A rămas astăzi verosimilă în România poezia religioasă? Așa cum s-a practicat ea până în secolul al XVIII-lea și cum a supraviețuit în romantism sau la începutul secolului XX? Răspunsul e greu de dat. Ateismul violent și militant care a stăpânit țara noastră și Estul Europei aproape jumătate de secol a avut efecte contradictorii: pe de o parte, religia, izgonită din literatura oficială, n-a mai putut face obiectul poeziei; pe de altă parte însă, reprimarea sentimentului religios oriunde s-ar fi aflat a provocat o resurecție spectaculoasă a religiosului. Niciodată, probabil, credința imposibil de exprimat în mod deschis nu s-a dovedit mai fierbinte decât în anii comunismului. În țara noastră, pactizarea bisericii ortodoxe cu puterea comunistă a încurajat o religiozitate subterană care, infiltrându-se în marea masă a poporului, a molipsit vizibil și literatura, în special poezia.
Schimbarea cu 180 de grade petrecută brusc în 1989 a creat dificultăți neașteptate, ca orice răsturnare spectaculoasă. Poezia explicit religioasă reapare fără nici un fel de restricție, încurajată pe toate căile de oficialitate. S-a ivit astfel o lirică naivă, glorificatoare a tainelor Bisericii, poezie compusă în special de clerici și de poeți trecuți prin învățământul teologic. După ce dezvoltase, de-a lungul deceniilor de comunism, o întreagă tehnică subversivă de ocultare a termenilor consacrați, pentru a putea vedea lumina tiparului, religiozitatea marii poezii de la noi s-a văzut dezorientată tocmai prin lipsa interdicției.
În aceste condiții, veritabila poezie de aspirație spirituală gravă s-a refugiat, momentan, în decorul și în practicile laice, în descrierea nesfârșitei suferințe umane. Obligată, odinioară, să apeleze la pretexte lumești pentru a supraviețui, poezia religioasă s-a văzut silită să-și fabrice o lume comună, cu care să intre în contrast. Cu cât contrastul se schița mai brutal, cu atât nevoia mântuirii devenea mai puternică, iar mesajul religios mai natural.
Reprezentantul tipic al acestui nou mod contemporan de religiozitate îl avem în persoana poetului Ioan Pintea, preot în orașul Bistrița, editor al lui N. Steinhardt, director al Bibliotecii județene „George Coșbuc” și una dintre figurile culturale emblematice ale Transilvaniei. Volumul său recent apărut, intitulat Față către față (Editura Cartier, 2019), reprezintă o antologie personală, o selecție întreprinsă de autorul însuși din volumele sale editate în ultimele două decenii (de la Frigul și frica, 1992, până la Casa Teslarului, 2009). Antologia însăși are o structură neobișnuită: începe cu unul dintre ultimele volume și îl privilegiază pe cel de debut, Frigul și frica.
Sentimentul religios al poetului, multiplu filtrat, ajunge în text mai ales sub forma aluziilor; Ion Pintea face parte dintre acei poeți care, după 1989, au adoptat o religiozitate subtilă, uneori greu perceptibilă. Astfel înțelegem Casa Teslarului, consistentul său volum ultim, ca pe un spațiu al sacralității umile, locul unde urma să se petreacă miracolul; demonii din turma de mistreți (Cineva alungat din turma aceea), vacile grase și vacile slabe (Cu pradă să umplu vizuina), Ioan sfâșiindu-se în pustie (Întreabă trimișii lui Ioan), Pescuirea minunată și nenumărate alte poeme, fragmente izolate din Evanghelii, rămân aluzii destinate cititorului cultivat și credincios și servesc la cu totul altceva, la o deschidere neașteptată spre lume. Poeziile pe care asemenea trimiteri evanghelice le prefațează se întâmplă să fie poezii dure, fără speranță, iluzii dintr-un secol tragic pe care nimic nu-l mai poate absolvi. Trimiterea religioasă acționează oarecum în contrapunct, demonstrându-ne, paradoxal, că speranța va fi întotdeauna dezamăgită.
„cu pradă să umplem vizuina
astăzi a ieșit poporul la marginea râului
șapte vaci slabe mâncau șapte vaci grase
astăzi a ieșit poporul la marginea lanului
șapte spice negre mâncau șapte spice albe
pe urmă a venit seara pe urmă a venit noaptea
pe urmă a venit dimineața dezlegării visului”
(Cu pradă să umplem vizuina);
„de sus din munte se aduce vițelul de aur
dragostea schimbarea și revolta au ajuns
între burete și cretă
mierea și laptele
curg blând printre
ferigi și urzici în apeduct
în muzeul fluturilor morți
peste trupul eroului
steagul împăturit”
(Fluturându-se trec prin fața mea);
„numai mirosul de trandafiri se poate vedea
mâna aceasta a noastră – viața spânzurată-n
pielea tăișurilor ascuțite și sarea
apa și vinul – buretele stors
sora noastră moarte
sângerăm odată cu văzduhul
cu văzutele și nevăzutele
în adâncă tăcere iubim trupul acesta stricat”
(Mâna aceasta bolnavă).
Am ales în special versurile din Frigul și frica, pentru că ele materializează inspirația genuină a poetului nostru – frecventator al suprarealismului, amintind uneori delirurile lui Gellu Naum. În volumele următoare, mai subtile din punct de vedere tehnic, fondul inspirației rămâne același.
Se vede că Ioan Pintea mizează pe ceea ce putem numi „așteptare frustrată”: dacă titlul și punerea în scenă îl făceau pe cititor să creadă că va urma o secvență poetică previzibilă, autorul își face o plăcere perversă din a contrazice premisele și a oferi o cu totul altă rezolvare, de obicei pesimistă. Utilizat în aproape toate poeziile din Frigul și frica, acest procedeu devine până la urmă o specie de joc intelectual repetitiv. Maniera poetică Ioan Pintea poate fi ușor parodiată de către un cititor atent care ar găsi în aceste exerciții o literatură de gradul al doilea.
Exemplele de mai sus ne oferă poezia de impuls religios așa cum poate ea arăta astăzi în România. Poetul Ioan Pintea a devenit unul dintre cei mai originali reprezentanți ai ei, deoarece atinge uneori Poezia cu majusculă.