„Macbeth este un thriller despre lupta pentru putere, care se desfășoară în egală măsură într-un decor sumbru de roman noir și tenebrele unei minți paranoice”, spunea scriitorul norgevian Jo Nesbø, vorbind despre romanul său inclus în deja celebrul Proiect Shakespeare al editurii britanice Hogarth, alături de, printre altele, O paranteză în timp de Jeanette Winterson (bazat pe Poveste de iarnă), Shylock este numele meu de Howard Jacobson (inspirat de Neguțătorul din Veneția) sau Scorpia de Anne Tyler (pornind de la Îmblânzirea scorpiei).
Cunoscut în toată lumea pentru romanele sale polițiste, traduse în cincizeci de limbi și vândute deja în peste patruzeci de milioane de exemplare în toată lumea, Jo Nesbø (născut în 1960) se apropie de una dintre cele mai celebre tragedii shakespeariene, în îndrăznețul demers de a re-imagina povestea lui Macbeth, recontextualizând totul, dar păstrând numeroase accente și detalii deja cunoscute, nutrind convingerea că „cititorii nu au nevoie de o carte în care scriitorul să încerce din răsputeri să-l imite pe Shakespeare.” Prin urmare, s-a decis să ofere „o versiune personală a poveștii.” Dar, continuă el, „a trebuit să trec dincolo de scriitura minunată a lui Shakespeare ca să ajung la structura intrigii și la motivația personajelor. Cu unele elemente ale piesei te poți juca, dar majoritatea sunt indispensabile, pentru că fără ele povestea pur și simplu nu funcționează. De aceea este Shakespeare un clasic, de aceea fascinează Macbeth.” Iar intuițiile și alegerile estetice ale lui Nesbø au funcționat perfect, căci, dincolo de aspectele stilistice ori de detaliu, atmosfera sumbră și acțiunile sângeroase din piesa shakespeariană primesc o replică excelentă în cadrul superb descris al unui oraș dominat de corupție și de spaima pe care cei aflați la putere o induc în rândul locuitorilor lipsiți de speranța că viața lor ar putea arăta și altfel. Oamenii, însă, sunt lipsiți și de memorie, iar într-o asemenea lume unde soarele nu strălucește, unde plouă tot timpul și bat mereu vânturi tăioase, nici nu e de mirare: „Și, dacă te întâlneai cu aceiași locuitori departe de casa lor și îi întrebai de unde vin, se întâmpla să spună că nu-și amintesc nici numele orașului.” (Exelentă e traducerea în limba română, semnată de Ivona Berceanu, apărută la Editura Humanitas Fiction, care, de câțiva ani, publică la noi Proiectul Shakespeare!) De altfel, orașul aceasta industrial (și poluat) nu va fi identificat pe parcursul romanului, Nesbø preferând această ambianță ambiguă și creând un remarcabil text de atmosferă – chiar dacă unii interpreți au fost tentați, date fiind unele amănunte, să considere că acțiunea din Macbeth s-ar petrece la Glasgow.
Ambianța e, oricum, scoțiană; e drept că nu aceea de secol XII, ci una mult mai apropiată de prezent, evenimentele relatate având loc la începutul anilor 1970. Numele sau denumirile de origine scoțiană (Macbeth sau Fife) apar alături de cele cu rezonanță scandinavă (Olafson), iar capitala țării este Capitol. Interesant e că, în acest univers întunecat, la un moment dat, oamenii întrevăd lumina unei speranțe, căci coruptul șef al poliției, Kenneth (în timpul mandatului căruia era o adevărată aventură să mergi pe străzi și să mai și ajungi la destinație!), moare pe neașteptate, iar locul îi e luat de idealistul Duncan, care decinde să schimbe totul și să instituie din nou domnia legii. Numai că, pe lângă politicienii necinstiți, el trebuie să facă față și marilor provocări reprezentate de traficul de droguri și de crima organizată, toate acestea fiind coordonate din umbră de maleficul Hecate, adevăratul stăpân din umbră al orașului și cel capabil să-i manevreze până și pe aceia care dețin puterea de decizie aici. Confruntat cu problema reprezentată de intențiile lui Duncan, Hecate decide să cumpere rapid tot ce poate, mai ales influență și oameni. Iar printre oamenii pe care-i are în vedere este și Macbeth, inițial un polițist dedicat și onest, dar care, avid de putere, va ajunge să comită fapte inimaginabile, să trădeze și să ucidă, pentru a sfârși, în cele din urmă, în chip tragic. Dar, chiar și în acest contex, autorul norvegian reușește să lase, în chip simbolic, deschisă calea spre o viitoare speranță a salvării spirituale a orașului și a oamenilor săi, care s-au aflat atât de mult timp sub stăpânirea forțelor răului și întunericului.
Macbeth e descris, ca într-un veritabil roman polițist, din mai multe perspective, scriitorul având în vedere elaborarea unui portret cât mai complet – și cât mai complex! – al protagonistului său. El e puternic, foarte înalt și foarte priceput la mânuirea pumnalelor (atât de priceput, încât, ni se spune, cu ani în urmă fusese gata-gata să plece cu circul!). Promovat rapid în poliție datorită calităților sale, Macbeth pare mulțumit de sine și de ceea ce face până când Hecate îi oferă iluzia bogăției și puterii, iar iubita sa, numită Lady, femeia fatală care lucrează la un cazinou din oraș, luând locul teribilei Lady Macbeth, îl îmboldește la rândul ei să abandoneze calea cea dreaptă și să profite de pe urma traficului de droguri. Căci orașul e cu totul și cu totul dominat de acest flagel, numeroși locuitori sunt dependenți de substanțele interzise pe care oamenii lui Hecate (cunoscut și sub numele de „Mâna invizibilă” – iar trimiterea la economia politică a lui Adam Smith e nu doar evidentă, ci pe deplin deliberată din partea autorului!) le oferă pentru a-și spori averea și puterea. Iar bandele de motocicliști (Norse Riders) sunt prezente pretutindeni și terorizează această lume în care pare că soarele nu răsare niciodată. Pe fondul acesta, crimele nu întârzie să înceapă, prima victimă a planului fiind, în mod previzibil, Duncan, ucis cu pumnalul pe când doarme, vina fiind aruncată de către Macbeth asupra altor polițiști. Sigur că, pentru un roman plasat într-un cadru contemporan, o crimă de felul acesta pare cam lipsită de veridicitate, căci suntem, oricum am lua-o, în epoca armelor automate și de mare precizie, însă e marele merit al lui Jo Nesbø de a-și face cititorul să uite toate pur și simplu aceste detalii, prins cum e în vârtejul evenimentelor care se precipită. Cel acuzat de prima crimă, Banquo, devine victima celei de-a doua (la fel ca în piesa lui William Shakespeare!), iar Macbeth va ajunge, finalmente, acolo unde și-a dorit, adică șef al poliției din oraș. Numai că de aici lucrurile încep să scape de sub control, iar Macbeth e bântuit de halucinații și de mustrările de conștiință, dar și de dorința nebunească de a conduce tot și pe toți, de a fi singurul cu putere de decizie în oraș și de a avea drept de viață și de moarte asupra tuturor, el ajungând chiar să-i spună lui Duff (replica lui Macduff din shakespearianul Macbeth): „E datoria noastră să ucidem oameni nevinovați!”
Încă din veacul al XIX-lea, Thomas de Quincey a analizat piesa lui Shakespeare din perspectiva relației dintre crimă și suspans, iar tocmai aici e punctul tare al romanului lui Nesbø, marele maestru al prozei polițiste contemporane. Ca atare, fiecare capitol al cărții începe cu un paragraf de focalizare, orchestrat de-a dreptul cinematografic, pentru a canaliza atenția cititorului atât spre atmosfera întunecată, cât și spre inimaginabilele fapte care se petrec în oraș. În acest context, provocarea reprezentată de vedeniile și visele prezente în textul lui Shakespeare, dar și de personajele supranaturale (vrajitoarele, Hecate) care conduc întâmplările ce marchează viața lui Macbeth e și aceea de a da o replică în cheie modernă tuturor acestor detalii, iar Jo Nesbø reușește perfect să ofere cititorului descrieri ale unor extraordinare răsturnări de situație, momente pline de suspans și de mistere (ce vor fi elucidate pe parcurs), dar și portretele de neuitat ale unor personaje remarcabile, ale căror alegeri și fapte sunt excelent analizate la nivel psihologic. În plus, într-un oraș unde domină umbrele și întunericul, iar halucinațiile pe care le au în permanență oamenii aflați sub influența drogurilor sunt atotprezente, până și celebra scenă a vrăjitoarelor din shakespearianul Macbeth ar părea cât se poate de reală… Dar Jo Nesbø decide să clarifice chiar și acele detalii asupra cărora bardul din Avon nu insista prea mult în cea mai scurtă și mai enigmatică tragedie a sa, așa cum a numit-o critica de specialitate, cum ar fi întrebările dacă ideea de mărire i-a fost dată lui Macbeth de vrajitoare, de intrigile soției sale, sau era deja acolo, în mintea lui, așteptând doar terenul și momentul favorabil? Sau de ce oare pleacă Macduff de lângă familia sa în clipele cele mai grele? Aplecându-se asupra acestor elemente, Nesbø vrea să ofere cititorului date concrete pentru a putea înțelege resorturile acținilor personajelor. Desigur, pentru asta are nevoie de un spațiu larg de desfășurare, iar romanul său, de peste cinci sute de pagini pare a pune la încercare răbdarea lectorului, numai că Macbeth-ul lui reimaginat se citește efectiv cu sufletul la gură, ca și cum ar fi încă un roman de succes din seria celor unde apărea celebrul său detectiv Harry Hole.
Personajele nu sunt nici o clipă schematice sau lipsite de consistență, Duff, de pildă, e în chip dureros sfâșiat între datorie și chemarea inimii, iar acțiunile în care Macbeth și Hecate sunt implicați capătă substanță cu atât mai mult cu cât indeterminarea spațială oferă faptelor un accentuat caracter de generalitate. Totul se poate petrece oriunde în lumea zilelor noastre, iar orașe sumbre, pline de politicieni corupți și de polițiști necinstiți, de traficanți de droguri sau de persoane există, din păcate, în mai toate țările lumii pretins civilizate… Iar dependența de narcotice, unul din elementele esențiale ale romanului de față, devine replica în cheie contemporană a minții bântuite de gânduri negre, de vinovății și de remușcări a shakespearianului Macbeth. În plus, răfuielile dintre bandele inamice și războiul poliției cu traficanții de droguri trimit la violența dezlănțuită din tragedia Macbeth, în orașul descris de Nesbø orice neînțelegere fiind rezolvată prin amenințări, șantaj ori acte de cruzime. Într-o astfel de lume, unde pare că cei răi se luptă cu cei buni, însă, în realitate, granițele dintre buni și răi tind să se șteargă treptat, nu e prea dificil să devii corupt, să începi să semeni cu ceilalți – cu majoritatea, din păcate. Iar cazul lui Macbeth e întru totul relevant în acest sens. Căci Jo Nesbø e mai puțin aplecat spre reluarea celebrelor sintagme sau expresii shakespeariene, cât mai ales către analizarea alegerilor morale pe care le fac protagoniștii săi și de evaluarea șanselor pe care le are democrația într-un univers uman în care violența, corupția și răul par a distruge însăși structura intimă a societății. În fond, Macbeth e genul de personaj pe care detectivul Harry Hole, cel care a făcut deliciul cititorilor lui Nesbø în atâtea romane polițiste, l-ar urmări și l-ar ancheta, autorul inversând, aici, lucrurile și creând un veritabil anti-erou, dispus să distrugă lumea doar pentru a o putea el conduce.
Maestru al construirii unor caractere puternice și nu o dată sfâșiate de contradicții, al creării din doar câteva tușe a unei atmosfere de neuitat și al unor conflicte demne de cele mai bune pagini ale prozei polițiste universale, Jo Nesbø scrie o carte care, dincolo de substratul shakespearian, vorbește, cu accente de tragedie elizabetană, dar și de distopie contemporană, despre dorința de putere ori de răzbunare, despre iubire și vinovăție, într-un mod ce nu poate fi ușor uitat, pentru a spune cititorului o poveste ce oglindește în chip tragic multe dintre realitățile zilelor noastre. Dar și pentru a sugera în final că, în anumite condiții, cercul vicios al violenței poate fi distrus, iar soarele poate răsări chiar și pe un cer plin de nori.
Jo Nesbø, Macbeth. Macbeth
de William Shakespeare reimaginat.
Traducere de Ivona Berceanu, Bucureşti,
Editura Humanitas Fiction, 2019