Viața e silueta pe care o pierzi odată cu mama, de Florentin Palaghia, Princeps Multimedia, Iași, 2019, 140 p.
O tristețe difuză sau peremptorie îmbracă felurite chipuri, pornind de la titlu ori de la primul poem inclus în volum: „Peştera se întinde sinuoasă./Domnişoara de Cromagnon/îşi aşteaptă cu evlavie soţul plecat/la cules de iluzii în Munţii Stâncoși./ Pe versantul sudic soldaţii de plumb/ aşteaptă ordinul de eliberare.// […] Spânzuraţi de galerii umede liliecii/ aşteaptă asfinţitul şi Atotbiruitorul/ se înfruptă din prada de război./Un prieten a murit într-o gară mică,/ mica lui prinţesă, pe timpuri colecţionară/ de şerveţele, a aţipit şi ea în brațele tatălui/ și ale fiului meu.”(Al treilea război mondial).
În toți porii versurilor pătrund, dimpreună cu tristețea, lutul și stelele, așteptarea sau vaierul unei stări primare, de dincolo de siluete și de forme, aflate undeva la ugerul luminii primare: „Cu o mână curăţ orizontul,/ cu cerul botez îngerii/ şi tot mai aproape de lumină/ număr stelele.//Sunt atât de aproape de tine/ încât dacă aș ridica braţul/te-aş mângâia pe cruce…” (Te-aş mângâia pe cruce…). Din 1981 încoace, de la debutul cu volumul Sintagme, autorul a publicat 14-15 volume de poezie, unul dintre ele fiind prefațat, la vremea lui, de Nichita Stănescu, care remarca „lapidaritatea și aparența nonșalanței”, dar și „regăsirea matricei pierdute printre arhetipuri de data aceasta străvăzute și întrezărite prin ceața translucidă a unei ferestre închise”. Tot în 2019, tot în Iași, Florentin Palaghia a publicat volumul de poeme O lume fără aștri. Ca pentru a marca împlinirea a 75 de ani, poetul fiind născut în 1945, în ultimii 30 de ani fiind locuitor al Parisului – unde i-a cunoscut pe Ilie Constantin și Miron Kiropol.
dimpreună, de Eduard Filip Palaghia& Florentin Palaghia, Timpul, Iași, 2017, 72+62=134 p.
Ce îi poate ține dimpreună, între aceleași coperte, pe doi poeți, tată și fiu, unul debutant în 1981, altul în 2005? Un duh al înmuguririi, al devenirii. Până la final și dincolo de final. Ne aflăm în plin registru pictural, dacă deschidem volumul dinspre capătul fiului, unde jocul și exuberanța lumii fac legea: „Oraşului din muguri de lumină,/ biet urs de pluş cu nas de marţipan,/ i s-au născut copii din crinolină/ înfăşuraţi în candel moale. Pe-un divan/ stau aşezate cinci păpuşi de abanos,/ cu ochii trişti, în rochii de mătase,/ iţindu-şi picioruşele de os/ dintre rochiţe […]” (Exilat). Sau: „Actorii se îndrăgostesc pe scenă,/ Recită, mângâie, se răsucesc,/ Se-nvăluie în nori, înmuguresc,/ Zâmbesc cu mâna pe sirenă…” (Seismograf). Ar fi vorba aici, în cazul fiului, al poetului Eduard Filip Palaghia, despre „un ludic bine stăpânit, într-o manieră, cum era de așteptat, postmodernă, în care universul copilăriei este o permanență tratată cu bonomie, una asumată artistic”, după cum remarcă în postfață Cassian Maria Spiridon. Bine, tema dominantă este erosul (și concasorul): „Rămân în tine. Tandru. Ca un concasor./ Și strig din tine. Cu ecou: «Cât te ador!»”.
În poetica lui Florentin Palaghia, pe lângă muguri, se mai ițesc și niște cruci, iar picturalul mai pierde teren, capătă adâncime, înălțime și o vagă muzicalitate care aduce mai mult a șuier, a icnet, a vaier oprit, captiv: „Somnul se-aşază molcom în orbite,/ Timpul atârnă straniu peste case,/ umbre timide umblă prin unghere/ lăsând pe gânduri amintiri duioase.//Pe ici-pe colo, cruci, coleoptere/ şi anii târâindu-se în oase.//Se-aşază veşnicia şi groparii/ acoperă cadavrele cu ceară.//Un mugure icneşte în vitralii/ şi pe pământ e iarăşi primăvară.” (Veșnicie patriarhală). Pentru simetrie, și nu numai, ci pentru a reveni la duhul înmuguririi, să cităm integral un poem, tot al seniorului fără vârstă. Și, uite-așa, rămânem la vorba lui Nichita legată de lapidaritate și de aparența nonșalanței:„Te caut printre muguri şi descopăr/ gura ta de mugure, ţâţa ta de mugure,/ mugurele gurii tale de mugure.//Viaţa curge veselă printre muguri/ şi lumina ca un mugur/ se aşază pe mugurele vâlvoi.//Goală ca un mugure te apleci/ în mugurele mugurului meu/ şi înmugureşti mugure pe veci.”(Muguri).
Împreună, însumate, adunate separat, cei doi poeți au publicat deja 20 de titluri. Aceasta este prima carte împreună.
Anarhie pentru zile negre, de Valery Oisteanu, trad. de Emanuel Pope și Nadia Brunstein, casa de pariuri literare, București, 2019, 130 p.
Anarhia nu mai ține, cu trecerea anilor, preponderent de lumea socialului (Ocupați-mi inima) ori de Artă (suprarealistă, avangardistă ș.a.m.d.). Ea devine, deloc surprinzător, și o anarhie a fiziologiei, observată cu acuitatea și verva postmodernilor de către un avangardist radical și perpetuu. Pielea, piciorul, umărul. Proteza (de la umăr), protezele, căci –„totul e coincidență/ Așa cum e și publicul poemului meu”– tocmai Proteze era, cu puțin înainte de Tezele lui Ceaușescu din 1971, titlul volumului de debut al lui Valery Oisteanu, publicat cu doi ani înainte de a emigra din România spre SUA.
Acum, sub ochii poetului, nu numai că fiziologia începe, odată cu vârsta, să aibă de-a face cu anarhia, dar iată că Se naște un CYBORG ZEN-DADA: „Umărul stâng pierdut pe alee, creierul împrăştiat pe orizontală/Căzând ca un copac bătrân într-un nor al unei/instalaţii de pe lângă o oprire a drumului patimilor osului/Un Zen-dada cyborg se naşte, un golem cu sulfate/Narcis face ţăndări din propria esenţă/ […]Durere pe partea stângă a subliminalului/America, ţi-am dăruit cei mai buni ani ai mei/pentru o placă metalică în braţ, pentru buze lipsite de cuvinte/Un auto-înfrânt luptător cu un umăr de cyborg/Un început al sfârşitului/Infernul subit dezmembrat?” Câteva pagini mai încolo, un motto din Allen Ginsberg sună așa: „America ți-am dat totul și acum sunt nimic”. Poemul dedicat lui de către Valery Oisteanu se încheie într-un registru care numai rareori poate fi regăsit în acest volum și chiar în colajele însoțitoare (unele ilustrând chiar această carte): „Cuvintele adună praf în cărțile tale/ Poezia este un elefant care moare fără apă la orizont/ Mergi prin oraș, lăsând poeme la fiecare colț…” De regulă, imperativul domină la Valery Oisteanu, și nu doar declamativ, toți ca unul fiind somați să ieșim urgent din rutină, din somn, din supunere: „Rezistați, provocați, inspirați și iluminați/ Acestea sunt câteva din suprauneltele viitorului/ […]Scuturaţi Eternitatea!/Sistemul controlului totalitar trebuie subminat/ Ierarhia din arte trebuie dizolvată sau desfiinţată/ Negaţi negarea! Moarte Morţii! Sexualizaţi Sexualitatea!/ trebuie să ieşim din noi înşine mai des[…]Haideţi să mişcăm această navă, hai s-o eliberăm măcar un pic/ Am ajuns să fim uniţi, ca o frăţie a unuia singur!” (Cosmos suprareal. scrisoare către o generaţie viitoare). Acest poem, împreună cu alte șapte, face parte, alături de 12 eseuri, din volumul de interviu-colaj realizat de Valery Oisteanu împreună cu Doru Ionescu.
Dialoguri de la suprarealism la Zen Dada. Interviu-colaj cu Doru Ionescu, de Valery Oisteanu, casa de pariuri literare, București, 2019, 150 p.
Născut în 1943 la est de România, în URSS, student la București, apropiat al lui Gellu Naum, Dimov, Țepeneag, Mazilescu, stabilit la New York, fratele lui Andrei Oișteanu este un cetățean universal, adept fără intermitențe al avangardei, exprimată prin plastică, muzică, literatură sau prin combinații/asamblaje. La întrebarea publicistului Doru Ionescu (Doru Emil Ionescu, zis Rocker) privitoare la sincopele avangardei în vremuri comuniste (proletcultiste), răspunsul intervievatului face apel la nume ca Urmuz și Eugen Ionescu:„Să ştii că avangarda românească are un flux continuu, care n-a fost întrerupt de sistemul politic, de istorie, de coincidenţă. Ea şi-a continuat drumul foarte tenace.” (a se citi de mai multe ori, pe ritm de rock, rap, house, în flux continuu sau pe silabe – n.n.) „De la bunele ei începuturi şi până în zilele noastre, în literatură, trebuie să-l amintesc pe Urmuz, un român avangardist care a creat literatură de un absurd fără precedent, toţi au învăţat de la el. Dacă nu exista Urmuz, Eugène Ionesco n-ar fi existat. Eu am preluat la rândul meu de la Ionesco şi tot aşa. Toţi au o linie de evoluţie foarte clară. Nu mă joc cu cuvintele, eu l-am cunoscut, l-am iubit, am petrecut ceva timp cu el. De fapt, când am plecat din ţară, am ajuns, pornit exact în căutarea acestor minţi nemaipomenite, a acestor oameni, să-i întâlnesc, să le fiu aproape şi să învăţ de la ei.” Dacă ne uităm numai la vârfuri: „Da, da, viața lui Valery Oisteanu este plină de întâlniri cu personaje precum Cornel Chiriac, Dorin Liviu Zaharia, Mircea Florian, Gellu Naum, Gherasim Luca, Allen Ginsberg, Borges, Andy Warhol, Eugène Ionesco, Ferlinghetti, Dumitru Țepeneag, Gabi Căciulă, Ray Johnson și lista continuă amețitor într-un spectacol de poezie, eseuri, colaje și muzică. De la Urmuz la Tristan Tzara, revendicarea sa este una creativă, visând de tânăr din comunismul subrealist la suprarealiștii de peste timp și epoci.”
În carte descoperim și nume de suprarealiști care ar merita, spune protagonistul, să fie mult mai cunoscute (Hedda Sterne, iubita lui Harry Brauner, pictoriță, care a murit la 101 ani; Lil Picard, „bunica mișcării hippy”; Richard Oelze, pictor german foarte talentat; JeffCypher Wright, pictor american) sau cel al poetei moderniste Rose Ausländer, originară din Cernăuți, influențată mult de Paul Celan.
Volumul include câteva zeci de pagini de interviu, colaje, foto-documente, poezii, eseuri – între care găsim și Ochi despicat de un brici! Disidența poetică a anilor ’60 și ’70: Onirism și suprarealism –„curente subversive”.
Cenzurat: Mircea Eliade în Caiete critice, Editura Muzeul Literaturii Române, București, 2019, 327 p.
La scurtă vreme după ce Mircea Eliade se stinge la Chicago, în aprilie 1986, un (relativ) mare număr de intelectuali ai vremii sunt invitați să contribuie cu articole la un număr comemorativ al revistei trimestriale Caiete critice. Cenzurat în anii ’86 – ’87, acel număr apare abia după Revoluție și este retipărit acum, după 29 de ani. În 1990 sunt publicate inclusiv paginile scrise de Virgil Ierunca privind asumarea definitivă a exilului, respingând ademenirile de sirenă ale partidului comunist: Mircea Eliade a refuzat chiar să își revadă mama, după o jumătate de secol de absență din țară, pentru a nu gira un partid comunist în căutare abuzivă de legitimitate.
Mircea Eliade este văzut ca model, într-o primă secțiune (unde găsim articolele lui Edgar Papu, N. Steinhardt, Al. Paleologu, Marian Papahagi, Mircea Nedelciu, Daniel Vighi, Al. Mușina, Monica Spiridon, Virgil Ierunca, Joseph M. Kitawaga), apoi sunt incluse evocări, aprecieri la adresa scrierilor literare ale lui Eliade (cea mai consistentă secțiune) și ale operei lui științifice (asupra unor aspecte ale activității lui Eliade ca savant se pronunță: Mac Linscott Ricketts, Terry Alliband, Monica Spiridon, Mircea Lăzărescu și Dan Stanca).
Trecută în rândul întâlnirilor mirabile, iată cele întâmplate între Mircea Eliade și Nicolae Steinhardt:„Sunt bucuros că o dată în 1934 (într-o mică librărie bucureşteană) şi a doua oară în 1979 la Paris (în apartamentul din place Charles Dullin) mi s-a destăinuit: prima oară indirect şi reticent, a doua dată făţiş şi plin de voie bună: asta a vrut (asta, nu altceva): să demonstreze universalitatea puterii simţitoare şi cugetătoare a neamului său; pe de o parte. Pe de alta: să cucerească pentru tainele, semitainele şi clarobscururile – ce păreau ostracizate pe vagi, oropsite şi dubioase terenuri – dreptul de a pătrunde în cultură (ca auxiliare şi la paritate cu experienţele).
O dublă operaţie care a reuşit cu vârf şi îndesat, har peste har.”
Eliade savantul a reușit ceea ce uneori, rareori, scriitorii reușesc: „El însuşi, Cioran, Eugen Ionescu şi foarte mulţi alţii sunt probe neîndoielnice pentru ce este în stare a înţelege, asimila, prelucra şi face la o adicătelea mintea atât de uşuratic defăimată a românului.
Cultura, a mai ştiut de timpuriu Eliade, nu e numai literatură, filosofie sau artă. A conceput-o ca incluzând chimia (şi alchimia), etnografia, biologia, sociologia, arheologia, psihanaliza, misterul. Misterul: a-i asigura un loc onorabil în cuprinsul culturii, iată ce i s-a părut un operativ categoric! Pe urmele lui Dostoievski, Novalis şi Pârvan, şi paralel cu Jung, a izbutit într-adevăr să schimbe statutul cultural al misterului, care a încetat să joace rol de musafir doar îngăduit în silă şi ţinut de gazdă cât mai în afara discuţiilor purtate cu oaspeţii vrednici de consideraţie. Odată cu opera ştiinţifică şi literară a lui Eliade, misterului (tainele slăvite de autorul Fraţilor Karamazov) i se deschid porţile Culturii.”