Ileana venise o singură dată în Scăeni, dinspre Bucov. După Albeşti, şoferul de ocazie o luase peste Dealul Seciu. Vă duc pe scurtătură, a spus. Era un cer de carton. Sus, pe vârful dealului, s-au dat jos din maşină să vadă locurile. Era păcat să pierzi o privelişte cu miezul de gând în ea. Ca la Înviere, tocmai spunea şoferul şi Ileana a tresărit.
Deasupra pastei de hârtie răspândită în valea de dinainte, pe vârful unde nu mai urcase vreodată, uite că se afla raiul. Oboseala dispăruse. De o parte, se vedeau Ploieştii şi împrejurimile, cu umbrele Subcarpaţilor în depărtare, de cealaltă, Teleajenul, drumurile care-l tăiau ca şi trenul. Aici a stat şi Mihai Viteazul, mai mult de un ceas, spunea şoferul, parcă pierdut în nodul de ape din vale. E şi o legendă, spune că a urcat aicea Moş Ploae. Să vadă marginile, auziţi! Nu le-a văzut. Ileana se întreba cine e omul ăsta. Uitaţi, se duc valurile de pământ ca nişte ape. Cam aşa se vedea, într-adevăr. Numai că Moş Ploae nu avea timp când a fost aici. A coborât cu băieţii până departe, unde Dâmbu iese deasupra. Vedeţi voi acolo? Se uita până dincolo de Bucov. Şi s-au oprit cu turmele abia în marginea pădurii, continuă omul. Trebuia să le mulgă, dar aici şi-a tras sufletul şi a prins puteri. Simţiţi şi dumneavoastră? E ca pe Babele. Îţi dă puteri. Ileana Bârsan se gândea că priveliştea de sus putea să-i ţină oricui sufletul treaz. Mai ales lui Moş Ploae, mulţumit cu el însuşi. Doar găsise păşune bună, după atâta pribegie. Numai nodul de ape i-a urcat în piept.
De la Codrul Vlăsiei, Moş Ploae nu a văzut marginile, dar de aproape a zărit şanţuri mari de pământ. O cârtiţă uriaşă săpase locul. Nici nu bănuia că sunt tot ape dedesubt. Trebuie că aici era mijlocul. L-a simţit cu trupul. Scotea pământ bun de arătură din pădure şi o nouă putere îi urcase în braţe. Când a fost destul loc pentru case şi biserică, a luat-o pe şanţul răscolit de mâna aceea nevăzută. A privit cerul, o clipă nemişcat şi asta a fost. Brazda cea mare ţâşnea sub ochii lui fără să ştie ce este. Îl ducea, însă, spre o linişte mare. Valurile de pământ se strâng chiar aici, şi-a zis, ia uite! Şi s-a închinat la a doua bătaie de clopot a schitului din munţi. Acum, mişcarea de izvoare ascunse l-a înviorat. Aproape că înţepenise cu mâna pe topor, de la ploaia îngheţată.
A ştiut în vis, printre primii copacii smulşi cu greu, apoi duşi de ploi, că e ca într-o corabie, dar nu a ieşit decât un mormăit, prin somn. Câmpia chiar aşa arată, şi-a spus, mestecând tutun a doua zi. Şi a luat-o, la un moment dat, pe apa Teleajenului, ceva mai sus a dat de o barcă de lemn veche, intrată în malul de la pod. Moş Ploae a dosit-o şi mai adânc. Pentru alte vremuri, şi-a spus. Ploile aveau să o scoată, în cele din urmă, la suprafaţă. Nu bănuia că în corabia asta, tot mai largă, avea să se împotmolească hârtia revărsată de pe rampă, că soarele o va duce direct în oglinzi, dar cam împotmolită. Nu avea cum să ştie că oamenii vor pune, cu voia lor şi a regimului, bucăţi de sticlă în ochi. Acum, bătrânul nu mai era nici măcar privire între ulcelele vechi şi vazele noi din Sticlăria mică, puse afară, la răcit. El venise cu tunete şi fulgere din Codrul Vlăsiei, în bătaia clopotului de la schit. Să aibă păşune pentru oi şi femei roditoare la feciori, asta voia. De fapt, iarba a fost bună de la început. Calea Oilor s-a bătătorit. Ca şi Drumul Vinului, care duce, parcă, Subcarpaţii de Curbură mult mai departe. Şi s-a înmulţit Moş Ploae, şi, sub binecuvântarea schitului cel nou, satul Ploesci a stat şi a privit şi a ascultat cum venea până acolo un şuier din adâncul pădurii. Nurorile au lăsat vorbă aspră nepoţilor că urletul afund şi mersul de cârtiţă al pământului i-a fost mormânt Moşului. Numai că ploile curgeau prea des şi prea de sus. Între timp se aşezaseră marginile, se vedeau şi dealurile şi câmpia, tot într-o aşteptare. Ce urma avea să apară în visele Martei Gherghiţa, care aşa prevedea totul că Vom auzi, dragii mei, de o furtună. Şi asta mereu. Văd în vis spatele unei dimineţi de urgie, parcă ar fi o localitate, se face una cu pământu’. Şi ceaţa acoperă ploaia, dragilor. Apoi smoală şi fum. Au, feriţi-vă de dimineaţă, feriţi-vă de seară, vin puhoaie de sus. Să ne rugăm, dragii mei! Aşa furtună eu nu am mai văzut. Avea două guri deschise. Va fi război. Şi ploaia de gloanţe, şi fumul din rafinării, au pus, într-adevăr, Ploieştii pe harta lumii. De două ori. Marta Gherghiţa trăieşte şi azi în Brânda din Blejoi. Dar ea îşi zice tot din Gherghiţa. Din faţa casei ei, autobuzul duce de câteva ori pe zi şoseaua spre rafinăria Vega, dar şi pârâul.
Ei, dar corabia asta, cu mâl şi maculatură deversată ca şi timpurile noi, nu s-a mişcat atât de repede. Dâmbul abia ducea marginile, cu smocuri umede cu tot, prin partea de nord-est a Ploescilor, apoi spre sud, către Bucov şi, în cele din urmă, la Târgşor şi de acolo la vest. Drumul Ilenei Bârsan era mai drept, de la Scăeni peste Teleajăn. Plăcuţa Teleajăn a stat, şi cu privirea Ilenei în ea, la pod, cât a durat naveta la Ploieşti. O citea de fiecare dată din cauza literei ă, fie din maşină, pe şosea, fie din trenul care urla să intre în Blejoi. La o aruncătură de băţ oprea în Gara de Nord. Viaţa se petrecea mai mult la barieră, ce vremuri! După câţiva zeci de metri de clădirea din piatră a gării, apa Dâmbului se umplea cu hârtii, cai, şi oale, şi pungi, şi scuipat, aruncat printre dinţi de pe podişcă. Acolo se juca alba-neagra toată ziua. Caii păşteau mai jos de mâinile îndemânatice şi de sticlele de bere, pe malurile cu magherniţe şi copii la soare, mulţi, şi tot printre hârtii. Se mutase rampa aici. Doar că mâncau din ea puhoaiele şi caii sloboziţi fără frâu. Căruţe şi odăi din carton cu catrafuse scoase afară, rufele întinse pe sârmă între copaci jupuiţi, haita de câini vagabonzi, Fugi, potaie, se vedeau de pe podişcă. Nu puteai să te uiţi mai mult de o secundă la ţigani, că îţi şi suflau în ceafă nişte vorbe arămite, alături de ceaune, chei, vopsele şi alte mărunţişuri. Toţi şi toate ocupau trotuarul, de o parte şi de alta, până la răscruce. De altfel, se mergea pe mijlocul şoselei, peste Dâmbul ca nişte braţe pline de muşchi, plastice, hârtii. Te mişcai greu. La răscruce era casa lui bulibaşă sau aşa a crezut Ileana, fiindcă avea etaj, era şi monument istoric, şi cu geamuri lipsă. Oricum, ziua stătea în soare, pe terasă. Dintre coloane, burtosul număra totdeauna navetiştii de sub el. Să ştie pe ce lume se află. Rufe sau covoare de iută aruncate peste balustradă se uscau greu dacă apăreau acolo în fiecare zi. În plus, camera care dădea în două străzi, chiar la colţ, se făcuse birt. Cu uşă de lemn, deschisă totdeauna. Se vedeau prin ea, preţ de o clipită, aburi şi pahare mişcându-se. Acordeonul mergea printre mese desfăcând burduful ca şi cum ar fi cântat, aşa gol. Mai încolo, în faţa centrului de pâine, se aştepta după-amiaza ca să scoată al doilea rând de pâine. La ieşirea din schimbul I, se aglomera. Până la trenul de 18.00, mai era timp. Hai că mai avem încă un pic din viaţa asta şi o băgăm la colivie, Ilie! Dă-mi o ţuică, da` să aibă două prune pe sticlă, bozgore. Şi punea lângă el, pe canapea, traista cu franzele pentru porci şi găini. În birt, omul avea tot timpul din lume. Care nici nu mai trecea dacă mulţi ajungeau la ultimul tren de noapte. Aşa, pe la Măgurele, Sud sau Nord, nu dura cinci ceasuri şi ieşeau din case ca din somn, urcau tot în somn în cursa de dimineaţă, da` se chema că stau iarna la gheaţă şi vara la cuptor. Dar după-amiaza, îi aştepta cu regularitate la colţul casei muzeu. Asta le dădea siguranţă. Cum să umble Nea Ilie cu gâtu’ uscat şi fără bucurie la viaţa lui? Dacă luăm abonament de la autogară, sunt curse destule, ne lipsim de o bere, Matache. Este? Este, cum să nu, Iliuţă.
Apa băltea la revărsări şi pe străzile din jur, pline de culori vii şi burţile umflate la porţi. Uneori numai porţi, căsuţele se pierdeau înăuntrul curţii comune, cu un horn la mijloc. Dâmbul năvălea peste om şi cal şi căsuţa din chirpici, peste toată mahalaua până la Biserica Sfântul Gheorghe Nou şi Spitalul Boldescu. Doamne iartă-ne! Mai încolo, peste marginile oborului de vite, bătea mai des clopotul de la Sfântul Nicolae. Noroc că brazii sprijineau clopotniţa cu umbra lor mare, şi peste aluviuni. Era în ei şi o amintire veche, de voievod.
Ileana Bârsan a păstrat mult timp în minte priveliştea aceea largă de pe culmea dealului Seciu. Înălţimea lui era sub cea a Bucovelului şi mult mai ceţoasă. Doar nu ninge cu tunete şi fulgere aici! Nu, dar a doua oară nu mai vine ea dinspre Bucov. Mai erau şi serpentinele. De jos nu se simţea pericolul, dar pe crestătură, la peste 400 metri altitudine, erai ca în cosmos. Culmea dealului lucea, cu soarele în spate. La coborâre, pe serpentina dintre vii, o senzaţie de plutire stăpânea drumul. Mai încolo, pe pajiştea dintre Boldeşti şi Scăeni, sondele ţineau sapele ridicate. Până la statuia lui Teodor Diamant, aveau să se mişte de mai multe ori. Ca în peisajul distractiv de la Muzeul Ceasului, şi-a spus Ileana. Bălţile însă nu s-au tulburat, nici botul câtorva vite de pe marginea cimitirului. O cruce cu pământ proaspăt scruta orizontul făcut din scaieţi. Ca într-un azur se vedeau strugurii, deja copţi, şi, dintre brazi, două mâini împreunate. Soarele răsărise pe scutul prins de un stâlp din beton şi locul s-a luminat deodată. De pe prispă, o femeie, cam de 50 de ani, încerca să rupă mâinile soacrei din mâinile fiului. Mâinile rămân singure. Pe bărbat îl înmormântează marţi. Şcoala apare pe partea dreaptă, cu o cruce îngrijită la cotitură, şi, imediat, Sfatul Popular. Cineva punea un afiş la gazeta de perete de la scară. Nu se mai vede în soare decât biserica, dar numai Sticlăria improvizată e luminată dinăuntru. Toată producţia de căni, vaze şi pahare, abia scoasă din cuptor, încremeneşte privirile, câte sunt pe peronul gării. Ţiuitul trenului se opreşte la barieră. Totdeauna întârzie.
Ţiuitul îi atinge pe navetişti. Următoarea barieră e tot lăsată. Probabil vine alt tren, dinspre Mâneciu. Sunt doar câteva trenuri pe zi. Şi alea fac cruce în Scăeni! La o sută de metri e ferma de păsări. Încă se mai lucrează, dar numai în două schimburi. Mirosul de pene arse opreşte mucavaua în dreptul lor. Cât stai la barieră, te poţi gândi la puii morţi care se opăreau întâi, ca să nu-ţi fie greaţă. Costau şi aşa destul. Într-un an-doi, gata şi cu Gemurile. Curând, de pe podul peste Teleajen se vedea Pleaşa, cu vântul dinspre nord-vest. Vântul intra în gând, parcă netezit pe geamurile murdare, dar securizate. Scrie aicea Scăeni, spunea câte unul, uimit că fabrica merge după el.
Ileana obţinuse de la Inspectoratul Şcolar o detaşare la Şcoala Generală nr. 28, Ploieşti. Făcea naveta din Scăeni cu gândul la examenul de titularizare din vară. Trenurile şi gândacii erau roşii ca gândurile din blocurile inundate. Şi de la oboseală. Toţi o aveau în ei, de dimineaţă. Dacă luai cursa de ora şase, ochii deja se mişcau în pasta din jur ca într-un coşmar. Oricât ar fi plecat, zilnic, către Ploieşti sau Mâneciu Ungureni, drept în lacul de acumulare, ochii navetiştilor se înecau. Feţele smotocite de hârtie şi vise neterminate făceau valuri şi oglinzi. Dar tristeţea nu se îneca niciodată.
Era însă de ajuns să cobori în Gara de Nord, prin 1980, ca să-ţi dai seama că nici ploieştenii nu mai au timp de istorie. Cum ar fi să dai de cursul Brazdei lui Novac tocmai acum, după revoluţie? Câte unul spunea, printre norii Martei Gherghiţa, că anii de târg nu au distrus-o, totuşi, complet. Şanţurile de pământ se pierdeau dincolo de cumpănă fără să se mai cunoască bine. Doar un arheolog a scris la ziar, ceva mai târziu, că sunt ape, dar nu a contat. Începuse să vorbească singur în staţia de la Hale şi scrisese pe blocul Şapte Etaje din spatele Sfântului Ioan Erou ploieştean Vasile Paraschiv. Asta chiar era istorie, dar interzisă. Poate visele să o fi păstrat, dar numele de pe zid a fost şters, apoi rescris. Şters era şi timpul lui Moş Ploae până când a fost scoasă din depozitul Bibliotecii Nicolae Iorga Cronica oraşului Ploieşti. Era cerută aproape zilnic de zeţarul Eftime, care atâta făcea. Încă nu-i urcase răceala până la glezne când Ileana se titularizase la Grupul Şcolar Administrativ. Ea reuşea să stea la sala de lectură doar în ziua metodică. Zeţarul îi era cunoscut. Aha, de la Tipografia din Mucawa. Eftime i-a spus într-o zi din cărţoaie cum scrie că Moş Ploae smulsese din pădure pământul cu toporul, bucată cu bucată. Trebuie că nici nu era moş. Cu coatele pe jumătatea ei de masă, Ileana se uita în lumina amiezii. Nu ajungea bine la mesele din sală, ferestrele erau prea înalte, iar încrustările de lemn masiv din tavan înghiţeau şi lumina becurilor mereu aprinse. Locul, însă, era de o solemnitate pe care numai una din cele trei fete din Dumbrăveşti, vopsită ca marea, dar moale, o trăia în mersul de afară, cu o aroganţă care a dus-o în braţele unui bărbat cu părul alb. Albă îi era şi privirea, chiar şi la patul surorii sale mai mari, cu sacoşa de cărţi trecută în moarte. Şi rochiile clopot.
Scrie la istorie că Moş Ploae stătea cu somnul celor şapte feciori şi topoarele alături. În visele dintâi dărâmau cerul. Vrăjitoarea Marta nu se născuse, ca să le spună ce este. La trezire, Moş Ploae se închina scurt. Era clipa când toaca schitului uitat de vreme şi de om se înfigea în Brazdă. Bate până departe, hai să dezgropăm iar topoarele, băieţi, zicea Moş Ploae, înfipt cu privirea în depărtări. Cu toţii auzeau printre lovituri, care le smulgeau braţele de dimineaţă până seara, un şuierat de lup. Vine de la umbrele călugăriţelor, taică, spunea băiatul cel mare ca să se liniştească singur. La capătul de apus, acolo facem biserica, a şoptit Moş Ploae, cu trupul închis în rugăciune. Şi a înfipt toporul în butuc.
Când a fost destul pământ de arătură, smuls din pădure palmă cu palmă, cerul s-a răsucit în vârfurile stejarilor, apoi a făcut un gol adânc în pământ şi s-a supus. Era, însă, tot ca un geamăt, ţintuit de departe, din adâncul Vlăsiei. A durat până şi-au terminat ei casele, au adus femei de munte şi au înălţat o biserică într-un lemn. Aşa s-au făcut de tari mâinile băieţilor, că erau ca topoarele. Şi ca timpul. Iar vântul a pornit dintr-o cută de sus, dinspre Bucegi, spre toate zările de câmpie şi spre Curbura Carpaţilor. Satul Ploesci, aşezat pe Calea ştiută a Oilor, se tot lărgea. În istorie scrie că Mihai Vodă l-a găsit aproape târg. Brazda nu se mai cunoştea din viile, livezile, stânele şi mirosul de petrol, băltind sub un strat de pământ. Apele păreau, şi ele, despărţite, dacă nu le simţeai nodul ascuns sub patrafirul Sântului Nicolae Vechi.
De multe ori Bucovelul, trăgând cu coada ochiului la cursul Teleajenului, uita să mai privească spre răsărit. Mihai Viteazul, însă, a făcut-o, pe urmele lui Moş Ploae. Vodă şi-ar fi încropit o curte în Ploesci, dar istoria zice că era doar o casă de târgoveţi. Cineva încurcă timpurile, domnişoară, i-a şoptit Eftime în pauza de lectură de marţi. Cică Vodă ar fi privit spre Băicoi, dacă Ploeştii nu l-au putut lua. Cineva a adăugat la prima istorie că nu, Băicoiul a fost dat pentru Ploesci, dar numai ceaţa de pe Dealul Seciu şi Bucovel a fost sigură. Întâi că lumea asta îndărătnică nu vrea, Măria Ta, să-ţi fie supusă. Da’ nu e decât o fugă de cal până în Băicoi, Mărite Domn, acolo e loc de moşie, pădure şi lac. Moş Ploaie stătea cu sprâncenele ridicate pe trepte, stătea drept. Nuuu! Nu? Viteazul Mihai a zărit de pe crupa calului, care frământa pietrele, depărtarea aceea îngroşată din cauza ceţii. Era una cu pieptul bătrânului. Are şuierat de şarpe în el, ce are? Are scut, Măria Ta. Pieptul lui se vedea de atunci în nepoţi şi strănepoţi. Şi cu scut, s-a întrebat Ileana, cu bubele dulci pe braţe, luate de la un exemplar de istorie veche, dar cartonată. Aşa face istoria, scrie târziu, pe la unamienouăsutetreizecişişapte că, de atâta balaur la móşii ăştia, vodă a întors calul şi a dat Băicoiul unui logofăt. Mult mai târziu şi mai departe de pieptul lui Moş Ploae. Care încă şuiera în cele patru zări din gura lui de balaure. Atunci, însă, pe locul de vatră al satului, vântul şi izvoarele, orizontul şi mirosul ciudat de lampă aprinsă sub pământ au ţinut armata în chingi, când i-a dat domnitorului onorul. Doar vântul s-a întors să stea pe apa Teleajenului, de unde avea la vedere şesul, dealul şi muntele împreună. Era chiar nodul cel vechi, făcut de ape, în care ba se adâncea, ba se ridica însăşi corabia aceea de pământ şi nămol, mai ales pe vreme de la ploaie. Cu ea apucai în sus calea spre Ardeal. Că Moş Ploae aflase drumul din faţa pârjolului de dincolo de munţi până aici, trebuie că a fost cu ştiinţa berbecilor de un an, dar şi cu mâna lui Dumnezeu. Nu ar fi reuşit să pătrundă pădurea fără puterea lupului din Codrii Vlăsiei. Era vechi, ştia asta în sufletu’ lui, le spune în fiecare zi de la Dumnezeu feciorilor: Trebuie să aveţi în voi inima pădurii, băieţi. Şuieratul vine până la mâinile lor bătucite, una cu coada toporului…Auziţi! Băieţii se uitau la el, cum îi mai creşte barba! Şi faţa, parcă are solzi pe ea, ce-i asta? E ca o platoşă, Dumnezeule. Tăcerea i-a cuprins, totuşi, cu o răcoare ciudată. Moş Ploae stătea cu genunchiul lipit de un trunchi, îşi ridicase braţul să-i dea ultima lovitură, Ce staţi, cade stejaru’ pe voi. Tată, da’ ţii tăişu’ în sus. Braţul lui Moş Ploae suceşte toporul, Mai încolo, fugiţi! Din stejarul căzut la pământ parcă ieşea un balaur, că se umflă urletul în el. Şi vântul. Parcă-i strecurat, aşa bate, şi-au spus. Lumina, însă, îi scălda umerii lui Moş Ploae. Cum aşa era la căderea fiecărui stejar, băieţii se obişnuiseră. În ochii lor mari, negri ca mormântul, însă, femeile tinere aveau să vadă tot un şuierat, rău. Dar le mergea bine. Sprâncenele lor, mari şi împreunate, le înfiorau. Plăcerea asta venea odată cu netezimea pielii. Aşa se păstra ea sub hainele din postav, ţesute la război ca şi păturile de lână. Doar feţele aveau cutele şi uscăciunea vântului, tari ca şi trunchiurile, aproape mute.
Atunci când şi-a făcut primul loc de casă, odată scoase rădăcinile şi duse mai departe, Moş Ploae a simţit cum se adună apele sub el. A băgat plugul de lemn pe parcelă ca să intre umezeala adânc în pământ. Era loc bun de semănat. A fost să fie Ploesci. Totuşi, pentru cine ar fi cercetat împrejurimile Carpaţilor, balaurul era cât Dunărea, de la intrare în ţară până la vărsarea în Marea Neagră. Apa trecuse pe la Turnu Severin cu o gură de lup în noapte. Aici, la marginea Vlăsiei, tăcerea bătrânului semăna cu noaptea. I se vede în ochi, au vrut să spună cele şapte nurori, dar şi-au înghiţit vorbele. Auzeau şuieratul cum trece peste ele, răcorindu-le. Noaptea, însă, înaintase prin strâmtori şi guri de apă ca să scoată foc şi durere în pântecele lor, frământate seara, la lumânare. Dacă apăreau şi flăcărui pe cursul de azi al Dâmbului nu ştiau, dar dădeau să se închine ca în faţa unui blestem la biserica nouă, Piei, diavole! Nici tăbăcarii din Mahalaua Sfântul Nicolae nu au crezut, deşi se vedea cum pluteşte câte un stâlp înroşit pe firul apei. Chiar dacă lucrau pieile sub ochii fulgeraţi de noapte. Şi fulgerul se ducea mai departe, spre vărsarea în Cricov. Mă, voi ați sărit din cracă în ciot, le-au spus bulgarii îndată ce au pus temelii de casă la marginea Dâmbului.
Odată cu detaşarea la Şcoala Generală nr. 28 din Ploieşti, Ileana Bârsan făcea naveta din Scăeni cu gândul la examenul din vară, de intrare în oraş. A lăsat istoria locului, pentru ceva timp, deoparte. Lucrul la Începutul Ploieştilor, însă, nu s-a terminat. Eftime a citit mai departe din cronică, de data asta a şi scris în agenda albastră.
Despre locul şi desfăşurătorul Ploieştilor. Hramul sau cum l-am răsfoit şi purtat cu faţa la răsărit, ca să nu treacă ziua aşa de repede la fereastră.
…întâi că locul de la confluenţa apelor exista cu mult înaintea lui Mihai. Curtea cât era de domnească pentru a i se da onorul de către armată, pregătită să treacă munţii în Ardeal, trebuie să fi fost la mijloc, între clopotele bisericilor. Mircea cel Bătrân lăsase cu mult înainte apa Dâmbului să se învolbureze până la turla dinspre uliţă a Sfântului Nicolae Vechi, udând-o. Aşa, timpul avea să măsoare fiecare bătaie de clopot cu umbra domnească în el. Şi răzoare de vie spre est.
Locul a avut începutul în basme. Numele Ploesci s-ar fi scris de la Moş Ploae, dar unii dau mărturie că de la Dumnezeu. Tot de acolo ar fi scos moşul arătura de la poalele munţilor. La bulboana de dedesubt, pentru unii cercetaşi brazde de pământ care vin chiar din memorie, se vede o pecete demnă de Matei Basarab cu margini de vânt. Şi gerul înălţimilor se linişteşte în corabia împotmolită pentru vecie. Când Moş Ploae cu cei şapte băieţi au ieşit la loc deschis cu topoarele în mâini, apele au făcut drum. Toţi au descălecat în valea joasă şi în zarea cea îndelungă a Subcarpaţilor. Nu amestecă ei crucea cu drumul, au zis, şi au rămas aici.
La hramul bisericii Sfântu Nicolae Vechiu s-a şoptit ceva despre începutul şi dreptul Ploescilor. Suntem o aşezare din cele vechi, să audă şi cei adunaţi în curte, spunea de fiecare dată preotul dintâi la sfârşitul slujbei. Mai ales că aerul de demult se păstrase atât înăuntru, cât şi de jur-împrejurul acestui locaş, cu brâul lăsat jos, la îndemâna ochiului şi a rugăciunii. Aceeaşi rugă se aude şi azi, Miluieşte pe poporul tău şi pe cei îngenunchiaţi în acest locaş, pentru a ţine zidurile vechi în cele noi, crăpate sau căzute de mai multe ori! Zic că sunetul clopotului s-a ţinut în cupolă ca o pictură din care venea lumina peste rugăminţile mai curate decât spălatul în apa Dâmbului, care mai era şi rar, şi tulbure, asemenea unui cal de povară greu de urnit. Lumina a trecut prin biserică şi s-a oprit în Dâmbu.
Cum se vede, nu au fost multe bătăi de clopot de la primul topor înfipt în stejar de Moş Ploae, că bisericuţa s-a şi înălţat mai la vale, dar să pună mărturie în piatră, asta n-a mai reuşit fiindcă puterile îl lăsaseră. Când o femeie a mărturisit că Sfântu Nicolae Vechi are puterea lui Moş Ploae în el, nu a fost crezută aşa vedenie, sucită ca trupul enoriaşei, găsit ca o gheară, una cu rădăcinile Dâmbului. Câţiva copaci s-au păstrat neatinşi atât de mult timp, că bunicii se uitau la nepoţi că îi lasă încă înfrunziţi şi plini de noduri.
Altfel, Târgşorul încă trăia separat, ca Bărcăneştiul sau apa Teleajenului curgând spre deal, când Mihai Viteazul s-a proptit pe calul alb spre zarea Sfântului Gheorghe Vechi, a Sfinţilor Împăraţi şi a Sfântului Nicolaie cel Nou. Se auzea cum merge în lemn dangătul aducător de schimbări. Cu el a trecut vodă munţii în Ardeal, cu el a fost prins într-o lovitură de moarte dată pe la spate. Când, după ani, curtea sa din Ploieşti a dispărut, zice Zagoritz că ar fi rămas în ea un sunet adâncit în pământ. Poate de la clopotul îngropat acolo. Iar la biserica Nicolae Vechi ruina a ţinut mătăniile până a fost reclădit Sfântul cu un clopot surd dedesubt. Apoi clopotniţa, şi ea crăpată după mult timp, a păstrat, totuşi amintirile cu Matei Basarab şi Mihai Viteazul, până s-au însufleţit împreună sunetul de alamă din vârf cu brâul exterior, ţinut neatins de preoţii bătrâni, ca vremurile care veneau cu hramul bisericilor Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Petru şi Pavel. Trebuie că s-au mirat şi focul, şi cutremurul, alături de preoţi, că în pod nimic nu se atinsese de evanghelia cea veche din argint. Şi-au făcut semnul crucii, şi mai uimiţi că toate reparaţiile păstrau aerul vechi între coperte. Şi între pereţi. Aşa, la Sfinţii Petru şi Pavel, aerul s-a tencuit şi pe chenarul de la uşa principală, cu inscripţia în latină şi azi. Matei Basarab, cu anul 1639, nu s-a mai dus de acolo. Poate apa Teleajenului să fi dus trecutul cu ea după bătălia cu Vasile Lupu, dar ploieşteanul simplu se mira de grosimea zidurilor, iar a doua oară de stâlpii din pridvorul închis cu ferestre. Asta până când Răsăritul a stat în clopotniţă. Un cutremur a trecut prin ea şi a crăpat-o deşi un preot şi dascălul zăriseră înainte de slujbă chiar din pridvorul bisericii bolta mişcându-se. Nu şi tencuiala de la Matei Basarab, dus în locul şi în siguranţa lui Dumnezeu, cu un botez în care se sfinţise şi hrisovul Ploescilor.
Două capete ca două râuri vărsau apă împrejurul şi la marginea Ploieştilor, iar zilele de miercuri începuseră să curgă spre piaţă, când voievodul Mihai s-a smuls de la tâmpla bisericii Sfântu Nicolae Vechi până la Sfântu Gheorghe. Aproape de altar, Viteazul stătea cu gândul la trecerea peste munţi, nu cum făcuse Matei Basarab la Biserica Domnească, unde cupola îl scosese în lumină cu oştenii adunaţi pe dunga răsăritului. Dar, în bisericuţa din grădina Sfântului Nicolae, catapeteasma şi altarul păstraseră tot un gând domnesc drept temelie. Gândul era ca o navă care se împiedicase şi se făcuse schit. Prin el trecuseră ape şi rădăcini, crengi şi umbre dincolo de brâul bisericii. Aşa că Ploieştii se întinseseră cu fereastra tot mai largă din altarul rămas o amintire. Tencuiala era pusă peste tencuială, dar tâmpla de pe zid a rămas până la restaurare în faţa acelui cap de voievod care semăna cu Matei Basarab. Din păcate, răstignirea s-a pierdut din cauza ploilor. Totuşi, când culorile din ruine s-au trezit nu fuseseră nici spălate de ploaie, nici îngheţate de crivăţ, Dâmbul ducea gheaţa cu el, o sanie cu margini mâncate de vânt până se împrimăvăra. La vremuri ceva mai noi, ca în nopţile Martei Gherghiţa, bălăriile crescuseră până la tâmpla celor 3 straturi cu cărămizile mari, mici şi mijlocii, până au acoperit şi capul de apostol, şi desenele.
Eftime aflase demult de la meşterul tipograf din Mucawa că e şi o poveste cu morminte în curtea Sfântului Nicolae. Luminează la slujbă, zic că ar fi fost acolo, lângă altar, şi copiii lui Moş Ploae. Ucenicul se uita a pagubă, străduindu-se să le vadă feţele cu gândul, dar nu putea. O bisericuţă tot va fi existat înainte de Sfântu Nicolae Vechi, din moment ce s-au găsit dedesubt nişte icoane. Icoane erau şi sub culorile mai noi ale Sfinţilor Petru şi Pavel. Şi în lumina Sfântului Ilie Tabaci dinspre Apus.
Trupul vechi a intrat în trupul bisericii tăbăcarilor, şi ei mucegăiţi ca picturile peste care au apărut înfăţişări în ulei, cu un strat aşa de gros că nu se prea închina nimeni. Cu timpul tencuiala nouă s-a dus şi vechile culori cu sfinţii în ele au înviat. Lumea se putea din nou închina, Slavă ţie, Doamne, că nu ne laşi la mânie. Numai turlele de lemn s-au umplut cu o lucire străină şi asta i-a împiedicat pe preoţi în patrafirul lor, Fir-ar să fie de tablă! Doamne, iartă, că seceta a fost totuna cu ieşirea la câmp a Sfintelor Moaşte! Maica Precista ieşise din biserica ei, când nişte candele foarte vechi au pâlpâit de la Sfântu Gheorghe Vechi către noua clădire a Liceului, cu trecere prin grădiniţa de copiii cărora li se citea ca să nu cadă zidurile pe ei. Clopotniţa Sfântului Gheorghe, păstrată ca însuşi timpul în vatra Ploieştilor, la loc de cinstire şi de răscruce, s-a ridicat în vuietul mulţimii care se ruga pentru un fir de ploaie să vadă Sfinţii Împăraţi şi să nu o întreacă. Ehe, a mormăit părintele din casa parohială, ori o aripă a liceului are să cadă, ori Sfinţii Împăraţi vor fi rezidiţi mai întâi pe dinafară, cu zidurile vechi înăuntru. De atunci, scările ţin suflul de la răscruce, unde statura lui Tache Ionescu zace în povestea lui aproape uitată, dar sculptată, picturile urcă spre cupolă şi catapeteasma răsare ca ziua prin uşa de lemn deschisă spre stradă. Tache Ionescu ştie că scările s-au ţinut de pulpana preotului Andrei din cauza unei certe cu profesoara de la liceul apropiat. Preotul a continuat să-şi strângă pulpana, profa să spună că în lucrarea de franceză a fiică-sii e greşeala părintelui, care nu ştie carte suficientă, să se uite într-o gramatică. Părintele nu s-a uitat, şi-a mutat fata în altă clasă, dar la slujbă s-a supărat că ce se tot sucesc ăştia cu botezul. Nu înţeleg, vezi Doamne, oameni de la ţară! Nu înţeleg ce e cu mormântul din curte, cu înălţimea şi lăţimea Sfinţilor Împăraţi şi a lespezii de la intrare.
Eftime, cu genunchii ţepeni la masa lungă din sala de lectură a bibliotecii, se opreşte din scris să nu mai simtă junghiurile, Lasă că nici oamenii de la botez n-au prins bisericile mai noi, Suntem obişnuiţi cu lemnul şi locul îngust în faţa lui Dumnezeu, au zis, aicea intri ca într-o comună, Doamne, iartă-ne pe noi, păcătoşii! Asta, după ce profesoara de franceză, ar fi vrut să-i spună Ilenei zeţarul, nici vie nici moartă n-a mai intrat la Sfinţii Împăraţi. A găsit o biserică şi un preot la cimitirul Bolovani pentru cele veşnice, dar acoperită la faţă şi cu sicriul închis. Adevărat, se şi împuţinase de la cearta din cancelarie, apoi de la ea din apartament. Stă acolo de una singură, îi bate limbile ceasului în cap, aşa zice, să ştiţi. Nu mai spune, s-a mirat Ileana, dar colega ei îşi sfâşia zilele şi în pauze când spunea că îi vine să omoare pe cineva. La pensie, oasele i se uşuraseră într-un an de toată greutatea, păreau nişte fire care se rupeau şi fluierau pe unde nu gândeai. Şi stomacul se făcuse un ghemotoc din două ouă pe săptămână, un iaurt, doi morcovi, o ţelină fiartă, aşa că era loc şi pentru verii ei dacă ar fi vrut să vină aici înainte de şapte ani. Oricum, mă ocoleau, spusese luni după masă unei prietene. Dacă vrei să mă vezi, să te grăbeşti, nu mai apuc ziua de mâine, a adăugat ca din mormânt, deja făcut după voia ei. Pe seară, vocea a trecut o apă secată, cum era şi Dâmbul de la aşa secetă, s-a învârtit prin cameră şi a cerut la capelă. Şi acolo sunt icoane. Erau, dar nu de argint. În aceeaşi noapte, preoţii se mirau cât de intacte au rămas scările şi statuile din capătul lor. Faţa Sfântului Ioan părea neclintită, cu toate că se golea pe dinăuntru. Statuia Libertăţii a privit la chipul zidit de dimineaţă până seara, ani buni. Nu s-a sucit spre noua clădire Petrom, care se construia pe doi piloni imenşi de ciment. Geamurile creşteau cele zece etaje netede, 14.400 mp, lift pentru panorama oraşului şi parcări dedesubt şi deasupra. Oglinda diformă făcea din faţada catedralei un desen în mişcare, dar cu riduri, valuri, rupturi de zid, de cruci şi de goluri. Înălţimea celor 10 etaje de sticlă părea un loc haşurat fără voie, unde credincioşii cădeau peste trecători, apa sfinţită peste Statuia Libertăţii, autobuzele peste scări şi în sus, pe turnul proiectat de Socolescu. Arhitectul dăduse silueta potrivită Sfântului Ioan, dar cărămizile roşii îi lăţeau trupul iar de curând macaraua avea braţul în sus, ca o spânzurătoare gata să cadă înăuntru, peste slujbă. Vasile Paraschiv stătea afară, tot în litere, pe zidul celor Şapte Etaje, ascultând golul din sediul unui partid politic, mai sonor decât cel sfinţit.
Tocmai când Eftime ieşise de la bibliotecă şi voia să treacă în clădirea Petrom direct de la statuile Sfântului Ioan, Ileana Bârsan aştepta la acelaşi semafor să o ia pe lângă Şapte Etaje, până la Coreco. Zeţarul o aşteaptă în faţa bisericii.
– Veniţi de la liceu?
– Bună! De acolo.
– Vă pare rău că aţi luat Administrativul?
– Acum, da. Mai ales că am o şefă de catedră… Crede că are lumea la picioarele ei.
– Adică?
– Vara e numai în excursie. În Europa.
– De unde bani?
– De la moş.
– Îl stoarce.
– A meritat-o.
– Ce-mi pare mie rău e că nu te mai apropii de Statuia Libertăţii aicea.
– De ce?
– Când era în colţul Casei Albe ajungeam la picioarele ei în două minute din sala de lectură. Ştiţi, e duminică?
– Pentru mine e sală de lectură.
– Pentru Candiano era Perseverenţa. Cu prospect cu tot.
– Ce anume?
– Explic imediat.
– Aici?
– Da, lângă statuile de la Sfântul Ioan.
Săracu, îşi zice Ileana.
– S-a subţiat când s-a făcut şi clopotniţa şi turnul. 60 de metri. Altă statură.
– Şi crucea din vârf.
– Nu, crucea a fost forjată mai târziu. Maistrul venea tocmai din Dumbrăveşti. E unchiul Pufoasei de la Nicolae Iorga.
– Ce să privească?
– Corpul. Şi de jur-împrejurul bisericii. Să-i iasă măsura.
– Care măsură?
– De la înălţime a văzut spre Nord turla Sfântului Vasile. Mahalaua era lângă pădure. Dincolo de Sfântu Vasile. Maistrul nu ştia că a fost clădită şi reclădită biserica.
– Ştiu de Sfântu Vasile.
– Ceva nu e în ordine. Preotul Ioachim…
– Ştiam că slujeşte la Sfânta Parascheva.
– El cu ploieşteni mai înstăriţi au clădit-o pe movilă. Că movila fusese o groapă cu ciumaţi.
– Da, dar e vorba de Sfântu Vasile. Au, da ce boală!
– Nicio boală. Totu’ era sub rugăciune şi slujbă.
– Doar nu trăiau.
– Nu, se odihneau.
– Aşa e, biserica se umplea. Veneau de pe Calea Oilor şi de pe Calea Câmpinei gospodari cu fete în ii.
– De ce?
– Movila avea har. Aici se boteza, pe locul dintre Calea Câmpinei şi Calea Oilor?
– Era şi loc de petrecere, muzică lăutărească.
– Asta trebuie să fie mai aproape de Pistol.
– La Pistol, au făcut blocurile cu ziduri groase, ca să o acopere, dar mult mai târziu.
– Sunt şi nişte stâlpi groşi. Marcau locul.
– Dacă începe altă Mahala cu spatele la piaţă.
– Şi cu Sfântu Ioan…
– Ştiţi, la răscruce fetele se dădeau în dulap, dar nu voiau cu urâţii. Şi preotul Ioachimescu a fost atunci una cu Sfântu Vasile.
– De unde ştii?
– A făcut moartea înăuntru. Când slujea. Odată cu icoanele de la tâmplă.
– Nu-i era frică?
– Eu ştiu!? Tâmpla are chipuri italiene. De la şcoală.
– Care?
– Frate-su, la Roma.
– Mahalaua ce-a zis?
– Nu i-a păsat. Ioachimu a predat o jumătate de secol şi la Şcoala de fete. Scrie pe zid. De acolo se uitau spre Oilor la grădini şi prăvălii.
– De Ioachimi am auzit.
– Unul a ajuns şi în Parlament, dar nu bănuia că îi aşteaptă tragedia la capăt. La Apus.
– Care apus?
– Cu casa de pe Câmpinei şi biserica. Acuma uitaţi-vă la mine! Vedeţi ce scriu?
– Ce scrii?
– Statuia Libertăţii.
Ileana Bârsan face un semn de despărţire cu mâna şi trece pe partea geamurilor, pe bucăţi, până se întregeşte pe trotuarul celălalt. Are în faţă chiar Statuia Libertăţii, din profil. Sunt clare două lucruri, suliţa şi pergamentul. Bine că s-a restaurat, îşi spune. Pe cealaltă parte, sub umbra crucii de sus, Eftime o ia pe la colţul blocului Şapte Etaje, cu geamul astupat la etaj de moartea Poetului. Moartea atârnă peste umbrarul unui fast food şi se îndreaptă spre bibliotecă. Da’ ia să nu mă iau cu actualităţile, se mustrează Eftime. Mai bine vedem ce zice Istoria. Monografia era deschisă lângă Ăla cu producţia la hectar şi galantar, un vraf bine legat, Scânteia, octombrie-noiembrie 1988. Deschisă pe măsuţa de la fereastră, sala mică. Are să foşnească întâi ziarul, apoi trece la Cronică. Sala se goleşte. De la răsfoit, îşi spune Eftime şi începe să scrie cu vorbele lui în agenda albastră, Să înţeleg şi eu. Parcă zicea de duminica Perseverenţei, îşi spune. De ce duminica? Aha, aşa apare. Ca şi neodihna Candianului, îşi spune, Dumnezeu să-l odihnească!
După tulburarea din 1869 şi achitarea din 70, păzită cu soldaţi încă de sub înălţimea Chindiei din Târgovişte, Raportul notează (ca să vezi, îşi spune Eftime) că republicanii s-au întors la comparaţia cu 1848. Dacă nu fierbea 48, nici revoluţionarii nu făceau Republica (Nici greşeli, şi-a spus Eftime trecând pagina, Dar nu scriu asta).
Starea de spirit a ploieştenilor era o confirmare că liniştea şi progresul nu se vor întâmpla decât odată cu libertatea. Cum principiile noi nu intrau în trupul celor anchilozaţi prin administraţie, nu aveau mai marii zilei decât o inimă, să acopere cu legi neclare ideile de libertate şi egalitate. Sămânţa revoluţiei venise odată cu 48 şi la Ploieşti, deci, să urmăm căpeteniile revoluţiei. Să vedem bine trecutul, altfel nu clădim pe temelie nici viitorul. Aşadar, perseverenţa stă în liberalul care aduce legea, nu arbitrariul, ordinea, nu anarhia, comerţul şi înnoirea, nu uzura şi bunul plac. Românul (şi ziarul, notează Eftime în gând) s-a uitat cu putere la Franţa, să tragă o ocheadă şi la ţara lui, că are destule zile ca să clădească. Nu degeaba deasupra acuzaţilor, la Târgovişte, judecătorul a văzut cum se formează o tornadă cu pământ şi sânge. La dreapta avea un picior în lanţuri, ca cei inculpaţi, la stânga un ochi de temniţă prin care ieşea foc. Era de-a dreptul imposibil de privit şi vederea lor a fost dintr-o dată dublă. S-au temut de aşa vrăjitoare în toată goliciunea ei şi au dat alt verdict decât cel aşteptat la Bucureşti. Cinste juraţilor că s-au trezit la conştiinţă şi nu au osândit adevărul de pe uliţele ploieştene! Zvonurile au încetat la paza Chindiei, ca şi pe drumul care înainta în spatele secetei, cu vântul în ea, spre Ploieşti.
Românul nu s-a liniştit. Aşa moment de modernitate nu trebuia uitat, evenimentul dădea imaginea modernă a Ţării de azi şi din viitor. Vin dar, scrie Brătianu Onoratului Domn, vin cu o strângere de mână frăţească să cinstim momentul republicii de la Ploieşti, pe locul curţii de juraţi din Târgovişte.
Românului nu i-a fost de ajuns, a cerut să se primească şi una sută galbeni ca subscripţie. Şi alte ziare au avut un tiraj mai mare decât de obicei, sumele s-au strâns pentru temelia Statuii, mutate de 3 ori. Aşa, conştiinţa juraţilor era una cu a întregii ţări. Dar la 21 iunie 1881 Timpul schimbase locul. Vă rugăm, dar, scria la ziar comitetul pentru „dezvelirea Statuii Libertăţii”, să participaţi la această solemnitate în Piaţa centrală din Ploieşti. Tot Românul a scris cum garda naţională a dat onorul Libertăţii, amintind, într-o paranteză, că e numită M-me Grigorescu. Brătianu şi rabinul au lipsit de la dezvelire, deşi comitetul i-a întâmpinat la gară. Au sosit deputaţi şi ei au fost purtaţi la umbra castanilor până la Primărie. În curtea Palatului se afla un cortegiu format din garda naţionale, uralele tuturor delegaţilor din Prahova. Invitaţii cu tot cortegiul în spate s-au îndreptat spre Piaţa unde schela din jurul statuii dispăruse. Curajul ploieştenilor abia încăpea în M-me Grigorescu, dar fierbinţeala cuprinsese poporul. Uralele ţinute pe un singur loc au fost tăiate de suliţă când preoţii s-au pornit în firele lor de aur să cădelniţeze, iar cartea din mâna Libertăţii s-a trezit în mâinile tremurate ale unuia din comitet, cu discursul învăţat la oglindă.
Eftime se gândeşte dacă să scrie şi că un beţiv, care clătina şi statuia, a văzut prima crăpătură, Uite-o, neamule, zice, eu sînt cetăţeanu’ urbei, ei se scutesc de la dări, eu ca Românul, eu vreau să o votez pe M-me Grigorescu ca să intrăm în lumea civilizată. Linişte, s-a auzit de pe podium, linişte! Nu intrăm că nu merităm, spunea cetăţeanul fără ştiinţa ilustrului moment, că toţi se amestecă şi conduce oraşu. Pe bucureştean îl doare unde îl doare de noi. Tăcere, a strigat microfonul. Tăcere, striga şi cetăţeanul şi după el toţi cei din spatele gărzii, până s-a mişcat cineva din coadă şi s-a proptit în faţa turmentatului cu şapcă, Ce vrei? Semnătură. Ce semnătură, cetăţene? Că Libertatea e a noastră. Este, uită-te în jur, e neamu’ adunat acilea? E. Umblă poporu’ cu Libertatea în faţa Primăriei? Umblă. Acest popor de ploieşteni nu ştie decât să se împotrivească. Şi să aplaude, adaugă cetăţeanul. Cetăţene, gata, mi-am pierdut răbdarea, te umflu, române, pe loc. Aicea? În afară de scârbă, nu-mi mai provoci nimic, înţeles? Problema e alta, soldat. Se aplauda discursul şi soldatul s-a întors în rând. Cum se face că serbarea se amestecă la noi cu dezbinarea. Unde e Brătianu, unde e Candiano, unde e alegătoru’, unde e Târgşoru, unde e mandatu’ prezentului şi viitorului, strigă beţivul şi se întoarce la popor cu chipul luminat, în sfârşit. Aicişa… Omul se trezeşte că până şi garda îl aplaudă. Cineva îl ia cu drag de umeri şi îl duce în faţa podiumului. Comitetul vede cetăţeanul acestei serbări solemne şi îl arată mulţimii, Vedeţi omul care se bucură de Libertatea din faţa voastră? Vedeţi şi corul? Adevărat, cei 120 de elevi şi eleve încep imnul şi emoţia este naţională foarte până la sfârşit, când se porneşte comitetul spre liceu, pentru banchet. În urmă, cetăţeanul Eu unde mă aflu? După câteva minute, se trezeşte printre alţi nesupuşi la parterul Primăriei, unde se arată şi o carafă plină ochi. M-me, silabiseşte cetăţeanul, dar nu mai are cine să-l asculte. Mai ales că lumina a venit de la un timp prea slab şi asta de la felinarul de pe stâlp, chiar din colţurile grilajului Libertăţii. Asta da Şcoală de meserii, îşi spune acelaşi şi acelaşi cetăţean, prin aburii locului. Până la gară erau aproape doi kilometri, până la pergamentul, sigilat cu sigiliu, de sub statuie ceva mai mult timp. Oricum, prima mutare a luat soclul şi cele trei trepte târziu. Şi cam aproape de Palatul Justiţiei.