În general, în ziua de azi, lumea vorbește despre poeta Ana Blandiana având în minte aproape exclusiv chipul militantei civice omonime, al președintei Alianței Civice, al femeii energice aflate permanent în preajma seniorului Corneliu Coposu, al ctitorului miraculosului monument al neuitării crimelor comunismului, care este Memorialul Sighet. În frenezia decerebrată a lumii contemporane puțină lume îi va fi citit poezia, în evoluția ei din anul 1964 (debutul editorial cu volumul Persoana întâia plural) până astăzi. Excelenta inițiativă a editurii Humanitas de a publica întreaga operă poetică a Anei Blandiana într-un volum de aproape 800 de pagini oferă specialiștilor și nespecialiștilor posibilitatea de a urmări evoluția în timp a creației lirice a uneia dintre cele mai valoroase autoare din literatura română postbelică.
Primul lucru care atrage atenția la sfârșitul acestei vaste lecturi este omogenitatea creației lirice a Anei Blandiana. Firește în mai bine de jumătate de secol s-au produs mutații majore în climatul politic și social al țării, în tehnologie, în literatură și cultură, în sensibilitatea estetică a oamenilor și firește, inevitabil, chiar în structura biologică a autoarei, dar ele nu au afectat fondul poeziei, universul liric al Anei Blandiana. Nici măcar căderea comunismului și schimbarea radicală a stilului de viață, odată cu impunerea logicii postmodernității și a furibundei dezvoltări tehnologice, nu au provocat o „revoluție” a liricii Anei Blandiana, așa cum ar fi fost poate de așteptat, dată fiind implicarea civică explicită a poetei în anii care au urmat căderii regimului lui Nicolae Ceaușescu. Chiar dacă, în ton cu vremurile pe care le trăim, unul dintre poemele publicate în volumul Orologiul fără ore, publicat în anul 2016, se numește, foarte actual, Facebook, fondul poeziei sale a rămas nealterat. Strada este una, poezia, în viziunea Anei Blandiana, cu totul alta. Căderea comunismului nu a transformat-o pe Ana Blandiana, într-o poată militantă, ispită care ar fi putut lesne să vină și căreia puțini i-ar fi rezistat în toiul băilor de mulțime din timpul romanticei mișcări din Piața Universității, din primăvara anului 1990, în care poeta s-a aflat permanent în primele rânduri.
Poezia este pentru Anei Blandiana un fel de grădină cochetă și dragă din spatele casei. Un loc familiar de refugiu în goana tembelă de zi cu zi care caracterizează vremurile noastre, un spațiu de contemplare, de aducere aminte, de visare și de speranță, o oază de liniște și puritate, în care natura oferă mici lecții de viață, prilejuri de meditație filosofică și bucurie estetică . Este locul în care iluzia libertății poate să zburde nestingherită și zâmbetul să înflorească pe chip, chiar și atunci când loviturile vieții nu o ocolesc. Imaginarul poetic al Anei Blandiana este foarte apropiat de filosofia de viață a lui Mihai Șora. Aceeași uimire admirativă în fața miracolelor naturii, aceeași solidarizare fraternă cu arborii, aceeași ispită luminoasă a cunoașterii și aceeași tentație de a(-și) pune întrebările esențiale despre propria existență și rosturile lumii. În volumul Soarele de apoi, publicat în anul 2000, există un poem intitulat Un sfânt, care nu se poate să nu trimită cititorul cu gândul la cunoscutul motto pus de Mihai Șora pe prima pagină a cărții sale de debut, Du dialogue intérieur (Gallimard, 1947): „Problema omului: cum să trăiască asemenea unui arbore, fără a înceta prin aceasta să fie om”. Ceea ce filosoful a sintetizat în câteva vorbe, poeta dezvoltă într-un întreg poem: „Un pom, dacă îi tai un braț,/ Își crește altul dintr-un mugur nou,/ Și dacă îi tai o rădăcină,/ O altă rădăcină se va întinde în locul ei,/ Și dacă îi înnozi ramurile,/ Ele vor continua să înflorească înnodate,/ Și, dacă îi iei fructele,/ El va face altele pe care ți le va oferi./ Un pom este un sfânt/ Care nu poate fi umilit,/ Pentru că umilința se curpinde/ În noțiunea de sfințenie/ Și un luptător/ Care nu poate fi înfrânt,/ Pentru că înfrângerea se cuprinde/ În noțiunea de luptă,/ Așa cum sămânța se cuprinde în pom/ Și pomul în veșnicie.” (Un sfânt, p. 495). Evident, la Mihai Șora este vorba despre o aspirație explicită a omului de a trăi atingând condiția arborelui în natură, în vreme ce la Ana Blandiana, care pune accentul pe descrierea, in extenso, a calităților copacului, admirația și dorința omului de a-i semăna sunt implicite. Dar esența judecății este riguros aceeași.
Cincizeci și patru de ani despart volumul de debut (Persoana întâia plural, 1964) de cel mai recent volum de versuri al Anei Blandiana (Variațiuni pe o temă dată, 2018). Exceptând, în mare măsură, dar nu de tot, volumul din 2018, scris într-o conjunctură de viață cu totul specială, toate celelalte se caracterizează, cum spuneam printr-o formidabilă omogenitate tematică și stilistică. Aceleași teme, aceleași imagini, aceleași obsesii poetice, aceleași întrebări filosofice, de natură existențială, aceleași motive poetice migrează dintr-un volum în altul, pe o altă treaptă a cunoașterii, dată de înaintarea în vârstă a autoarei, dar și de mutațiile inevitabile produse în acest interval de timp în societate și în literatură. De aici impresia de grădină, pe care o sugeram în titlul cronicii, de loc în care multe repere rămân neschimbate, ușor recognoscibile (copacii, în primul rând, dar și alte forme de vegetație) ca și starea de spirit pe care i-o conferă proprietarei fiecare descindere în acest loc familiar al reculegerii și seninătății existențiale. Iată câteva dintre aceste repere sigure ale universului poetic al Anei Blandiana care apar consecvent în mai toate volumele sale: visul de libertate (autoarea spunea într-un volum de eseuri că există doar două tipuri de oameni: cei care își doresc puterea și cei care își doresc libertatea; categoric, Ana Blandiana aparține celei de-a doua categorii), exprimat parabolic (din motive lesne de înțeles, mai ales în volumele publicate înainte de prăbușirea regimului comunist), singurătatea, căutarea propriei identități, neliniștea în fața întrebării obsedante cine sunt eu?; căutarea miracolului vieții, prin șiruri de întrebări blagiene provenite din contemplarea naturii; nostalgia inocenței, a vârstei copilăriei și obsesia morții. Aș putea să dau nenumărate exemple privind trecerea acestor motive și teme de la un volum la altul, dar pentru a nu sufoca recenzia în citate mă voi restrânge la un poem din volumul de debut și unul din cel mai recent volum. Poezia care deschide volumul Persoana întâia plural, se numește Copilărie și este o meditație în fața oglinzii. Privindu-și chipul reflectat în oglindă, poeta „revede” în amintire chipul simțămintele și gândurile copilei care a fost și care, la vremea ei, se contempla cu aceeași curiozitate în aceeași oglindă: „Din oglindă mă privea un trup firav/ Cu claviatura coastelor distinctă,/ Inima-apăsa pe clape grav/ Și-ncerca să-apară în oglindă.// N-am văzut-o niciodată, dar știam,/ Ca-ntr-un joc de-a baba-oarba, că-i ascunsă/ (Precum inima salcâmului din geam/ Coșul pieptului o face frunză).// Mă-ntrebam de unde l-a învățat și dacă/ E aievea cântu-i uniform,/ Și ca nu cumva în somn să tacă,/ Mi-era frică seara să adorm.” (p. 7). Același ritual al privirii propriului chip reflectat în oglindă, repetat cincizeci și patru de ani mai târziu, în volumul dedicat partenerului său de viață, Romulus Rusan, la dispariția acestuia, produce o altfel de întoarcere în trecut și o nouă meditație, de această dată pe un cu totul alt palier al trăirii. De altfel, prin delicatețea trăirilor, melancolia, aș zice surâzătoare, a amintirilor, afectivitatea cu aer cotidian, căldura prezenței în absență, volumul Variațiuni pe o temă dată, mi se pare cel mai răvășitor și mai valoros din creația poetică a Anei Blandiana. Cum am scris la vremea apariției lui, el este o variantă literară a Nocturnelor lui Chopin. Dar, iată poemul „Am un pact cu oglinda”, îmi spuneai:„Am un pact cu oglinda”, îmi spuneai./ „Să te arate numai așa cum te văd eu,/ Mi-a jurat credință până la moarte”/ Și decenii la rând/ Oglinda ți-a rămas credincioasă:/ Nu mă arăta decât scăldată/ În lacrima ta luminoasă./ Ca într-o apă vie/ Care mă păstra neschimbată/ Ca-n povești./ Mă uit în oglindă/ Și aștept cu spaimă schimbarea/ Dar iată,/ Nu se întâmplă nimic./ Ce dovadă mai minunată/ Că tu nu încetezi să mă privești?” (p. 726)
Deși nu au făcut parte din niciunul dintre volumele publicate de Ana Blandiana înainte sau după căderea comunismului, poemele a căror apariție în revista Amfiteatru a produs un imens scandal la mijlocul anilor 1980 sunt și ele prezente în această integrală. Cu excepția ultimului dintre ele, Totul, (în stilul lui I.L. Caragiale din La Moși sunt expuse de-a valma toate reperele epocii Ceaușescu („gărgărițe, sticle goale, discursuri/ imagini lungite de televizor,/ gândaci de Colorado, benzină, stegulețe, portrete cunoscute” etc.), sunt convins că toate celelalte ar fi trecut neobservate dacă ar fi fost strecurate printre paginile oricăror volume de versuri dinainte sau de după apariția lor în Amfiteatru. Publicarea lor împreună și scoaterea din contingent este cea care a produs scandalul. Totul este singurul poem cu adevărat explicit, realist până la subversiune, probabil cel care a sărit în ochi, și care i-a determinat pe cenzori să-și schimbe dioptriile și să reevalueze din perspectiva potențialului exploziv și celelalte trei poeme ale grupajului. Iar când spun aceasta mă gândesc la faptul că astfel de poeme sunt departe de a fi unicate în creația Anei Blandiana. Iată, de pildă, doar strofa finală a unuia dintre poemele mele prefrate, Țara părinților, publicat în volumul Ochiul de greier, din anul 1981 (cu patru ani înainte de poemele din Amfiteatru, pe când sfârșitul comunismului era încă departe): „Dar în țara părinților/ Se ajunge întotdeauna târziu,/ Numai când totu-i pustiu,/ Și doar în lumina de lună/ Se mai strâng împreună,/ Sub tăiații castani/ Umbre de tați condamnați/ Și mame de treizeci de ani/ Pieptănând/ Fete cu plete/ Până-n pământ” (p. 236). Chiar și fără să știi nimic despre biografia Anei Blandiana, nu poți să nu fii surprins de un anumit curaj și, mai ales, să nu fii mirat de strania permisivitate a vestitei cenzuri comuniste. Și nici aceasta nu este totul. În același volum, e drept, treizeci și șapte pagini mai încolo este publicat poemul Semantică, în care Ana Blandiana scrie, la un moment dat: „Și toate numai pentru a pătrunde/ În palatul isteric/ Plutind în văzduh pe stâlpi de vocale,/ Cu lungi coridoare de țipăt,/ Temniți de bocet profunde/ Și turnuri suind osanale.” (p. 273) Se pare că textul a fost suficient de ambiguu pentru a ostoi vigilența temuților cenzori comuniști.
Nu acest tip de versuri reprezintă însă specificul, mult mai complex, al liricii Anei Blandiana. Ele nu reprezintă o miză a poeziei ci sunt, mai degrabă, niște semne ale memoriei și ale expresii ale nevoii de mărturisire. Le-am semnalat doar pentru a arăta că ele există și că teama de a rosti adevăruri nu a inhibat niciodată lirica Anei Blandiana.
Tipărită în condiții grafice excepționale, Integrala poemelor Anei Blandiana este o carte pe care valoarea incontestabilă a poetei, demonstrată în timp, o merita de foarte multă vreme. Felicitări editurii Humanitas. Iar pentru cititori, mai ales pentru cei din generațiile mai tinere, șansa de a avea laolaltă, într-un impunător volum, întreaga creație lirică a marii noastre poete este, cu adevărat, un privilegiu.
Ana Blandiana, Integrala poemelor, Editura Humanitas, 2019