Perspectivele diferite de analiză sociologică și etnologică au generat multiple definiții ale familiei, relevând importanța unei caracteristici sau a alteia: mod de alcătuire și structură, vârstă și sentimente, relații intra și interfamiliale, nevoi și aspirații etc.
La definițiile cunoscute, trebuie să o adăugăm și pe cea oferită de Caragiale, prin vocea lui Rică Venturiano: familia e patria cea mică, precum patria e familia cea mare; familia este baza societății1. Lăsând la o parte tautologia limbajului său bombastic, personajul, student în drept și publicist, trimite la natura familiei din perspectivă etno-sociologică, pentru că, într-adevăr, această instituție se află în relație directă cu societatea în care funcționează.
În comedii, familiile legal constituite și social-funcționale sunt: Jupân Dumitrache/Veta, Conu Leonida/Efimița, și Zaharia Trahanache/Zoe2. Sunt familii urbane, bine situate economic, informate și implicate în viața social-politică a comunității cu care relaționează prin statut și funcții publice (soții) și prin altele (soțiile). Ca structură, sunt de tip conjugal sau nuclear (Vulcănescu, 1979: 136-137), alcătuite din soț și soție, fără copii minori, iar ca mod de alcătuire, excludem afinitățile sentimentale ori culturale care să fi apropiat partenerii, reținând doar interesele lor comune, deoarece în nicio familie nu știm să se fi trăit sentimente erotice ori să se fi afirmat pasiuni cu rezonanțe romantice (Pârvulescu, 2003: 29-34), baze solide pentru funcționarea acestui microgrup social. Deși amintit adesea, amorul se manifestă diferit, de la cel nebun3 la cel fixat convențional, dar nici Veta și nici Zoe nu suferă realmente, ambele mimând o suferință prin care-și colorează existența și-și domină soțul ori amantul.
Pe cei trei pater familias, rațiuni de ordin personal și social i-au determinat să-și întemeieze o familie (Jupân Dumitrache), sau să și-o refacă (Leonida și Trahanache). Nu face pentru Jupân Dumitrache să nu aibă o nevastă, o cocoană, sau o consoartă cu care să se afișeze public la grădină la „Iunion”, căci, cu un statut legitimat economic, acela de negustor – cherestigiu -, dar și social, prin căsătoria cu Veta, a acces la funcția și gradul de căpitan în garda civică. Nici Conu Leonida, obișnuit cu răposata, nevasta… a d-întâi nu poate trăi singur la cei 60 de ani ai săi, refăcându-și viața alături de Efimița, consoarta lui – 56 de ani. Fără să cunoaștem cauzele destrămării primei familii, din care a rezultat un fiu, acum la facultate, Zaharia Trahanache se află și el la a doua căsătorie. Ca și Veta, Zoe, soția mult mai tânără, contribuie la propulsarea și menținerea soțului în diferitele funcții publice, de execuție ori onorifice, ale comitetelor și comițiilor…
Potrivit Codului familiei, relațiile intrafamiliale se bazează pe egalitatea soților uniți prin dragoste, pe înțelegere și ajutor reciproc, deși, tradițional, soțului i se mai recunoaște și azi rolul de cap al familiei, cu atât mai mult în vremea lui Caragiale.
Ca soți legitimi, cei trei au dreptul de a fi ascultați și respectați ca vârstă, statut social, experiență de viață și informație culturală etc., dar și obligația de a-și întreține și proteja familia, asumându-și rolul autorității familiale. La acest nivel, relațiile interfamiliale sunt complementare: damele cultivă atitudinea de respect față de un cumnat mai mare, frate, nenea, neica, dumneata, bobocule etc., chiar dacă le recunosc formal autoritatea (Tomuș, 1977: 208), iar soții asigură și apără integritatea materială4 și morală a familiei. Știindu-și soția rușinoasă, fricoasă, simțitoare ori ursuză și nevricoasă, ei sunt gata să anuleze fizic un dușman, mergând până la cremenal, ori să-l înfunde cu alta mai boacănă, apărând onoarea lui și a ei, indiferent din ce motive: gelozie, confort, mândrie etc. Cunoscându-le atitudinea protectoare și părerea public exprimată, damele vor face din aceste atribuții o adevărată și convenabilă mască (Fanache, 2002: 134) de care se vor folosi, acționând în funcție de interesele personale.
Dincolo de aceste relații, se constituie și funcționează raporturile de dependență, în manifestarea lor formal-cutumiară.
Suficiente pentru a satisface orgoliile soților, relațiile de subordonare cultivate de soții sunt, în fond, compromise funcțional, prin contestarea atitudinii, a ideilor soțului, ori prin manipularea sentimentală a acestuia: Veta: Ei! știi că ești nu știu cum! Ce vii așa turbat?… Coana Efimița: Daca n-o mai plăti niminea bir, soro, de unde or să aibă cetățenii leafă?… Zoe: (începând să se jelească și căzându-i ca leșinată în brațe): Nene! nene!
Aparent, menajul familial este de tip à deux5, dar relațiile extraconjugale ale Vetei și Zoei îl fac de tip à trois, inclus fiind și amantul – Chiriac și Fănică. Prezența fizică a acestora ar trebui să tensioneze atmosfera familială, căci gelozia aparține câmpului problematic al triunghiului conjugal (Codoban, 2004: 84), dar atenția și energia soților sunt orientate în afară, spre alte repere. Departe de a fi antagonice, relațiile dintre soți și amanții soțiilor sunt tot complementare, prin serviciile reciproc avantajoase: apărarea onoarei și a ambițului de familist contra farmecelor Vetei și funcția de prezident al partidului și al atâtor comitete și comiții contra plăcerilor oferite de Zoe. Mai mult decât amicale, au totuși nuanțe care le diferențiază. Astfel, relația Jupân Dumitrache – Chiriac are o culoare paternă, urmărindu-i evoluția și dorindu-i binele: îl fac tovarăș la parte și-l și însor, în timp ce relația Trahanache – Tipătescu are particularități fraterne: de opt ani trăim împreună ca frații. Important este faptul că amândoi sunt dincolo de orice bănuială, Chiriac fiind băiat onorabil și credincios…, pus și să-mi păzească onoarea de familist…, la fel și Tipătescu, deoarece: n-am găsit la omul ăsta măcar atâtica rău, așa că pentru mine să vie cineva să bănuiască pe Joițica, ori pe amicul Fănică, totuna e... Dar, dacă acțiunea formativ-educativă a jupânului asupra lui Chiriac dă rezultate vizibile, din moment ce puiul(e) are și el ambiț... nu de soț, ci de gelos care ține la onoarea sa de amant…, cea a lui Trahanache e de perspectivă, căci, deocamdată, Tipătescu nu se lasă modelat. Recunoscute, calitățile: băiat bun, deștept, cu carte… îi sunt anulate de impulsivitatea reacțiilor, definite ca defecte majore: e iute! n-are cumpăt, având de însușit, desigur, de la fratele mai mare, lecția lui ai puțintică răbdare, pentru că într-o soțietate fără moral și fără prințip… trebuie să ai și puțintică diplomație…
Dacă în realitatea familiei lor, soții văd ceea ce vor6, asumându-și ca mod de viață iluzia realității confortabile, atunci soțiile îi pot caracteriza, prin reținerea defectelor: Veta, gelozia: bărbatu-meu sufere grozav de gelozie… e gelos…, ori le exploatează credulitatea. Asigurată de amant că neica… știe tot, dar nu crede nimica: Zoe acționează convingător: Nene! (Se repede la Trahanache și-l trage deoparte, unde-i vorbește încet și cu multă mișcare). Grija lor este orientată spre amantul care le produce nu o criză morală, ci una sentimentală, trăită familial și pasiv (Veta își plânge fericirea pierdută prin conflictul cu Chiriac și apoi, regăsită prin împăcare, și-o cântă, fredonând întâia strofă din Portretul d. G. Sion), ori familial și activ (Zoe: Sunt hotărâtă… să lupt… cu toate împrejurările… și trebuie să biruiesc tot…), având de partea ei, mai întâi, pe soțul meu și apoi pe Fănică)7. Față de soț, dar și față de amant, ele dezvoltă relații de autoritate reală, prin controlul comportamentului: Veta: du-te, puiule, du-te; fii cuminte…, ori prin amendarea derapajelor de gândire: Tipătescu: Să fugim împreună… Zoe: Ești nebun?…
În familie, relațiile de tip conflictual, dacă sunt, au dimensiuni minore. Majore sunt cele dintre amanți, presupunând supărare, reproșuri, certuri și amenințări. Chiriac o acuză pe Veta că merge la „Iunion”… ca să te curtezi cu amploaiatul dumitale…, fiind gata să moară, gest anulat de explicațiile Vetei care-l convinge că bănuielile dumnealui (soțului, n.n.) nu o privesc, reproșându-i: nu ți-e milă ție de mine?, uitând… într-o zi… toate, toate de un an și mai bine… Și Tipătescu îi impută Zoei neatenția infantilă cu care a tratat o scrisoare de amor, acuzând-o de lipsă de judecată și neglijență. Cea glumeață, de la începutul piesei, devine femeie nebună, în momentul în care își impune voința de a-l aduce pe Cațavencu la discuții cu Fănică. În timp ce Veta respinge argumentat incriminările lui Chiriac, convingându-l de fidelitatea ei, Zoe le acceptă: judecă-mă, Fănică…, am fost o copilă… am făcut o nerozie…, le întărește paraverbal (plânge), pentru a-i cere: scapă-mă… scapă-mă de rușine, în numele sentimentelor actuale și trecute: dacă mă iubești, dacă ai ținut tu la mine măcar un minut… Rezultatul este același: victorie asupra amantului care cedează, promițând că nu mai face o criză de gelozie, Veta avertizându-l: că mor… zău! mă omori…, ori, neputând fi dușmanul liniștii Zoei și, dovedindu-i că nu e om ingrat și fără inimă, acceptă candidatura lui Cațavencu, indiferent de consecințe: dacă vrei tu… fie! Întâmplă-se orice s-ar întâmpla… Depășind viziunile mai degrabă teoretice ale amanților, ele, cu spiritul lor practic (Manolescu:2002:127) înving orice opțiune a celor doi, fie ea teoretic-extremă în cazul lui Chiriac: vreau mai bine să mor…, fie teoretic-reală a lui Tipătescu: să vedem, să ne mai gândim! 8
Direct sau indirect, aceste relații conflictuale cu implicații familiale și extinse reverberații sociale, îl implică și pe amantul căruia îi revine rolul de mediator: între Jupân Dumitrache și Veta, pe ale cărei perne găsise o frumoasă legătură, de șic! În O scrisoare pierdută, rolul de mediator îi revine chiar soțului9 plasat între Fănică și Zoe, cea teatral leșinată: bine, omule, nu ți-am zis să nu-i spui? o știam eu cât e de simțitoare! Nefiind vorba de iubire, ci de confort emoțional și social, relațiile conflictuale soție-amant se atenuează până la anulare, odată cu victoria obținută prin lacrimi, jurăminte și chiar amenințarea cu sinuciderea de către Veta și Zoe. Atins acest scop, damele își continuă existența nu sub semnul aventurii erotice, ci al existenței mediocre, iar amanții își vor desăvârși lecția ambițului, ori vor învăța să aibă puțintică răbdare. Infidelitatea lor nu le provoacă nici cea mai mică dramă sufletească (Tomuș, 1977: 207). Într-o soțietate fără moral și fără prințip, totul este permis, imoralitatea publică ori/și familială nu e vreo derogare de la un cod moral stabil…, din moment ce… toate relațiile între personaje se întemeiază pe înșelătorie (Căpușan, 2002: 57), una reală, curentă și generalizată la nivelul întregii societăți…. În sine, problema moralității nici nu se pune, fiind considerată falsă. Timpul, parțial nocturn și parțial diurn este consumat prin cultivarea unor relații patern-filiale ori fraterne cu amantul soției, sau educativ-instructive cu consoarta. Afirmarea și apărarea ambițului de familist, refuzul adevărului și înscrierea în competiția șantaj-contrașantaj, ori în explicații semidocte este rațiune de a fi, căci relațiile interfamiliale se subordonează aparenței de moralitate, nu conceptului etic care ar trebui să guverneze întreaga societate.
________________________________
1 Toate citatele se fac din I.L. Caragiale, O scrisoare pierdută, teatru, prefață și tabel cronologic de Șerban Cioculescu, Editura Minerva, colecția B.P.T., București, 1971.
2 Parțial, mai sunt prezente: familia lui Pristanda, cu soția în rol de oracol: nevastă-mea zice… nevasta zice…, fosta familie, Zița și Ghiță Țircădău, sora și cumnata, cu mitocanul și pastramagiul, adică fostul soț de care a desvorțat-o Jupân Dumitrache, printre altele și pentru că n-o mai maltrata…. măcar cu o vorbă bună și, în curs de constituire, noua familie, Zița și Rică Venturiano care compătimesc împreună, primind binecuvântarea celui considerat nu cumnat, ci un frate mai mare… În sens larg, s-ar putea vorbi și despre alte tipuri de familie: politică (partide, candidați și alegători, adică familia lui noi și-ai noștri!, ori cea a opoziției), locală (opusă celei de la centru), a enteresului sau a fericirii în Republică etc.
3 Despre amorul nebun ale cărui forme concurează… pe acelea stabilizate la calmele convenții ale clasicismului… v. Fanache, 2002: 133.
4 Probleme de ordin material are doar Pristanda, cu cei nouă copii…, nouă suflete dintr-o famelie mare, pretext de care se folosește pentru a cere să i se mai mărească leafa, având renumerație după buget mică…
5 Acest tip va rămâne funcțional în Conu Leonida față cu reacțiunea, căci amintirea pasageră a dumneei răposata nu afectează viața de familie a celor doi pensionari!
6 Încercările de a-i face să vadă realitatea (Ipingescu pe Jupân Dumitrache, Cațavencu pe Trahanache și chiar modeste în cazul Efimiței – Leonida) sunt considerate jigniri: Ba să am pardon… Să vezi unde vrea să m-aducă mișelul!… , ori produsul fandacsiei care generează o maladie mai gravă: ipohondria.
7 O efemeră criză se consumă și între Efimița și Leonida: nu m-așteptam ca tocmai dumneata să te pronunți cu așa iluzii în contra mea; te credeam mai altfel… îmi pare rău!…, dar se stinge în aceeași notă admirativ-rezonatoare: Ei! cum le spui dumneata, să tot stai s-asculți; ca dumneata, bobocule, mai rar cineva…
8 Pentru conflictul construit pe întâlnirea dintre teorie și practică, cu extindere la cel dintre spațiul domestic închis și spațiul larg al existenței sociale, v. Manolescu, op. cit. De acord cu autorul, observăm că, într-adevăr, spațiul exterior este agresiv – public, prin prezența unor papugii și coate-goale care umblă după nevestele oamenilor să le facă cu ochiul, prin revuluție… declanșată, fără voie de la poliție, ori particular, prin șantajul practicat de Cațavencu: în schimbul scrisorii compromițătoare, mandatul de deputat… nimic altceva.
9 Codoban nu-l include, învestind cu acest statut doar, în cuplu, copilul sau, la fel de bine, amantul…, op. cit., p. 84.