Amintirea este floare din ce în ce mai rară în lumea noastră de azi, interesată de cu totul altceva decât de identitatea ei, adică de trecutul ei. Teatrul este, oricum, o artă a perisabilului, a uitării. Dacă e să-l credem pe Marin Moraru, care spune, într-o carte recentă cu el și despre el, alcătuită de Maria Capelos, „Dumnezeu ne-a dat uitarea”, după ce observase că „Dacă ajungi să spui «Sunt fericit!», înseamnă că această constatare a trecut prin conștiința ta și deja ai lăsat-o în urmă”, atunci nici spectacolul de teatru nu e decât trecut perpetuu, uitare continuă. E drept, pe marii actori nu-i uiți, dacă i-ai văzut/auzit vreodată măcar. Așa cum nu poți să uiți figura mereu mirată, cu un fel de paravan al meditației ascunse sugerat de ochii săi mari, de copil, a acestui adevărat geniu al scenei românești.
Marin Moraru a fost evocat, în ultima seară a lui ianuarie, la librăria de la Teatrul Național București, de Ion-Gheorghe Arcudeanu, Simona Bondoc, Ion Caramitru, Ana Ciontea, Costel Constantin, Eugen Cristea, Monica Davidescu, Vladimir Găitan, Dorina Lazăr, Marian Râlea, Nicolae Scarlat, Traian Stănescu, Sanda Toma, cărora li s-a adăugat Lucia Popescu-Moraru, cu amintiri spirituale și domestice despre ilustrul său soț, într-o lungă și melancolică seară moderată de autoarea cărții cu marele actor, citată mai sus. Colegi de scenă, de institut, dar și foști studenți ai săi, și-au amintit întâmplări, scene, purtări ale celui care de mulți ani ne lipsea deja când s-a decis să ne părăsească și fizic. Pentru că Marin Moraru a fost atât de entuziasmat de revoluția din decembrie 1989, încât n-a putut suporta ceea ce a urmat, iluziile sale prăbușite l-au făcut să renunțe la scenă, care era, de fapt, chiar viața sa. Poate că n-a putut suferi nici înnoirea formelor teatrale, scenice, regizorale, care sar deseori, s-o recunoaștem, dincolo de teritoriul propriu acestei arte subtile și efemere în același timp. (Încă în 1925, Ortega y Gasset avertiza asupra „dezumanizării artei”, poate că la asta se va fi gândit și M. M. când s-a retras din câmpul ei.)
Doamna Dorina Lazăr – ce păcat că nu pot reproduce aici tot sau măcar jumătate din ceea ce s-a spus în seara aceea! – se consola că rămân totuși scene filmate, înregistrări. Rămân, e drept, dar ele nu sunt decât niște file moarte față de arta aceea, carnală, cum o califică însuși Marin Moraru în cartea de mai sus.
Aceasta este, poate, cea mai frapantă asemănare a teatrului cu viața – dincolo de formele exterioare – caracterul trecător, calea de neocolit spre uitare. Iar în zilele noastre, când uitarea pare chiar că și-a pierdut Dumnezeul de care vorbește marele actor, așa cum a spus cineva în seara aceea, puțini mai știu, chiar dintre cei care urcă azi pe scene, măcar numele marilor lor înaintași care au făcut gloria și strălucirea scenei românești. Cine să-și mai aducă aminte de Ion Manolescu, George Vraca, Ion Manu, Elvira Godeanu, Marcel Anghelescu, Miluță Gheorghiu, Ion Iancovescu, Costache Antoniu, Gina Patrichi, Alexandru Giugaru, Grigore Vasiliu-Birlic și atâția alții care au încântat generații și generații de spectatori români de teatru? Și despre care se vor fi scris la vremea lor pagini entuziaste, căzute și ele în uitare. Cum nu are cine să-și aducă aminte nici de numele celor care umpleau cândva sălile de teatru unde aceștia evoluau spre fericirea – fie ea și inexistentă, cum spune Marin Moraru în cartea sa – sutelor, miilor de anonimi pe care i-a și înghițit uitarea..
Se pare că lumea nu mai vrea să-și amintească pentru a nu afla, de fapt, cine este. Ce gnothi seauton, domnilor! Azi și verbul a cunoaște s-a superficializat la maximum, luând locul mai oralului a ști în atâtea afirmații flecare, de tipul răspunsului la o întrebare banală cum ar fi „nu știi unde-i Gicu?”: „nu cunosc”. E un moft devenit tic verbal, nu știu dacă din dorința de a da importanță unor vorbe sau întâmplări fără importanță și deci de a-și da importanță cel care vorbește, sau pur și simplu pentru că nimeni nu se mai silește să nuanțeze, să moduleze limba vorbită. „Scuzați-mă” a devenit un impersonal „scuzați”, e drept, mai rapid, dar și mai mecanic. Mecanica vieții s-a accentuat, a ieșit la suprafață transformând ceea ce putea deveni frumos, sau măcar plăcut, în mașinărie hidoasă, de care, dacă ai puțin gust, îți vine să fugi. Numai că nu mai ai unde să fugi.
Marin Moraru afirma într-una dintre primele pagini ale cărții sale că e o bucurie să poți să călătorești, să fii liber, asta, firește, după revoluție. Pentru a constata, poate, și el că de fapt nu mai ai unde să te ascunzi de formele deformate ale vieții sociale, iar la noi de caricatura celor din lumea liberă mai demult. Nimeni nu poate da un răspuns cu siguranță precis asupra retragerii sale din teatru, și din lume de altfel, după ce a văzut ce s-a întâmplat după revoluție cu lumea românească, inclusiv cu cea teatrală, în ultimii ani. Se poate doar bănui că marele actor, maestrul atâtor maeștri de azi, a fost rănit, ca fire extrem de sensibilă, de vulgaritatea figurilor care au ocupat scena românească, nu neapărat cea de la teatru, de mizeria sufletească a acestora, care s-a întins ca o pecingine hidoasă asupra a tot ce ar fi putut fi frumos, corect, adevărat.
Iată o explicație posibilă a retragerii sale din lumea teatrului: „După 1989, odată cu libertatea pe care ne-a adus-o Revoluția, a apărut și un anumit gen de vulgaritate, în care fiecare are voie să fie cât de trivial poftește. Acest gen de exprimare, de vulgaritate, prinde pentru că vreme de 50 de ani am fost arătați cu degetul. «Fii atent că nu e bine! Nu e bine!» ni se spunea la școală, «Nu e bine!» ni se spunea acasă. «Nu e bine!» spunea partidulețul! Și în momentul când degetul acesta a fost tăiat, a apărut libertatea de tipul: «Ia mâna de pe mine! Eu am personalitate, fac ce vreau, e libertatea mea, e democrație!»[…] Vulgaritatea este confundată cu realitatea. A unora, poate… Dacă ne uităm însă în jurul nostru, putem să spunem că aceștia din urmă sunt foarte normali, pentru că asta e normalitatea care ne înconjoară. Așadar, se profită de faptul că o înjurătură ajunge mult mai repede la ureche decât o vorbă înțeleaptă. De ce se caută acum ce e vulgar? Pentru că cei care pratică aceste gen de expunere nu mai au curiozitatea de a căuta. Nimeni nu mai citește cu dicționarul lângă el. Limba română este ciuntită, au intrat în limbă cuvinte noi. «Ups!» este una dintre expresiile care, alături de multe altele, mă scoate din sărite!” Poate că vulgaritatea, minciuna, corupția moravurilor l-au făcut să înțeleagă că nu mai există cale de întoarcere alta decât retragerea în propriile amintiri, ceea ce l-o fi și făcut să afirme că „Suntem ce sunt amintirile noastre”, afirmație care e și titlul cării sale și nevrând să dobândească unele noi, de factura celor înșirate cu un rând-două mai sus pentru a nu-și mânji viața, adică amintirea cu ele. Marele actor, maestru de scene comice greu de uitat, va fi înțeles că, așa cum când au venit rușii umorul lui Tănase l-a dus la pieire pe acesta, nici acum, când au venit banii și mecanica strupidității nu mai e loc de farmecul lui absolut incredibil.
Melancolica seară de 31 ianuarie 2020, când marele actor Marin Moraru ar fi împlinit 83 de ani dacă ar fi trăit, a strâns laolaltă o mână de oameni, nu doar vârstnici, ci chiar mai tineri, care încă nu vor să renunțe, să se predea. Dar istoria ne învață că tăvălugul ei nu se lasă, nu se lasă, nu se lasă.
Addenda.
Pentru cei care nu știu, iată câteva dintre spectacolele de răsunet în care a jucat Marin Moraru de-a lungul anilor: Troilus și Cresida de Shakespeare, Capul de rățoi de G. Ciprian, D’ale Carnavalului, O noapte furtunoasă și O scrisoare pierdută de I. L. Caragiale, Leonce și Lena de G. Büchner, Trei frați gemeni din Veneția de Antonio Mattiuzzi, Romulus cel Mare de Fr. Dürrenmatt, Nepotul lui Rameau de Diderot, Take, Ianke și Cadîr de Victor Ion Popa, Gaițele de Al. Kirițescu, Egoistul de Jean Anouilh și multe altele, plus vreo 30 de filme românești, între care Actorul și sălbaticii, unde era valetul moldovean al lui Tănase, cel care rostea inubliabilul „scrii monsieur citești monsieur”. Din păcate, filmele românești ale vremii erau supuse cenzurii și minciunii comuniste, iar marii actori nu-și puteau desfășura talentul lor decât în limite foarte strâmte. Ceea ce este valabil și pentru alte mari figuri ale teatrului și filmului românesc dinainte de 1990.