel Buteanu, Petre Hossu, Grigore Popa. Singurul care se dovedea imposibil de „reabilitat“ – cum se spunea în jargonul de partid – era Lucina Blaga, marele poet-filosof, devenit bibliotecar, pe care avea să-l publice cu câteva articole Contemporanul, cu puţin timp înainte de a muri. Tot la Tribuna au debutat primii „şaizecişti“. Nichita Stănescu a publicat un ciclu de versuri dedicat răscoalei de la 1907. Alţi tineri, nepublicaţi în Capitală, se adresau Tribunei cu primele cicluri de versuri: Ilie Constantin, Cezar Baltag. Ca absolventă de liceu la Oradea şi-a publicat primele două poezii – înainte de a fi interzisă din cauza unui denunţ politic – Ana Blandiana. Colegii ei de facultate Ion (încă nu Ioan) Alexandru, Ion Pop, Matei Gavril, Gheorghe Pituţ au ajuns la Tribuna trecând prin cenaclul de limbă română al filialei Uniunii Scriitorilor. Noi înşine – redactorii (eu eram, în calitate de politehnist, la rubrica de Ştiinţă) – veneam direct de pe băncile facultăţii. Fluxul liberalizării îi aducea pe mulţi bucureşteni la Cluj, totul în anumite limite, pentru că, de pildă, Sorin Titel (fost anchetat după mişcările studenţeşti din Bucureşti) a fost interzis după un denunţ chiar în momentul în care ar fi urmat să fie angajat în redacţie.
Ca la orice publicaţie nouă, atmosfera avea ceva exploziv şi romantic. Orgoliul Clujului de a avea o revistă care polemiza cu dogmatismul din Capitală şi de a-şi afirma propriile valori nu ţinea cont de ierarhii şi de tabuuri. La apariţia romanului Pe muchie de cuţit, în care era calomniat Blaga, Mihai Beniuc – ardelean el însuşi devenit, datorită poziţiei sale oficiale, intangibil – a trebuit să sufere un serial de cronici distrugătoare. La fel s-a întâmplat cu ceilalţi corifei ai realismului socialist care tăiau şi spânzurau în Bucureşti şi care dictau ierarhiile de la un congres la altul, care erau studiaţi în manuale şi reprezentau literatura pe plan extern. Nedepinzând de Uniunea Scriitorilor – fiind administrată de o editură ce ţinea de Ministerul Culturii şi „citită“, mai pe şleau spus, cenzurată, de „Direcţia presei“ din Cluj – Tribuna îşi putea lua până la un punct libertăţi atipice perioadei. La moartea lui Brâncuşi, în afara comunicatului succint copiat din Scânteia, s-a publicat un eseu şi o poezie omagială, iar eu – „cap limpede“ fiind – am schimbat peste noapte antetul colorat al revistei într-unul negru, ceea ce m-a costat o amendă cerută de cenzură, pentru că sculptorul era considerat, încă, decadent, cosmopolit şi „nereprezentativ pentru poporul nostru“. În pagina ştiinţifică (de care mă ocupam) aveam colaboratorii aleşi ostentativ dintre marii universitari ai Clujului: doctorii Iuliu Haţieganu, Ioan Goia, Victor Preda, Valeriu Bologa, profesorul meu de „metalurgia pulberilor“ Alexandru Domşa, filosoful D.D. Roşca, istoricul I.I. Rusu şi (în ciuda oportunismului său politic) arheologul C. Daicoviciu, care desfăşura an de an şantiere în siturile dacice din Munţii Haţegului.
Totul s-a schimbat după înapoierea forţată la Bucureşti a lui Ioanichie Olteanu, în urma unei intrigi şovine de la Regionala de partid condusă de Vasile Vaida, Tompa Istvan şi de alţi stalinişti îmbrăcaţi în piele neagră şi raglane fumurii de „gabardină“. În locul lui a venit redactor-şef prozatorul Dumitru Mircea, un om cumsecade care – însă – şi-a compromis talentul într-un roman penibil despre colectivizare şi care nu mai avea autoritatea necesară susţinerii cursului liberal impus de predecesorul său. Născut într-o familie cu foarte mulţi copii din Câmpia Ardealului, s-a întâmplat că unul dintre fraţii săi a ajuns cardinal la Vatican. Tatăl lui Mircea fusese primar „înainte de 23 August“ (sau, cum se spunea cu scârbă, „în regimul burghezo-moşieresc“), iar el însuşi, se spune, cântase în studenţie la strana unei biserici greco-catolice. Toate astea îl făceau vulnerabil şi, cu toate încercările de a menţine prestigiul revistei, acesta s-a pulverizat. Ingerinţele partidului şi cenzurii erau tot mai aberante şi anticulturale, revista trebuind să publice acum cronici electorale locale, portrete de deputaţi sau de „ilegalişti“ şi să polemizeze cu Occidentul, de la filosoful Karl Jaspers până la generalul american X sau Y.
Poate şi rămânând Ioanichie Olteanu s-ar fi întâmplat la fel (sau poate că el a plecat ştiind ce urma să se întâmple), dar în orice caz „luna de miere“ dintre regim şi revistă s-a încheiat. Revista şi-a schimbat faţa, a devenit o „foaie“ plicticoasă, care s-a provincializat publicându-şi doar proprii redactori şi urând tot ce venea de la Bucureşti. Dacă înainte Bucureştiul însemna „dogmatism“, „realism socialist“, „proletcultism“, acum devenise cetatea rău famată, „oraşul prăbuşirilor“, indiferent de cine ar fi fost vorba. S-a ajuns să fie înjuraţi urât, cu pseudonim, chiar cei ce debutaseră în Tribuna, din clipa în care ajunseseră să publice sau să fie recenzaţi într-o altă revistă, bucureşteană. Ceea ce a făcut ca majoritatea tinerilor talentaţi din Cluj să emigreze în Capitală. Ani de zile, tribuniştii s-au publicat şi şi-au luat interviuri între ei, nemaiinteresându-i restul lumii. Şi, cum se întâmplă în asemenea situaţii, au început bârfele, intrigile, invidiile, măcinarea în tabere mereu schimbătoare – toate acestea desfăşurându-se, în orele de serviciu şi până târziu, la restaurantul de peste drum.
Căsătorindu-mă cu Blandiana, în împrejurări pe care le voi descrie mai încolo, am intrat amândoi în vizorul invidiilor. Iar eu, la rândul meu, am intrat într-o grevă nedeclarată, în timp ce ea a fost interzisă.
Neoproletcultismul de la cumpăna anilor ‘50-’60 se apropia treptat şi de Cluj. Retragerea trupelor ruseşti nu făcuse decât să stimuleze dogmatismul regimului Dej. Dar, în timp ce dincolo, Hruşciov deschidea lagărele şi-l publica pe Soljeniţîn, la noi închisorile gemeau din nou de oameni (în majoritate preoţi, alţi intelectuali şi foarte mulţi ţărani), iar literatura îngheţase în dogme. Se spune azi că tot acest îngheţ era pregătit ca monedă de schimb pentru tratativele de după declararea „independenţei de partid“ din aprilie 1964. Dar câte existenţe au fost zdrobite în aceşti ani şi cu cât cinism a fost pregătită (dacă a fost) această suferinţă a milioane de oameni!
(fragment dintr-o carte neterminată)