Nicolas Cavaillès nu are nevoie de introducere în România. E unul dintre cei mai serioşi exegeţi ai lui Cioran şi traducătorul unor cărţi esențiale din literatura română în franceza, y compris Levantul lui Mircea Cărtărescu şi Sertarele exilului de Norman Manea şi Leon Volovici.
Cavaillès e şi un autor consacrat în Franţa, unde a obţinut premii prestigioase pentru nuvelele sale. Cel mai recent roman al lui este despre viaţa şi moartea copiilor cuplului Robert şi Clara Schumann. Cărţile lui de ficţiune au apărut la o mică editură franceză independentă, Les Editions du Sonneur.
Cavaillès a scris în 2013 despre un hughenot francez din secolul XVII, François Leguat, forţat, din cauza persecuţiei protestanţilor în Franţa, să se exileze în Oceanul Indian şi care a reuşit să supravieţuiască exilului prin scris. Cazul lui nu e un caz tipic de colonialism şi scurta carte a lui Cavaillès, care îi transpune viaţa de „aventurier” malgré lui cu gingăşie, îşi propune să repare niște injustiţii care se leagă de biografia lui Leguat prin rescrierea ei. Cartea lui Cavaillès e un eseu filozofic despre viaţă şi lipsa ei de sens şi de coerenţă, eseu cioranian în sensul în care moartea planează peste destinul acestui personaj şi îl aşteaptă la toate colţurile, ca să îl găsească la 96 de ani la Londra, căci singura certitudine pe care o avem, spune Cavaillès, „noi aceştia care nu alegem locul unde murim ori unde ne naştem”, este că moartea ne „culege” oriunde.
În 2015 Nicolas Cavaillès publică un eseu cioranian intitulat Pourquoi le saut des baleines, despre un comportament absurd şi inexplicabil al balenelor. Saltul balenei din apă este analizat din perspective ştiinţifice şi metafizice. Întrebarea din titlu este lăsată voit fără semnul întrebării, ceea ce nu îl împiedică pe autor să formuleze întrebări retorice în reflecţia lui: „Astfel balena ar sări quia absurdum, pentru că e absurd?” Cavaillès pleacă de la premisa că saltul sporadic al balenei poate fi văzut iniţial ca o „tentativă de a se eschiva unei vieţi fără sens, care exprimă un sentiment de inadecvare, de neapartenenţă la existenţă sau de malaise” (p. 12) numai că, în mod paradoxal, acest gest absurd lasă să se întrevadă o îndeletnicire complexă şi chiar logică : „găsim în această atitudine pe care o putem numi bizară, calităţi proprii, o logică, o fidelitate faţă de sine însăşi, un fel de memorie: balena ar sări fără motiv, dar de multe ori în acelaşi fel; ea ar avea, în plus faţă de modul său de a trăi, felul ei de a refuza felul său de a trăi.” (12) Eseistul revendică dreptul la absurd atât pentru filozof, pentru poet, pentru mistic şi pentru cetacee şi refuză întrebarea „de ce” căci, spune autorul cu o formulă adorabilă care ar fi putut fi pronunţată de un copil şi pe care nici nu reuşesc să o traduc, „dans le fond, on ne sait jamais pourquoi rien du tout”.
Întrebat într-un interviu din 2016, despre Cei opt copii ai lui Schumann ce leagă cărţile lui de ficţiune, Cavaillès glumeşte cu jurnalista şi răspunde ca e vorba de numărul de pagini, el fiind cunoscut ca autor de romane scurte (Interviu cu Nicolas Cavaillès realizat de Gabrielle Napoli în En attendant Nadeau. Journal de la littérature, des idées et des arts 2016 http://www.en-attendant-nadeau.fr/2016/05/17/entretien-nicolas-cavailles/). Deşi subiectele cărţilor sale diferă mult, apar totuşi câteva elemente recurente în proza autorului francez: obsesia cvasi-permanentă a morţii, personaje de origine protestantă, reflecţia filozofică şi o scriitură densă, cu atenţie la fiecare întorsătură de frază, cu abilitatea aforistului, extrem de bine lucrată, invitându-te la relectura unor paragrafe chiar imediat după ce le-ai parcurs.
În activitatea lui deja impresionantă de cercetător, Nicolas Cavaillès a produs în 2011 şi o ediţie adnotată şi comentată a corespondenţei poetei pariziene Catherine Pozzi (1882-1934), volum în care tânărul eseist îşi arată afinităţile feministe, citând din Judith Butler şi comentând cu talent de scriitor corespondenţa poetei de douăzeci de ani cu Audrey Deacon, o americancă cu un an mai tânără decât ea, pe care Pozzi o cunoscuse întâmplător în 1903 şi pe care a văzut-o foarte puţin, căci Audrey urma să moară în 1904. Scrisorile celor două tinere, cu comentarii despre viaţă, dragoste şi moarte din Nietzsche, din poeziile lui Longfellow și Shelley sau din imaginaţia celor două, sunt o comoară de corespondenţă de dragoste pe care Cavaillès o prezintă cu multă delicateţe. Audrey îi trimite lui Catherine câteva versuri despre moarte din „Stanzas Written in Dejection, near Naples” de Shelley, pe care îi sugerează să le citească după o noapte de insomnii. O invită la Florenţa şi îi scrie: „Trebuie neapărat să ne vedem într-un loc frumos, tu trebuieşti văzută printre lucruri frumoase şi eu trebuie să văd lucruri frumoase cu tine…” (12 martie 1904). Eseistul îi dedică mamei lui această carte de corespondenţă a lui Pozzi cu contemporanele ei. (Eleganţă şi haos: Corespondenţa lui Catherine Pozzi cu Raïssa şi Jacques Maritain, Hélène Kiener şi Audrey Deacon, Non Lieu Editions)
În 2016, apare Les huit enfants Schumann, la Editions du Sonneur. Este o carte despre copilărie, însă de o violenţă extremă, propunându-şi să descrie vieţile unor copii, cei mai mulţi morţi prematur, având un tată care înnebuneşte, încearcă să se sinucidă, e internat într-un azil unde moare, şi o mamă mai mereu absentă, care dă concerte de pian ca să îşi întreţină bărbatul în azil şi copiii pe care îi trimite să trăiască cu rude, îi lasă în grija bonelor sau în pensionate. Cavaillès îşi propune să povestească „morţile succesive” ale descendenţilor lui Schumann. Dacă americanii numesc cu oarecare exagerare slujbele de înmormântare celebrations of life, pentru Cavaillès viaţa unor copii e povestită din perspectiva morţilor lor, apropiate sau îndepărtate, căci moartea planează fără întrerupere peste viaţa lor, fie ea moartea tatălui, a fraţilor şi surorilor sau propria moarte. Robert Schumann o duce pe fetiţa lui, Marie, care nu crede că frăţiorul ei murise, să vadă cadavrul ca să se convingă (16). Cavaillès ne anunţă un adevărat masacru în portretele copiilor pianiştilor dar, cu talentul lui, reuşeşte să facă să domine viaţa în ele şi să ne învăluiască în poveştile distincte ale fiecărui personaj.
Autorul spune că a structurat cartea în treisprezece capitole, corespunzând celor treisprezece părţi din Scene pentru copii, compuse de Robert Schumann în 1838. Robert vedea în fiecare copil venit pe lume o binecuvântare de la Dumnezeu şi le dedica acestora muzica lui. Clara nu putea resimţi binecuvântări în atâtea sarcini succesive. Experienţa maternităţii premature i-a inspirat lui Mary Shelley Frankenstein. În cartea lui Cavaillès, Clara aproape că încarnează un monstru de talia lui Frankenstein în felul în care îşi respinge sau îşi închide copiii. Deosebit de frumoasă şi de talentată, ştim din surse biografice că micuţa Clara nu a vorbit până la patru ani din cauza abuzului emoţional pe care îl trăia în prezenţa părinţilor care nu se înţelegeau. Când mama ei reuşeşte să fugă din căsnicia aceea cu fetiţa, Clara nu are şansa să stea cu ea, căci tatăl ei o smulge de la mamă, profitând de legile vremii care încredinţau fără discernământ garda copiilor bărbaţilor. Pe mama ei urma să o regăsească doar la vârsta de 20 de ani. Crescută de tatăl ei ca pianistă, Clara excela în interpretare şi o să păstreze toată viaţa darul acesta care o va conduce la o carieră strălucită, până când, bătrână şi reumatică, nu mai poate să cânte la pian şi moare. Cartea lui Cavaillès exploră această pasiune pe care o încarnează Clara şi de care nu o desparte nimic, nici măcar experienţa maternităţii. Numai pianiştii şi biografii sunt agreaţi. Se îndrăgosteşte de Robert Schumann, alt geniu muzical, cu care se căsătoreşte după o luptă acerbă de patru ani cu tatăl ei, care se opunea acestei legături. Mai târziu, după moartea lui Robert, îi păstrează în anturajul ei pe Johannes Brahms, prieten de familie, şi pe două dintre fetele ei, cea mare, Marie, care îi devine secretară şi care o să lucreze pentru ea toată viaţa şi pe Eugénie, care o să locuiască mai târziu cu ea, cu iubita ei Fillu (Marie Fillunger) şi cu Marie până la moarte. Eugénie e, ca şi sora ei Marie, autoare a biografiei familiei: „arhitectă a legendei familiei şi protectoare a suferinţelor intime ale acesteia.” (54-55) Fetele care trăiesc în umbra mamei lor supravieţuiesc mai mult. Pe băieţi îi trimite departe de ea, ca şi pe Julie, a cărei sănătate i se pare prea fragilă. Pe Ludwig îl consideră nedemn de inteligenţa familiei şi, după cum povesteşte Cavaillès, îl internează într-un spital de nebuni din cauza unei miopii şi îl abandonează acolo, nevizitat de niciun membru al familiei, nerăspunzând la apelurile lui repetate de a-i permite să iasă din azil. Ludwig trăieşte până la 51 de ani: „Clara îl vizită ultima dată în 1876, după care, cum nu mai reuşi să suporte privirea înduioşătoare a băiatului ei, îl abandonă definitiv pe cel pe care îl supranumi „îngropatul de viu.” (40) Pe Brahms îl împiedică să se căsătorească cu o tânără şi, mai târziu, cu propria ei fiică, Julie, întreţinând o relaţie platonică cu pianistul şi compozitorul din Hamburg, care se îndrăgostise şi urma să rămână îndrăgostit de ea toată viaţa.
Deşi uneori nu îşi creşte propriii copii lângă ea, Clara nu ezită să îi smulgă pe nepoţi de la părinţii lor. Îi ia pe copiii lui Ferdinand de la Antonie, mama lor, când cuplul acestora cunoaşte mari dificultăţi financiare (30). Naratorul povesteşte că Julie îi încredinţase surorii ei mai mici, Eugénie, „amintirea cea mai fericită pe care o păstra în inimă: la unsprezece ani, când locuia la bunica ei, Julie a avut surpriza într-o zi să o întrezărească pe mama ei mergând pe stradă, fără să fi ştiut că mama ei era în oraş atunci.” (23) Episodul în care Clara află printr-o telegramă de moartea Juliei şi nu îşi anulează concertul pe care urma să îl dea a doua zi se întrece în violenţă cu scena citată mai sus.
Am înţeles că lui Nicolas Cavaillès nu îi place întrebarea „de ce?” dar nu pot să nu mă întreb de ce a ales acest subiect, al mamei care îşi abandonează copiii pentru cariera ei de concertistă, care mistifică importanţa esteticului şi a recunoştinţei profesionale în viaţa ei personală ? Geniul şi nebunia tatălui sunt repede îndepărtate din rechizitoriul făcut femeii în carte. Volumul se deschide cu un capitol care se intitulează Moartea tatălui, ca şi cum moartea l-ar fi absolvit pe geniul romantic de orice responsabilitate.
Cioran nu şi-ar fi imaginat să aibă copii, am putea spune din multiplele motive pe care le expune Nicolas Cavaillès în cartea de faţă. Autorul francez alege să scrie despre copilării disperate, pe care iluzia unor figuri parentale respectate, de mare calibru intelectual, nu le consolează. Dacă Robert e repede absolvit de vină, fiind dispărut când copiii sunt încă mici, pentru Nicolas Cavaillès copiii Clarei sunt orfani nefericiţi chiar când rămân cu mama. Autorul nu îi iartă Clarei că nu a îndemnat-o pe Marie să îşi construiască o viaţă a ei, departe de influenţa mamei pianiste. Cavaillès îi acordă însă Clarei meritul de a fi întreţinut, pentru copiii ei, mitul tatălui extraordinar, geniu muzical care i-a iubit şi care le-a dedicat partituri pe care copiii le venerează, Elise interpretând, la 11 ani, cu ocazia primului Crăciun fără tatăl ei, piesa acestuia despre copilărie, care structurează acum cartea lui Cavaillès despre familia lor.
Ce se întâmplă cu feminismul lui Cavaillès între povestea de dragoste a lui Pozzi şi maternitatea Clarei Schumann în cartea despre copiii acesteia? În interviul pe care l-am citat anterior, autorul afirma că nu a fost intenţia lui să facă să reiasă figura Clarei aşa de pregnant în carte şi că s-a abţinut să o condamne, adăugând „chiar dacă ea i-a condamnat, de fapt, pe unii dintre copiii ei, după ce a fost victimă ea însăşi a educaţiei patologice a unui tată foarte exigent […] Răul pe care o mamă îl poate face copiilor ei spune mult despre propria suferinţă…” Observaţie esenţială în măsura în care analiza cauzelor acestei suferinţe, fie ele istorice, sociale ori psihologice, este primordială. Cartea se încheie cu o superbă reflecţie filozofică asupra experienţelor copilăriei pe care le păstrăm în noi toată viaţa: „Astfel hrănim adânc în noi înşine, noi, aceste excrescenţe numite adulţi, atât regretul obscur al animalităţii noastre originare şi o neînţelegere amară şi laşă a acestei creaturi cu o mie de feţe şi o mie de suferinţe, mută şi polimorfă, maleabilă şi nu mai puţin fugitivă, pe care o numim copil.” (71)
Sper ca Nicolas Cavaillès să continue să scrie cioranian fără să cadă în capcanele lui Cioran, adică să nu ajungă niciodată să se uite la frumoasa aşezată în faţa lui în tren şi să şi-o imagineze moartă şi în descompunere ca să îşi poată lua gândul de la ea. Să îi vorbească mai degrabă, căci vine dintr-o generaţie de tineri care au scăpat de povara machismului şi ale căror cărţi vor trebui să se citească fără grila schizofrenică de lectură pe care o practică femeile din vremuri imemoriale. Sper ca toate cărţile lui de ficţiune/eseuri să se traducă în România. Ar fi un gest necesar pentru un autor fascinant, care, la rândul lui, face un enorm serviciu literaturii noastre prin activitatea lui de traducător din română.
Nicolas Cavaillès: Cei opt copii ai lui Schumann,
Les Editions du Sonneur, 2016