Eugen Lungu formula „conceptul” răspunzând la întrebarea de ce a debutat atât de târziu. „Am spus fără niciun echivoc – mi-era frică că nu voi aduna nimic bun din sutele de articole și studii publicate până atunci în presă. Mă cutremuram la ideea să privesc îndărăt (chestia asta eu o numesc «Complexul Orfeu») – dar dacă înapoia mea nu a rămas nimic?”.
Termenul fundamental aici e îndoiala. Nesiguranța în propria creație și teama de a reveni la cele (odată) făcute, pentru a nu se dezamăgi. Atotputernicul artist „mișca stâncile din loc” și „potolea furtunile”, îi vrăjea „și pe cei mai puțin predispuși să se lase încântați de frumos”. E învingătorul absolut. Dar „singurul pe care nu îl poate învinge Orfeu e chiar… Orfeu. Cel clătinat în ideea că el e cineva”. Ca argument al valabilității conceptului său, E.L. aduce suportul factologic din confesiunile celor din confreria nedeclarată a oamenilor scrisului, de la Gabriel Liiceanu la Svetlana Cârstean și de la Tudor Arghezi la Philip Roth.
Primul text din această carte* (Complexul lui Orfeu e ultimul) se referă la corespondența intimă (nu „literară”) a lui Alexei Mateevici. Dacă biografiile scriitorilor mă lasă rece, față în față cu epistolele scriitorilor am chiar un sentiment de jenă. De parcă aș răscoli ca un detectiv prea zelos lenjeria intimă a autorului; de parcă i-aș urmări viața (privată, nu literară) prin gaura cheii. Dar cercetătorul literar atent (eu nu sunt) e și cercetaș, și anchetator, și spion, el știe să extragă aur literar inclusiv din acest colb trecător al vieții.
Scrisorile autorului odei „limbii noastre” adresate iubitei sunt redactate în limba rusă. „Impresia generală, constată cu acest prilej E.L., e că Alexei Mateevici s-a descurcat mult mai bine în rusește decât în română”. Nimic de mirare, în cazul unui intelectual care nu doar că s-a format în mediul monolingv al unui imperiu șovin, dar a și studiat la înalte școli rusești, susținându-și doctoratul cu o teză în limba rusă. Eugen Lungu vede în destinul poetului „portretul-robot al intelectualului moldovean, instruit și educat în școlile imperiului”. Acești intelectuali „erau mari patrioți, dar și peltici vorbitori ai românei”.
Fragmentele citate sunt o însumare de dulcegării, previzibile în corespondența intimă a doi îndrăgostiți (chiar dacă unul este preot, poet și filosof). Ca și în cazul scrisorilor, până mai adineauri inedite, ale lui Eminescu și Veronica Micle, singura „descoperire” este că și zeii poeziei au ipostaza lor telurică. Îi dau și aici dreptate lui Proust care sugera că poetul și persoana fizică omonimă, chiar dacă sălășluiesc sub aceeași epidermă, sunt două entități distincte.
Un Pseudo-kinegetikos, având vânătoarea [doar] ca pretext pentru o lecție demonstrativă despre relația poetului/ artistului cu puterea, este eseul Vânători împărătești. Împărțit în două capitole, Scriitori vânați, respectiv, Scriitori „vânători”, eseul, cu accente pamfletare, relatează câteva cazuri de vânătoare politică, de persecutare a scriitorilor din RSSM, cu reflectarea lor în poeme, drame sau romane.
Confruntările lui Ion Druță cu ideologii regimului din Chișinăul sovietic (povestite de scriitor în volumul Îngerul supraviețuirii) sunt sublimate cumva (și) în piesa acestuia despre Lev Tolstoi, în care dramaturgul inserează o parabolă despre un lup hăituit și obosit. Imaginea îi fusese sugerată lui Druță de un spectacol de la Teatrul Taganka din Moscova, la care îl invitase Andrei Voznesenski. Mai precis, îl inspirase un cântec al actorului (și cantautorului) Vladimir Vâsoțki, Vânătoare de lupi. O piesă muzicală, ulterior arhicunoscută prin spiritul rebel (spectacolul de la Taganka, montat de răzvrătitul regizor Iuri Liubimov în baza poemelor lui Voznesenski, a fost interzis chiar din cauza acestui cântec), suprapusă pe propria experiență a dramaturgului, sublimează, în acest contrapunct, destinul dramatic al ultimelor zile ale lui Tolstoi.
Cea mai „estetică” transfigurare a unei disidențe literare în poveste cu subiect cinegetic e cea care se referă la destinul literar al lui George Meniuc. Debutând în interbelicul românesc cu un volum de poeme „moderniste”, poetul cu studii la Facultatea de Litere și Filosofie a Universității din București nu putea să fie văzut cu ochi buni de semidocții literaturii „moldovenești”. Hărțuiala (ideologică și estetică) a fost convertită într-o baladă (Colindul cerbului) ce amintește de parabolele poetice ale membrilor Cercului Literar de la Sibiu. „Colindul” e scris în metrică populară și vocabular arhaic: „Cerb, în brume învăscut,/ Nenorocul te-a păscut…” Sensurile se tulbură în următoarele versuri: „Îngâmfat și nărăvaș,/ De ce mi te lăudași?”, dezvoltându-se pe parcurs: animalul nobil își etalează distincția și tocmai prin asta se pomenește în bătaia puștii. Or, și poetul era o prezență urbană prea evidentă în peisajul pășunist-proletcultist: „N-ai putut să-ți fereci gura,/ Să te porți mai cu măsură?”
Un alt personaj al acestor istorii, Pavel Boțu, este chiar un vânător, cazul lui fiind oarecum emblematic (titlul unui poem al său dând și titlul eseului lui E.L.: Vânătoare împărătească). Poetul a fost mulți ani la rând inamovibilul președinte al Uniunii Scriitorilor [sovietici] din Moldova. Statutar, el era mai curând din tagma hăitașilor. Dar presiunile ștabilor ideologici îl fac să sufere, și el își cântă revolta în versuri alegorice, refuzând, labișian, complicitatea. Cenzura însă nu observă diversiunea (poetul făcea parte din nomenclatura CC) și abia după apariția cărții hăitașii sunt puși pe urmele lui. Adevărat, tocmai din acest motiv, parabola lui mi se pare un pic abstractă.
Ultima parte a eseului e despre „hăitași”, scriitori în slujba sistemului, care au contribuit la hărțuirea colegilor. De regulă, aceștia sunt „vânători” ocazionali (cu câteva excepții monstruoase). E. Lungu face un mic pomelnic al „băgătorilor de seamă” de la Chișinău: Ion Canna, Emilian Bucov, I.D. Ceban ș.a. Cea mai tristă însă e povestea „vânaților” ajunși „vânători”, oameni onești care, șantajați sau amenințați, s-au transformat în unelte ale satrapilor literaturii. Ar fi putut să fie cea mai interesantă parte a eseului, doar că această ipostază, dramatică, de convertire a lupului vânat în ogar-hăitaș nu a fost niciodată transpusă poetic de către protagoniști. „Exemplele de mai sus, încheie eseistul pe un ton justițiar, sunt, cum ar spune poetul, «a filei două fețe». Ambele vor intra în istoria literaturii din Basarabia – una înnobilată de curajul, rezistența și spiritul de sacrificiu al scriitorilor nelipsiți de verticalitate, iar alta sombrând în lașitatea neaveniților”.
Registrul publicistic nu e frecvent în cartea lui Eugen Lungu. În schimb, apar note polemice de alt gen. De când a încetat să mai comenteze opusurile vanitoșilor producători de literatură din preajmă, criticul și istoricul literar se ia la harță doar cu literații recunoscuți pe mapamond. Aici intră și somități ale culturii, precum Günter Grass ori Umberto Eco, dar și impostori alde Dan Brown. Într-un text la tema actuală despre limitele interpretării criticul testează mecanismele poeziei ermetice. Pledând ca întotdeauna pentru cauza unei literaturi clasice, cu reguli limpezi, E.L. apelează de data asta la instrumentele deconstructivismului, căutând nodurile vulnerabile în papura ermetismului.
Un text scris în 2014 ataca „sexualitatea” excesivă din romanele lui Michel Houellebecq („personajele lui Houellebecq au o fixație erotică aproape paranoică”). Criticul exagerează. În Particule elementare (dar și în Platforma) aceste secvențe, care îl deranjează pe exeget și, cu siguranță, îl enervează și pe cititor (Michel Houellebecq nu e autorul care să-și cruțe cititorul), sunt absolut indispensabile structurii și demersului auctorial. Eliminați aceste scene – care pot să pară create doar pentru a epata – și nu rămâne nimic din tabloul și consecințele „revoluției sexuale” a anilor 60, pe care M.H. le surprinde ca nimeni altul. Scriitorul francez alege să ne prezinte realitatea nefardată. Unii vor numi asta „naturalism”, alții „realism brutal”, „realism murdar”, dar contează mai puțin. Realitatea brută, nemachiată, prezentată în goliciunea ei, în esența, dar și în detaliile sale, șochează, doar că puțini o pot surprinde (și îndrăznesc să o reproducă) în această ipostază nudă.
Într-un alt text, recent, comentatorul literar se oprește asupra scandalosului roman Supunere. O distopie, prefigurând Europei un viitor islamic. Criticului nu îi scapă nici de această dată exagerările romancierului (mai bine spus, accentele dure ale realității privite fără obișnuita political correctness), deși este de acord cu el în ceea ce ține de eșecul liberalismului european în fața invaziei islamice. Civilizația occidentală și-ar merita, astfel, destinul. Dar, după toate reproșurile, mai mult sau mai puțin întemeiate (mie Houellebecq îmi place exact așa cum este, deși volumul meu preferat, Harta și teritoriul, nu este analizat aici), E.L. încheie pe o notă concesivă: „Și totuși, chiar și cu atâtea erori, căderi și inconsecvențe, atât de blamatul Houellebecq este infinit mai interesant decât cel mai apreciat (are Nobelul!) francez în viață – am zis de Patrick Modiano. Pe lângă viziunile apocaliptice ale lui M.H., plicticoasele însăilări ale nobeliatului arată, vorba lui Proust, ca o căcărează de capră pe lângă o balegă de elefant! Primul, dacă nu-ți place, cel puțin te revoltă, al doilea te lasă cum te-a găsit”.
În ultimul compartiment al cărții autorul revine la eseul originar, în maniera lui Montaigne: Despre tristețe; Despre milă și milostenie, citând din Seneca, Montaigne, Spinoza, Descartes, din Noul Testament, dar și din Varujan Vosganian, Constantin Țoiu, Cătălin Avramescu sau Nicolae Steinhardt (urmărind, deci, evoluția conceptelor). Eseul care a dat titlul ultimului compartiment, Amurgurile erosului (ce titlu incitant!) povestește istorii amoroase, de cele mai dese ori din categoria celor interzise, cu intriga lor inevitabilă, în care sunt implicate mari personalități ale culturii: Goethe, Nietzsche, Cioran, Odobescu, Sadoveanu, Călinescu… Deși implică destine de genii, poveștile acestea (la limita bârfei) mă lasă rece, de vreme ce nu au consecințe literare pe potriva „arderii” sau a „intrigii” lor.
Mă opresc în schimb asupra unui alt eseu: Vermeer între Proust și Hitler. Îmi place, mai ales, finalul fascinantei istorii a [impactului] lucrărilor lui Jan Vermeer, pe alocuri cu elemente de istorie polițistă. Criticii de artă plastică și cei de muzică, mai mult decât criticii literari, sunt obsedați de biografiile artiștilor. Subsemnatul însă jubilează de fiecare dată când lipsesc datele biografice (despre viața lui Vermeer se știe foarte puțin) și criticul examinează obiectul de artă, disociază structurile lui.
Pornind de la o idee a lui Marcel Proust (care în Captiva – al cincilea roman din epopeea timpului pierdut fizic și regăsit spiritual – se concentrează pe „scriitura” lui Vermeer, pe arta lui, nu pe biografie, focalizând atenția personajului din roman pe detaliile celebrei lucrări Vedere din Delft), criticul [literar] de la Chișinău ajunge la concluzia că, „în virtutea anticei idei Ut pictura poesis, la fel și Vermeer poate fi transpus în limbajul epic”. Urmează câteva observații care mă ung la inimă: „Maestrul adoptă uneori un stil descriptiv…” (înclinat „ușor spre naturalism”); „altădată Vermeer e ușor sarcastic”; „Uneori «naratorul» devine brusc serios și meditativ”, „de cele mai multe ori… este însă contemplativ-liric”.
Această „lacună” care este lipsa biografiei îl face pe cercetătorul literar (și artistic) să vorbească despre distincția pictorului (în raport cu congenerii): „Tablourile meșterului din Delft sunt pictate parcă de un penel înmuiat în lumina fină a vitraliilor, compozițiile sale au o sobrietate reținută, personajele nu sunt înghesuite în câmpul vizual, iar tonalitățile de galben și albastru, care îl impresionau deopotrivă pe Van Gogh și pe Proust, rămân la fel de seducătoare și în prezent”. În acest context, „intriganta” istorie cu Hitler (deh, pictor și el) și cu aventura lucrărilor lui Vermeer nu mă solicită prea insistent. Și, da, nu mă deranjează lipsa detaliilor biografice.
Îndoiala de sine; limitele intimității scriitorului (versus relevanța vieții sale private), limitele interpretării exegeților și limitele realității reflectate în operă; relația scriitorului cu puterea și eventualele frustrări care derivă de aici; citirea biografiei versus citirea structurilor textului – iată câteva dintre temele și temerile/ angoasele literarului, în sensul cel mai larg. Și ale spațiului exegetic. Toate împreună fiind parte a literaturii, nu priviri cu drona, deasupra.
Eugen Lungu, Complexul Orfeu, Editura Arc, 2019, 216 p.