Viorica Răduță: o excepțională poetă a imaginii. În textul d-sale imaginea crește cum o sămânță din sine însăși, urmând a sugera o lume lăuntrică, a o justifica emoțional, a-i acorda un nervos contur distinct. După care i se trasează ramificațiile, i se asortează culorile, i se cumpănesc intonațiile, nu fără ca ochiul să cadă mereu pe sclipirea imaginii suverane: „să ne oprim în visul alb, spune dirijorul/ arcușul încordat chipurile/ ascultați!/ caii bat liniștea în cadența albastră/ al doilea insert: curcubeul se usucă pe rîu// sub mască pune pământ, zice în trup legănat copilul/ în primul lui drum se terminau dealurile// dirijorul lasă fetele să se teamă de gânduri/ pașii mei poartă ecoul alunului, aici se despart orizonturile/ nu mai ești de trei ani în carne, repetă femeia/ femeie, aici îmi vindec oasele, pe locul care se așază în pasăre/ pot schimba umbra în răspuns, spune, dar aud lemnul// dirijorul are durata refrenului singur/ umbra este în cântec// femeia adună visele” ( La plopi I). Totul pare neverosimil precum într-o zonă a oniricului, ființele, lucrurile, mișcările, sunetele par a se balansa ușor, a-și pune în cauză identitatea, dar fără a se dezice în fapt de aceasta. E un joc între o prezență incertă și o absență relativă, fără miză. Nimic nu se pierde, totul se transformă în sine, năpârlindu-și fețele pasagere: „albul și negrul siluetelor înăuntrul timpului/ cum se văd în femeie ziua și noaptea copiii aceștia ai țărmului/ (nu știu ce înțelegi prin copiii aceștia ai țărmului)// în luminișul de apă pescărușul cade pe sticla altei tăceri/ dar textul e vechi/ la fel trupul meu de lună desparte ecoul de corzile violonistului/ fata nu mai știe depărtarea care stătea albastră/ îmbracă, spune, costumul tău de mire mai îmbracă-l o dată” (La plopi VII ). Din asemenea bruioane ale sensibilității cabrate se încheagă un mediu rustic cu peisajul, oamenii, lucrările sale sempiterne. Poeta îl evocă strâns, fără a face concesii clișeului tradiționalist, cu forțele proprii. Rezultă o vibrație de prospețime a mai tuturor episoadelor precum o candidă acreditare a lor: „apele s-au ținut în picioare o zi/ când lumina din prag a dat frunzele la o parte/ prin el trecea alb mai alb gândul repezit în oglinzi/ să se nască/ dar a rămas o pojghiță de sticlă/ și mama scoate apa din apă/ visul ei tocmai trece de miezul nopții/ în susul străzii brațul s-a ridicat” (Gîndul nu pot să-l strig). O dialectică a faptului minor, suficient de complicată în țesătura-i minuțioasă însă în afara oricărei pedanterii, ia naștere pentru a însoți simpatetic personajele familiare, pentru a asambla, cu o conținută sapiență, zilele, anotimpurile, vârstele. Un necontenit avans al imprevizibilului: „fata bate în noapte dar nu mai poate să intre în ea/ cu un cântec de leagăn se scurge pe geam// este tot el parcă se mișcă înăuntru/ stă de fapt singur și iese din moarte să vadă statuia orașului/ cu ploile lipite pe margini/ unde duhul meu își pune pielea și vântul/ să îmbrace copiii care ajung la gând/ copiii plini de îngeri pe cămășile albe” (Noaptea în care toți l-am visat).
Caracteristică ni se înfățișează indistincția dintre veghe și somn, dintre noapte și zi, dintre organic și anorganic. Fluxul liric le învăluie cu altruismul unei comunicări recunoscute cum o condiție naturală: „acum ce ne facem în a doua duminică după Rusalii/ fără pielea în care adorm ținută de zăpadă/ dacă îngeri nu sunt să ia dimineața din somnul tatei/ auzi? urcă trenul în noapte/ sau seamănă prea mult cu tata dumnezeu știe” (ibidem). Dar liantul de căpetenie e cel dintre viață și moarte. Se relevă aici o mentalitate arhaică potrivit căreia extincția nu constituie un eveniment extraneu existențialului, ci o parte inalienabilă a sa. Din care motiv putem înregistra un continuu du-te-vino între cele două stări. Un soi de ritual primitiv cu rostul de-a le dibui o întrepătrundere palpabilă, gospodărească: „în duminica Tomii îngerul plecase din ploaie/ luați aripile din mine a spus e pustiu luați pustiul/ jumătate din trup s-a uitat la castani cum dedesubt/ femeia a lovit cu bastonul care o ținea la mers a lovit luna/ nu știu dacă mai trăia fiindcă iarna punea câte un pas/ îndoită mult tot se chema că merge cu strada numai bărbați/ după cum plecaseră din poartă” (Strada mea moartea). Tema predilectă până la obsesie a acestei producții devine obștescul sfârșit. Moartea mamei îi inspiră autoarei un amplu recviem în care găsim aceleași secvențe ale conștiinței rurale ce filmează stadiile procesului final. O simulată răceală favorizează efectul expresiei tensionate, un fel de implozie a patetismului pururi prezent. Încă o dată imaginea indică punctul sesizant de plecare, uneori fiind vorba de-o imagine obiectivă, meteorologică, aidoma unei baterii încărcate cu energiile suferinței: „și cu el dimineața// mama așteaptă să vină fereastra/ în ochii ei albi// din alergare desparte șaua de vânt/ nu mai e orizontul până la drum// e golul curgând// fereastra se taie de strigăt acum/ tot un gând// nu mai ies din duminică nu/ șaua trece pe vânt” (Purtăm calul galben). O sumă de oscilații între viață și moarte acordă agoniei un suflu de tragic provizorat din care ies în câștig ambii factori. Moartea nu e o abstracțiune, ci o percepție ce nu se îndură a se abandona, viața e un concret sacrificial. Duetul lor are alura unui fenomen cosmic ce rulează în mioriticul decor adoptat.
În aceeași cheie urmează drama de la Colectiv. Cu aparenta aplicație a unui chirurg sau autopsier, Viorica Răduță alcătuiește bilanțul detaliat al victimelor luate una câte una spre a individualiza ceea ce pare masa unei stihii thanatice: „s-a făcut în jurul lui o respirație/ care era chiar pielea/ dezbrăcată de trup până la os/ se îndreaptă/ deși osul merge în creștet/ merge și la tălpi// dacă vezi durerea la capătul ei/ o voce se aude cum deschide mormântul/ și el negru de fum/ să iasă la număr/ și zilele să nu mai vină/ singure/ ținându-se de mână în somnul părinților/ în liniștea de sub folie una cu geamătul/ putred de nopțile nedormite/ ca și culoarea feței/ care avea culoarea timpului” (S-a făcut în jurul lui o respirație). În vederea unei racordări la real, operează acum o sinistră contabilitate: „și privirile se fac umbre/ bâjbâind/ să iasă la număr cu zilele următoare/ lumânările să fie tot o carne/ drepte ca singurătatea/ chiar dacă nici ea nu are odihnă” (Și privirile se fac umbre). Compensator, e menționată o reversibilitate a timpului, aidoma unui gest magnanim al eternității provocate de multipla jertfă în cauză. Senzațiile vieții frânte revin în interstițiile golului, în acea complicitate a morții cu existența care e ancestralul capăt al celei din urmă. Cu gesturi caline, cu o tandră visare, având aerul unui nou început: „se duce la fereastră/ timpul e nenăscut/ are multe urme și zile care stau la distanță// numele de pe pânză sunt și pe zid/ numele încă respiră/ ca și cum ar atinge o carne// într-o lună pentru 60 de tineri/ timpul a fost tăcerea/ nu mai erau cuvinte pentru el// era o durere în altă durere// vine prin os își spune mama și se ține de vis la fereastră/ să pună degetul pe o bucată de carne” (Se duce la fereastră).
N-am putea decât confirma afirmația conținută în prefața volumului: „Viorica Răduță este unul dintre cei mai originali și egali cu sine poeți ai literaturii noastre din ultimele decenii”. Nădăjduim ca domiciliul provincial de care are parte să nu mai constituie o piedică în recunoașterea d-sale ca atare.
Viorica Răduță, O sută și una de poezii. Antologarea textelor
și selecția reperelor critice aparțin autoarei. Prefață de Christian Crăciun,
Editura Academiei Române , 2019, 184 p.