Imediat după prăbușirea comunismului, scriitori de pretutindeni din Europa au exploatat perioada regimului dictatorial în operele lor, astfel încât existența populației sub imperiul terorii și al permanentei stări de paranoia este astăzi una dintre cele mai vehiculate sau clișeizate teme literare din ultimele aproape trei decenii de proză românească și europeană. Conștientizarea libertății de exprimare în viața de zi cu zi, dar și în artă continuă să îi impulsioneze pe scriitorii români, astfel încât pe piața de carte apar titluri care propun întoarcerea în „epoca de tristă amintire”.
Petru Cimpoeșu este un romancier care nu face excepție, ba chiar majoritatea prozelor sale mizează pe toposul României ceaușiste sau capitaliste, cu numeroase salturi în trecut. Romanele Firesc (1985) și Simion liftnicul (2001) sunt ilustrative în acest sens, deoarece propun două ipostaze diferite ale României ante și postdecembriste: o Românie fără identitate, în care indivizii nu sunt individualități, ci formează doar un colectiv, respectiv o Românie de după Revoluție debusolată, care nu știe încă să se adapteze noilor vremuri capitaliste.
Romanul din 1985 al lui Petru Cimpoeșu, scris chiar la finele epocii ceaușiste, sub austeritatea regimului încă în putere, dar care, datorită artificiilor narative deosebit de subtile, reușește să treacă de cenzură și să exploateze întocmai toposul cenușiu al socialismului în România. Firesc este receptat pozitiv de critica literară pentru fina analiză psihologică a personajelor, care îl anunță pe viitorul autor al lui Simion liftnicul. Miza cărții o reprezintă încercarea de a crea caractere, individualități, care își duc existența într-un regim politic fără caracter, insensibil și nedemn. Strategia narativă a lui Petru Cimpoeșu e sugestivă în acest sens: structura romanului este bimembră, astfel încât Prologul îl constituie așa-numitul jurnal intim al Iuniei Poenaru, ingineră stagiară la secția Ața-Brateș a întreprinderii Geologice de Explorări, în timp ce Prologul trece deodată la narațiune heterodiegetică, cuprinzându-i, pe rând, pe fiecare dintre colegii de serviciu ai Iuniei, cu gândurile, temerile și experiențele lor. De fapt, accentul cade pe rutina obositoare și anihilatoare în care se adâncesc personajele, până într-atât încât se uită pe sine și nu pot învăța să se dezobișnuiască de monotonie, melancolie, vid. Suntem în plin comunism; toposul profesional al personajelor trădează acest lucru, iar senzația de claustrare resimțită de cititor la rândul său survine din apetența scriitorului pentru decorul la scară redusă, amintind de camerele dostoievskiene ale mahalalelor.
Semnatara jurnalului intim din prolog face nenumărate incursiuni în trecutul propriu, încercând parcă să-și acorde terapia necesară cicatrizării rănilor sufletești. Ni se semnalează, astfel, copilăria și adolescența Iuniei la internat, scurtele întrevederi cu tatăl ei la anosta cofetărie din oraș, reproșurile mamei, Gigi Poenaru, care își dorea pentru fata ei aceeași faimă de care se bucură ea, cântăreața de muzică ușoară, experiențele eșuate ale Iuniei pe plan sentimental (fire inhibată și excesiv de precaută, tănăra a respins și continuă să respingă orice apropiere masculină), până când suntem readuși în planul prezentului, la noul ei loc de muncă, unul întru totul masculinizant și degradant pentru orice ființă feminină. Prin ochii Iuniei, ne sunt prezentați colegii ei de secție, ingineri petroliști construiți diferit, aproape antitetic unul față de celălalt, dar reduși la numitorul comun al veșnicei monotonii opresive, fără altă cale de scăpare decât o eventuală sinucidere. Percepțiile Iuniei despre ei sunt punctul-cheie al întregii narațiuni, întrucât, dincolo de schițarea rutinei zilnice a inginerului comunist (făcută atât subiectiv, cât și, mai ales, obiectiv de către naratorul ubicuu), analiza psihologică și contopirea eului masculin cu unul feminin marchează adevăratul merit al lui Petru Cimpoeșu.
Chintesența romanului o ilustrează cel mai bine însuși firescul regimului pe care personajele îl acceptă fără să i se împotrivească. Tot arsenalul de elemente constitutive ale comunismului sunt integrate armonios în economia textului: de la telefoanele ascultate și veșnicele intervenții ale telefonistei: „Alo, vorbiți?”, până la cozile la alimente: „De când nu mai câștiga mult, devenise zgârcită, nu mai mânca în oraș, nu se mai aproviziona la casele de comenzi, se popularizase, stătea la cozi ca tot cetățeanul, se tocmea cu țărănci la tarabe (…)”. Dar ceea ce dă substanța romanului și tenta alegorică este pasajul următor, în care Iunia încearcă să accepte o eventuală siluire din partea Robotului, dar care poate fi lesne interpretat ca o demascare subtilă a regimului comunist din România: „Încercând de atâtea și atâtea ori să-ți învingi repulsia, nu sfârșești prin a ți-o anihila? E un fel de a te adapta la teroare: să o analizezi în toate amănuntele ei și să găsești că amănuntele acelea sunt, în fond, rezonabile, juste, motivate, deci tiranul are dreptate, nu fiindcă ar avea-o efectiv, că ai fi convins de asta, ci fiindcă nu ai de ales decât să previi răul prin bine, să încerci să-l îmbunezi, asimilezi. Este aici, știu, teama de violență, efectul insecurității garantate, promise de o educație teroristă și ea. Ți se spune stăruitor, cu începere de la doi, trei ani, că trebuie să faci numai ce nu-ți place, acesta fiind binele, și că nu ai voie să faci nimic din ceea ce ți-ar putea procura plăcere, fiindcă e rău. Ești terorizat cu untura de pește și trebuie să spui că îți place fiindcă e bună. Altfel n-ai putea-o mânca, și ți se impune s-o mănânci, trebuie! Idealul moral constă într-un fel de autoflagelare în folosul celorlalți. (…) Cine afirmă că untura de pește e împuțită și grețoasă e un copil rău, prost educat și va fi un rău cetățean. Cine afirmă că a făcut cutare faptă nemaipomenită nu pentru societate, ci vizând folosul personal, este blamat ca un nemernic, deși fapta ca atare rămâne…”
Cu alte cuvinte, romanul lui Cimpoeșu poate fi citit și în cheia unei alegorii, astfel încât narațiunea care o are în centru pe Iunia Poenaru cu destinul ei frânt înainte de vreme, cu monotonia și rutina anihilatoare în care se pierd inginerii petroliști, cu incapacitatea lor de a lua decizii majore cu privire la viața lor reprezintă doar un pretext, doar un paravan pentru adevăratele intenții auctoriale ale autorului.
Rămânând în sfera alegoriilor pentru regimul căzut, Petru Cimpoeșu surprinde a doua oară, în 2001, prin apariția romanului Simion liftnicul. Roman cu îngeri și moldoveni. De data aceasta, doar ne amintim de comunism, pentru că acțiunea se petrece la aproape zece ani de la căderea regimului, în 1997, pe fondul instabilității politice, economice și sociale a României capitaliste. În România postdecembristă a anului 1997, într-un bloc de pe strada Oilor din Bacău, un locatar se blochează în lift la etajul opt, după modelul schivnicilor ortodocși de odinioară. Pornind de la această intrigă, romanul este o frescă la scară mică (!) a României debusolate, care încearcă să își recapete forțele și să încerce un alt drum, dar comite aceleași greșeli din trecut. Focalizarea externă și perspectiva de la particular la general, de la bloc la imaginea întregii țări, la care se adaugă umorul grotesc și onomastica incredibil aleasă a personajelor sunt ingredientele care conferă banalității acel plus de inedit necesar. Pentru că, în definitiv, Petru Cimpoeșu mânuiește în mod exemplar arta de a transforma banalul în spectaculos, de a expune peisajul mioritic în lumină naturală și de a-l lăsa să trăiască. Ceea ce Simion ar fi vrut să fie o izolare completă s-a transformat în cea mai mare reuniune din istoria blocului, pentru că, treptat, fiecare personaj află cauza inactivității liftului și i se confesează lui Simion ca unui adevărat preot. Din spatele ușilor liftului, Simion ascultă și rareori răspunde. Până spre finalul romanului, când le va ține adevărate discursuri pilduitoare, liftnicul preferă să își petreacă timpul rugându-se dimineața, la prânz și seara. Dincolo de chilia improvizată, locatarii sunt protagoniștii unei comedii care e viața însăși.
Mizând pe umorul alegoric, putem interpreta la nesfârșit observațiile personajelor și narațiunea în sine. Când Simion se adresează vecinilor săi, de dincolo de ușile liftului: „(…) mai mergeți și pe scări. Abia vă întâlniți mai des, mai schimbați o vorbă. N-ai observat că, din cauza cutiei ăsteia, v-ați izolat unii de alții?”, „cutia” la care se referă este mai mult decât ascensorul blocului, la scară mai mare, poate fi interpretată ca România comunistă însăși, izolată în blocul sovietic. Esențial în romanul de față este pasajul care anunță, de fapt, rătăcirea unei țări care s-a grăbit către schimbare, dar pe care nu o poate accepta și, implicit, nu i se poate adapta: Să ne oprim puțin și să ne întrebăm: ce vor, de fapt, toți oamenii ăștia, ce caută? Răspunsul nu poate fi decât: caută o confirmare de sine, un sens. Sensul vieții? Nici măcar atât – mai degrabă un sens al propriilor iluzii, cel mult sensul prezentului, al zilei de azi, rareori și al celei de mâine. Cu alte cuvinte, cetățenii României, nu doar locatarii blocului din Bacău, sunt surprinși în încercarea de a-și contura individualitățile. Pentru prima dată, sunt puși în situația de a trăi pentru ei înșiși, încep să fie tratați ca atare și nu la comun, ca o masă, dar ei rămân ancorați în trecutul nu foarte îndepărtat și de obișnuința traiului anterior. De aici izvorăște conflictul interior al personajului colectiv, redus de Cimpoeșu la nivelul unui simplu bloc, dar care devine protagonistul schimbării la față a României înseși. O Românie al cărei președinte nu poate fi decât Iliescu, așa cum va prezice Simion, nici măcar Isus nefiind în stare să obțină îndeajuns de multe voturi din partea alegătorilor.
Scrisul lui Cimpoeșu e recognoscibil de fiecare dată. Umorul usturător, ironia fină și atenta analiză psihologică dovedesc profilul unui scriitor versat, bun cunoscător și observator al lumii în care trăiește. Literatura lui nu se demodează, indiferent de etapele politice traversate de România. Psihologia românului debusolat este nemuritoare.