Anapoda nume i-a mai fost ursit și lui Hípparh (’Ίππαρχος = „Stăpânul cailor”), cel mai de seamă „cititor în stele” al antichității, căruia azi astronomia îi datorează saltul de la speculație la disciplină științifică. Ori poate că alții aparent mai norocoși (Pithagora să zicem, Πυθαγόρας = „Vorbitor al adevărului precum Pythía”) n-au fost, de fapt, decât beneficiarii unor porecle și atâta tot, doar că mai puțin glumețe decât, să zicem, Caesar („Pletosul”), căruia îi cam căzuseră țiglele de pe acoperiș. În această privință, cum se va vedea la timpul cuvenit, stelele au primit de la beduini nume mai juste decât iscoditorii lor.
Grecii mai avuseseră un Hípparh, tiranul Athenei (528-514 î.Hr.), iar renumita Hipparhía din Maroneia șocase Athena adoptând stilul de viață al cinicilor după căsătoria cu filozoful lor Krates Tebanul (el numea această uniune „kynogamă”, câinească), adică îmbrăcându-se bărbătește și trăind pe străzi, ba chiar, dacă e să-i dăm crezare lui Apuleius (Florida, 14), acuplându-se în public ca niște hippioți, lipsa pudorii fiind o prescripție a moralei cinice (anaideia). Pe piatra ei tombală, Antipater din Sidon ar fi scris o epigramă încheiată cam așa : „Numele meu îl va întrece pe al Atalantei, căci înțelepciunea este mai bună decât alergatul pe munte”.
Hipparh, fondatorul trigonometriei, era de fapt bithynian, născut fiind la Niceea (azi Iznik, în Turcia) prin 190 î.Hr., dar și-a petrecut cea mai mare parte a vieții în insula Rodos, unde și-a făcut observațiile astronomice până la moartea sa (cca 120 î.Hr.), lăsând în urmă sumedenie de scrieri: două cărți Despre mărimile și distanțele Soarelui și Lunii, două despre paralaxe, 12 cărți despre Studiul dreptelor din cerc, una Despre constelații, alta Despre deplasarea obiectelor în jos ca urmare a greutății lor, apoi trei comentarii pe marginea Fenomenelor lui Aratos și Eudoxiu, o critică a geografiei lui Eratosthene etc., dar tocmai cea mai laborioasă, dezvoltarea fostului catalog stelar al lui Timocharis din Alexandria, s-a pierdut. Confruntându-și cu acesta din urmă propriile observații și luând ca reper steaua Spica din Fecioara (α Virginis), a constatat că până la anul 129 î.Hr., adică în interval de un secol, punctele echinocțiale retrogradaseră pe cercul eclipticii (drumul Soarelui pe cer în decurs de un an) cu cel puțin un grad, fenomen pe care nu l-a putut explica. Ceea ce descoperise Hipparh era precesia, lenta pendulare a axei titirezului terestru față de stelele fixe, ce face ca polul nord ceresc să descrie un cerc complet în 25.765 ani („an platonic”). Ca urmare, dacă pe vremea lui stea polară pe cerul boreal era Kochab (β Ursae Minoris), azi direcția axei Pământului a ajuns în dreptul stelei Polaris, principala din Ursa Mică (α Ursae Minoris), iar în viitor vor deveni polare alte stele, τ Herculis, Vega (α Lyrae), α Pictoris, Alderamin (α Cephei), Errai (γ Cephei), κ Draconis și Thuban (α Draconis), revenirea la Polaris închizând apoi ciclul. Fixitatea Polarei față de rotația cerului boreal făcuse din ea în veacurile XVII–XVIII simbolul regilor Suediei, dovadă și gravarea ei pe sarcofagul lui Carol al XI-lea din biserica Riddarholmen la Stockholm. Or, același ciclu se repetă și pe ecliptică: punctul vernal (poziția Soarelui pe cer la echinoxul de primăvară, 20 martie, când începe anul astronomic) se retrage puțintel an de an, încât, dacă pe timpul lui Homer era în Berbec, azi a ajuns în Pești, iar în 2597 va intra în Vărsător. Mai exact, în epoca noastră Soarele se află în Pești de la 12 martie la 19 aprilie – deci, de vreo ghicitoare te-a prostit / cum că ce bine-ai nimerit / în plin sezon de pescuit / dacă pe lume ai venit / între 19 fevruar și 20 martie, tu trimite-i Fiscul să-i închidă pliscul. Sau ia-o la întrebări de ce lucrează dumneaei cu 12 constelații zodiacale, dacă Soarele, Luna și planetele trec de fapt prin 22, după cum urmează (subliniindu-le cu litere italice pe cele zece ignorate):
1. Aquarius (Vărsătorul) 12. Libra (Balanța)
2. Aries (Berbecul) 13. Ophiucus (Ofiucus) = „Omul
cu șarpele”
3. Auriga (Vizitiul) 14. Orion (Orion)
4. Cancer (Racul) 15. Pegasus (Pegas)
5. Capricornus (Capricornul) 16. Pisces (Peștii)
6. Cetus (Balena) 17. Sagittarius (Săgetătorul)
7. Corvus (Corbul) 18. Scorpius (Scorpionul)
8. Crater (Cupa) 19. Scutum (Scutul lui Sobieski)
9. Gemini (Gemenii) 20. Sextans (Sextantul)
10. Hydra (Hidra) 21. Taurus (Taurul)
11. Leo (Leul) 22. Virgo (Fecioara)
Făcându-se că nu știu că una-i telescopu’, alta horoscopu’ (iată la ce e bun apostrofu’, monșer, că fără el, oricât ne-am poticni de virgula aia, îți dai seama dumneata ce ieșea?) și pozând în înțelepți din vremea lui Ptolemeu, pe când Pământul era centrul universului, acești solomonari ce-și zic „astrologi” (sau astro-ologi ?) au găsit „descifrări” în însăși defazarea produsă de precesia echinocțiilor. În cuvântarea de o excepțională însemnătate teoretică și practică pe care ne-o ține în lucrarea Stele fixe și constelații în astrologie, numita Vivian E. Robson speculează: „Dezvoltarea religiilor de-a lungul timpului pare să fie legată cumva de trecerea punctului vernal prin constelațiile zodiacului. Astfel, intrarea lui în Taur e asociată cultului lui Baal și al vițelului de aur, iar trecerea în Berbec – cultului berbecului. Creștinismul a început să se impună pe vremea când punctul vernal se apropia de constelația Peștilor și este semnificativ că tocmai peștele a fost adoptat ca simbol de către adepții noii religii.”
Sigur, pentru un stomac sensibil de scriitor, nici încâlceala asta de cercuri încrucișate și sisteme de coordonate nu-ți cade mai ușor – ecliptică, punct vernal, nod ascendent, almucantarat, cerc parhelic, loxodromă, argumentul periastrului, anticentru galactic etc. Dar să nu aruncăm încă prosopul, fiindcă pilda lui H. G. Wells e încurajatoare. Transportat în viitor cu Mașina timpului până hăt, în anul 802.701, personajul său se arăta, dacă ne mai amintim bine, preocupat de mutațiile din aspectul cerului înstelat ca efect al… precesiei. Nu se știe niciodată, iată, ce folos ți-ar putea aduce să știi măcar câteva expresii dintr-o limbă străină.
Fenomenul precesiei echinocțiilor rămâne cea mai importantă descoperire făcută de Hipparh, fără însă ca meritele lui să se limiteze la atât. Descoperirea neregularităților din mișcarea Lunii, introducerea metodei trigonometrice în observații, precizia măsurării diametrului Lunii și a distanței până la ea, dar mai cu seamă clasificarea după strălucire a stelelor vizibile cu ochiul liber (valabilă și astăzi) au fost tot niște premiere. Harta cerului întocmită de Hipparh prin 125 î.Hr. nota stelele de la mărimea 1 (cele mai strălucitoare) până la 6 (cele abia vizibile), iar listarea lor le preciza și coordonatele cerești. Pierdut din păcate, catalogul a fost dezvoltat de Ptolemeu în Almagest până la 1022 de stele. Evident, în antichitatea greacă nu se știa nimic despre existența mai timpuriului catalog al chinezilor Si Shen și Han Hun întocmit încă din anul 355 î.Hr.
Omagiul modernilor adus lui Hipparh a fost exprimat și prin câteva eponime: un circ lunar, un asteroid, un satelit artificial astrometric (1989-1994) și Catalogul Hipparcos rezultat din informațiile furnizate de el. În prefața la Lothair, Benjamin Disraeli îl înalță pe același piedestal cu un Newton sau Kepler, iar Ralph Emerson notează: „Nimeni nu poate citi istoria astronomiei fără a conștientiza că alde Copernic, Newton, Laplace nu-s niște oameni noi sau un nou gen de oameni, ci au fost anticipați de Thales, Anaximenes, Hipparchus, Empedocles, Aritarchus, Pythagora, Oenipodes.”