Scriind despre poeziile sale, spuneam altă dată că Lucia Negoiță, remarcabil „slujbaş la TVR” după 1989, instalată cu arme şi bagaje într-un nou şi acaparant limbaj, aduce cu sine în poeziile noi ceva din lapidaritatea rezervată verbului („vorbirea rapidă / prin numere / informe…”) de bogăţia imaginii complementare. De aici, frazări avare, enunţuri suspendate şi ambigue, spuneri pe jumătate în ceaţă, tot atâtea neaşteptate potenţări ale viziunii. Sub zodia feminitudinii, se petrece o întoarcere în interior, cu urgenţa unor mărturisiri vag-crepusculare, dar păstrează plăcerea exerciţiilor de admiraţie, strecurând de-o parte şi de alta a înaintării metaforale crochiuri în filigran cu nume propriu. Pot spune acum că, în fond, exerciții de admirație cu abordări metaforale sunt toate interviurile (apărute în Acolada, România literară, Luceafărul de dimineaţă şi Argeş) pe care poeta le stârnește de ani buni.
Cuvântul înainte al noului volum – Poveşti de trecut vămile. Interviuri cu scriitori – lămurește situarea. Interviurile sunt „parte dintr-o istorie autobiografică a literaturii”, „o cale de mediere accesibilă în relația neprotocolară autor-cititor”. Ele restituie „nuanțe și culori, autorul se reinventează ca personaj al unei cărți nescrise încă. Interviurile devin cheia potrivită pentru a înțelege istoria personală proiectată în oglinda istoriei mari.” Sunt provocați la confesiune prozatori, poeţi, critici, editori, eseişti din ţară şi diaspora. Cartea are două secțiuni: Încă nu e noapte, Seniori (răspund scriitori precum Petru Dumitriu, Barbu Cioculescu, Niculae Gheran, Aurel Rău, Petru Ursache, Ovidiu Genaru, Gheorghe Grigurcu, Șerban Foarță, Gabriela Melinescu etc.) și Urme, umbre, portaluri (cu Irina Petraș, Sebastian Reichmann, Ion Zubaşcu, Nicolae Oprea, Al. Cistelecan, Gabriel Chifu, Ioana Pârvulescu, Tudorel Urian, Simona Popescu, Robert Șerban ș.a.m.d.).
De spus de la început că Lucia Negoiță se înscrie în lista de excelente „întrebătoare” pe care le avem, de la Dora Pavel și Angela Martin la Aura Christi și Iolanda Malamen. În doze și cu stiluri personalizate și inconfundabile, ele îşi cunosc bine partenerii de dialog fiindcă s-au pregătit atent pentru întâlnirea cu ei, nicio întrebare nu e pusă la întâmplare, doar ca să fie. Nici o improvizaţie nu e îngăduită. Când ajung faţă în faţă cei doi, e limpede că întrebătoarea ştie exact despre ce e vorba şi, prins în mreje, surprins cât de ţintit loveşte fiecare întrebare, cel întrebat spune despre sine lucruri pe care nu e sigur că avea de gând să le mărturisească degrabă. Fiecare dialog este sau poate deveni „autentic document biografic, pagină revelatorie de poetică şi de istorie literară” (Dora Pavel), dezvăluire. Interviul este istorie literară pe viu. Ca și în cazul jurnalului, el închipuie un spațiu ocrotitor, în care poți vorbi destins și în voia gândurilor, uitând de rigorile apariției în public, în văzul lumii. Lucia Negoiță se apropie învăluitor de cel vizat de întrebările sale, cu mici detalii ale recunoașterii care nu lasă loc unui refuz și creează o stranie atmosferă de intimitate complice. Prima dată când m-a abordat, o făcuse astfel: Dragă Irina, te pândesc de multă vreme. Speram să ajung la Cluj, măcar într-un tren de noapte. Visam răgazul de a sta în faţa unei ceşti de ceai, cu miresme necunoscute. Să mai fur, să mai tac… ascultând… urmărind mişcarea subţire a irişilor de după ochelarii tăi nobili, care delimitează propria lume de cealaltă, de „afară”… Trimiterea la Cluj, miresme, noapte, privire, semne memorative îmi sensibiliza valențe foarte personale care, firește, se destăinuiau apoi fără reticențe.
Volumul se deschide cu o întâlnire-document din anul 1994: „Petru Dumitriu, prozator postbelic de primă mărime, acorda după trei decenii și jumătate de la fuga din țară, primul său interviu unei televiziuni din Est.” Întâlnirea are loc la Metz. Un crochiu rapid dă corp scriitorului: „Deschide scriitorul, într-o ținută simplă, dar elegantă: pulover en coeur, cămașă cu guler răsfrânt, pantaloni-sport, în tonuri deschise. Seamănă și nu seamănă cu tânărul seducător, dintr-o fotografie pe care mi-o arătase A.E. Baconsky cu mulți ani în urmă”. Firește, Petru Dimitriu își deapănă curând povestea, cu detalii inedite: „Un lucru pe care vreau să-l spun și care nu e în romanele mele este că maică-mea era unguroaică. Admirabilă femeie. Întâi, a învățat perfect românește, fără urmă de accent. Apoi, a spus: «Voi sunteți copiii tatălui vostru, care e român». Nu m-a învățat niciun cuvânt unguresc… Mă simt român în caracterul meu, sunt mai degrabă blajin, ca românii, decât piperat, ca ungurii”. Pentru fiecare dintre cei întrebați are cheia sau cheile de deschis sipetul cu amintiri, cu lucruri nespuse, cu nemulțumiri mocnite. Detalii autobiografice ținând de vârstele succesive, secrete de laborator, bucurii și supărări, păreri iuți despre starea literaturii, toate compun portrete incitante. Astfel, pomenind de receptarea lui Liviu Rebreanu, dă frâu liber supărării lui Niculae Gheran: „Detractorii lui Rebreanu au intrat de mult în negura uitării, viitor predestinat şi celor care, pe căi ocolite, încearcă să reactualizeze «exigenţa» predecesorilor, care l-au judecat în acelaşi mod şi pe Eminescu, etichetat drept naţionalist feroce şi înlocuit cu Neculuţă, aruncând, mai nou, în acelaşi hârdău pe un Eliade, Cioran şi alţi titani, între care – de ce nu? – pe Iorga, de la naţionalismul căruia s-au adăpat cu toţii”. Vorbind cu Ovidiu Genaru despre Bacovia, se ajunge la o definiție a poeziei și a rostului ei: „pentru ca nevoia de poezie a creierului uman să se atrofieze, ar trebui să nu ne mai tragem din maimuţă. Poezia, la început memorată, apoi pe tăbliţe de lut, pe papirus, pe hârtie, pe computer, ne va însoţi mereu, pentru că, fără ficţiune, creierul moare înăbuşit de proza vieţii. Sub ce forme? Le vom inventa la timpul potrivit”. Gheorghe Grigurcu îl evocă, printre altele, pe Labiș: „În internatul Şcolii de Literatură, am fost coleg de dormitor cu Labiş, un tânăr minunat, de-o precoce maturitate mătăsoasă, care se impunea în modul cel mai agreabil, cu gesturi de generozitate, cu o empatie izvorând din întreaga-i făptură măruntă, nervoasă”. Cu Șerban Foarță, discuția nu putea ajunge decât la cuvinte: „V-aţi lăsat «văzut» intr-o emisiune TVR, prin ’93, ’94, în camera de lucru, în faţa pianului luminat de veioză”. „Doamnă, eu, dacă s-ar putea, l-aş rade pe «veioză» din dicţionarul nostru: e un vocabul absolut rebarbativ. Ştiu că, în fond, el e inevitabil; numai că poezia – definiţie! – e o modalitate de a evita, subtil, niscaiva termeni… Româna nu prea ştie, din păcate, să adopte unele fonetisme «străineze» (vorba lui Luca Piţu): ü, ö… Şi atunci? Ştiu şi eu că asta-i veilleuse-a românească şi că nu avem alternativă. «Veieză», totuşi, ar suna mai bine. Ideală (şi fonic, şi etimologic) ar fi, însă, forma propusă de Ion Vinea, prin 1914, fără urmări: vegheză!” Gabriela Melinescu despre Ileana Mălăncioiu: „A fost o mare revelaţie s-o cunosc de aproape pe Poeta Poetelor, feciorelnică, inefabilă, amintind prin corp, privire şi gesturi, forţă şi integritate de marile poete americane despre care Matei Călinescu ne vorbea traducându-ne câte o poezie când ne vizita noaptea în mansarda noastră. De atunci Ileana este prietena mea, darul vieţii mele, ca şi Nichita, ca şi cum din graţia zeilor trăsesem la loteria destinului lozul cel mare”. Nicolae Oprea ajunge, firește, la Echinox: „Măsura estetică a Echinocțiu-ului e dată de suma valorilor reunite în pagini tipărite de-a lungul anilor. Spaţiul redacţional a fost propice iniţiativelor creatoare, constituind un climat intelectual stimulator, fără excese egotiste sau manifeste programatice provocatoare, întemeindu-se pe un gen de «prietenie exigentă», cu vorba lui Ion Pop. Nu există o direcţie unică în perimetrul creaţiei echinoxiştilor, fiind mai frapante diferenţele stilistico-tematice. […]. «Echinoxismul» înseamnă, de fapt, o stare de spirit care eludează universul totalitar şi constă – ca şi «euphorionismul» Cercului Literar de la Sibiu, cum sugera I. Negoiţescu – în conjugarea valorii estetice cu valoarea morală”. Al. Cistelecan evocă profesorii de la Literele clujene: Ioana Em. Petrescu, „frumoasă, sexy, inteligentă, erudită (toţi băieţii eram uşor îndrăgostiţi de ea)”, Ion Vartic Mircea Zaciu, Doina Curticăpeanu. Întrebat despre cât de masculină profesiune e critica literară, Cistelecan răspunde ca un foarte bun cunoscător al scrisului feminin: „azi n-aş mai crede că există vreo favoare de gen. De la Irina Petraş, Adriana Babeţi, Nicoleta Sălcudeanu, Monica Spiridon, Sanda Cordoş, Ioana Pârvulescu, Carmen Muşat, Gabriela Gavril, Diana Adamek, Rodica Grigore, până la Mihaela Ursa, Simona Popescu, Raluca Dună, Bianca-Burţa Cernat, Simona Sora, Alexandra Ciocîrlie, Gabriela Gheorghişor, Adina Diniţoiu, Nicoleta Cliveţ, Adriana Stan, Rodica Ilie, Xenia Karo, Georgeta Moarcăs, Iulia Popovici, Cristina Timar şi până la… (şi asta doar aşa la repezeală, cât mă ajută memoria imediată) – n-aş mai zice că e vorba de o profesie masculină. Şi nu doar că-s multe, dar sunt inteligente, culte, aplicate”. Lucia Negoiță face elogiul bibliotecii: „Biblioteca este spaţiul ocrotitor, electrizant şi totuşi tăcut, mustrător, vetust. O turbincă în care trăieşte îngrădit trecutul. Un obiect rar, până la urmă. Trist”. Gabriel Chifu îi răspunde vorbind despre lecturi: „Citeam cu lăcomie, cu cititul îmi ocupam aproape tot timpul. Cititul mai mult decât scrisul era forma mea preferată de existenţă. Acum, din păcate sau din fericire, nu mai am inocenţa de atunci, mi-am pierdut multe dintre iluzii. […] tot mai des, mă întorc la capodopere, realizez că e o datorie imperioasă să citesc, încă o dată, câteva dintre ele, să mă mai bucur, încă o dată, de ele, în scurtul timp pe care-l mai am […] Cum scăpăm de povara cărţilor, preiau şi eu, cu seninătate, spusele celebrului scriitor şi teoretician Umberto Eco? N-aş zice că este o povară, dimpotrivă, aş zice că este o locuire în Paradis. […] Aşa încât eu caut soluţii nu cum să scap de această povară, ci cum să mă ataşez de această povară, cum să intru rob la ea, cum să trăiesc sub semnul ei, scuturându-mă de toate aceste sarcini cotidiene, apăsătoare, ce mă îndepărtează de mine însumi”.
Închei seria de secvențe-invitații la lectura volumului cu Ioana Pârvulescu, despre Alfabetul doamnelor: „Am pornit în cartea despre personajele literare feminine de la o premisă care mă avantaja: aceea de a recupera cu sensibilitatea mea feminină «adevărul» literar al acestor personaje feminine, fiind sigură că prin critica literară preponderent masculină se pierd multe nuanţe şi înţelesuri. Astăzi demersul e mai frecvent, dar în 1999 era un gest aproape îndrăzneţ. Vezi, eternul feminin este o realitate creată de poeţii şi romancierii bărbaţi şi eu, una, le sunt recunoscătoare pentru asta. Dacă istoria ar fi fost simetric inversă, dacă femeile ar fi dominat în arta scrisului de-a lungul veacurilor, am fi avut un etern masculin plin de meandre, iar femininul ar fi fost poate eroic, dar lipsit de mister”.
Lucia Negoiță, Poveşti de trecut vămile. Interviuri cu scriitori, Bucureşti: Editura Muzeul Literaturii Române, 2019, 372 pag.