După douăzeci de ani, iată, Ion Mureșan publică ediția a doua, revăzută și adăugită, a Cărții pierdute. O recitesc și cu gândul la poemul său din numărul 50 al României literare, Dezagregarea, poem despre „acea ezitare prelungită între sunet și sens”, cum ar spune Paul Valéry. Poem antifrastic, căci de-plângerea e elogiu, iar versurile intermediază singura agregare nouă, oamenilor, la îndemână sub smalțul crăpat al lumii: „idealul meu e ca atunci când vreau să spun ceva / să spun altceva […] să scot scrierea și limbajul meu de sub dictatura / creierului meu, / de sub dictatura voinței mele, / iar eu să rămân fragil și neputincios ca un ou / și să văd limbajul meu și scrierea mea cum înfloresc / cum se joacă și cum zburdă ca niște copii liberi și fericiți / într-un lighean mare cu smalțul crăpat”. Eseurile sale sunt, cum bine spune Al. Cistelecan în postfață, „o bucurie și un spectacol al inteligenței”, iar Ion Mureșan cel scriind despre basme este „mai degrabă antropolog decât «folclorist», dar un antropolog al imaginației – al imaginației naive, candide; al imaginației ca fabulație”. Stăpân al „cuvintelor lui cârtitoare și clevetitoare și în toate culorile”, poetul înregistrează și în eseuri, cu uimire (mereu) jucată, cum „peste gramatică trece o vedenie / Și încâlcește părțile de vorbire”, dar imaginația la purtător, mereu alertă și pe fază, aș zice, poate descâlci, în lanț de ipoteze surprinzătoare și remaniabile la nesfârșit, semnalele de adâncime ale existenței umane, urmele vizibile și invizibile ale trecerii prin cuvinte a lumii.
Echinoxist, firește, ca orice clujean/ardelean care se respectă, Ion Mureșan e, spuneam altă dată, un actor înfrigurat al propriei existențe, jucată după scenariu propriu și ascultând de sugestiile unei mitologii inventate din cioburi, hărțuit de înțelesuri pe jumătate („lucrurile acestea îmi amintesc de lucruri / pe care nu le am văzut niciodată”) și exultând în preajma fărâmelor de adevăr existențial dibuite în forfota cuvintelor „ieșind din scorburi vorbitoare”. În poemele sale de o autonomie expansivă, nesăbuită, avară și generoasă în chiar aceeași gesticulație verbală, se pun la încercare „limbile cuibărite în dulceața verde a unei minți rătăcite”, se redactează cu un sârg nerușinat și cârtitor, de scrib medieval dedat perversiunilor auto-versúrii, rapoarte mereu excesive și incomplete, care spun totul când nimic nu se mai poate spune. Privirea somnolentă și extrem creatoare dimpreună cu limba cea verde și ascuțită despică calm-frenetic locuri comune și certitudini. „Un ochi mic, negru, răutăcios” pândește în poemele și în eseurile sale cu efecte dintre cele mai expresive și mai „marcate” în literatura română contemporană. „Privirea doarme / în ochi încolăcită ca un / șarpe”, secretând, în ora incertă a fantasmelor, propria sa lume, revărsată asupra celei reale cu ajutorul cuvintelor-arici (vezi paranteza Poezia și aricii), dotate cu nenumărate valențe libere gata să intre în bogată cârdășie unele cu altele.
„A vedea este, cred, cuvântul care revine cu cea mai mare frecvență în vorbirea oamenilor” spune prima frază a cărții, carte în care văzul/vederea/vedenia apar cu o frecvență neîndoielnic grăitoare: „E limpede că, înainte de a ajunge concept, lumea este, în mintea noastră, imagine. Dintre toate imaginile, cea mai ciudată și paradoxală, părând a aduce vești despre o trecută vârstă a omenirii, fragilă și uitată adesea, mărturie despre puteri omenești pierdute, este imaginea eidetică”. Nostalgia Paradisului eidetic e detaliată în întâmplarea cu desenul stângaci al unei fetițe și cu jocul liber al titlurilor care ascund/dezvăluie noime, iar demonstrația ajunge firesc la Edmund Husserl și preferința sa pentru exemple de genul zânelor, centaurilor, cailor înaripați. Martorii cititorului de urme sunt, în toată cartea, marii gânditori ai lumii, invocați în „cauze” dintre cele mai modeste la prima vedere, dar ascunzând adevăruri esențiale de instrumentat pe îndelete.
Parada basmelor degustate din unghiuri cu totul noi este îmbogățită cu inserturi și incuri autobiografice („paranteze”), așa încât realul și dichisurile lui mitologice și memorative alcătuiesc un spectacol de urmărit cu sufletul la gură, sub presiunea propriilor descâlciri ale cititorului nerăbdător să intre și el în scenă.
Am folosit eu însămi unul dintre eseurile sale când am comentat semnificațiile basmului Tinerețe fără bătrânețe… în paralel cu sensurile date textului de Mircea Muthu și Maria Muthu (în Făt-Frumos și „Vremea uitată”) și de Gabriela Melinescu (în 33 de revelații), plus sugestii din Ireversibilul și nostalgia a lui Vl. Jankélèvitch. Mircea Muthu remarcă încă de la început, în mini-eseul său, faptul că nemurirea căutată de Făt-Frumos este o locuire, dar una nepăsătoare și schematică, susținută exclusiv de temporalia, deși, în spațiul „vremii uitate”, el întreține iluzia opririi timpului, a situării în aeterna. „Dubla inițiere” despre care vorbește Mircea Muthu este fragilă, neconsumată cu adevărat, tot așa cum „dublul eșec” e, de fapt, o victorie. În sensul în care, crede Jankélévitch, faptul de a te fi născut e deja o victorie metaempirică asupra neființei. Recăpătându-și bruma de trecut, Făt-Frumos face o adevărată călătorie spre locul Tinereții care, firesc, este acum totuna cu cel al Morții. Târguiala de la naștere e fin detaliată de Ion Mureșan. Copilul plânge, apelează la șantaj, iar împăratul îi răspunde, întristat (el știe, ca orice bătrân!), cu o amăgire pe măsură. Contractul verbal poate fi încălcat. Ion Mureșan surprinde, cu umor conținut, fețele negustorești din scena ispitirii (comparând basmul nostru cu Tuliman). Copilul negociază ceea ce e de nenegociat. Nesupunerea sa la direcția destinală nu e curaj. Târguiala lui e a megalomanului: cere imposibilul fără a oferi ceva în schimb, ca și cum ar chiar putea decide asupra nașterii. Îi stă la îndemână, cel mult, să moară înainte de a se naște, să rateze succesiunea firească a celor două evenimente. Dar și-ar refuza atunci viața însăși, cea de după naștere, condiționată strict de moarte, de moartea intravitală. Drumul său nu-i plin de peripeții, cum crede Ion Mureșan. Se petrece „pe deasupra” și cu iuțeala vântului, fără urme. Prințul se va întoarce la copilărie, singura trăită (deși nerăbdător și nemulțumit). Maturitatea creatoare a fost topită, anihilată de uitarea cea oarbă. Întoarcerea sa e singura cu sens, așa, fără urme cum este. Că în pivniță își caută temeiul e de la sine înțeles. E vorba, în fond, de o reîntoarcere în pântece pentru a se naște din nou, cu adevărat, ca muritor: „Moartea Născătoare”. Straniu și sec, basmul e o înscenare demonstrativă, o păcăleală adevărată. Împăratul, calul, zânele – toți știu, ca mai bătrâni ce se află, că fără-de-moartea nu se poate. Comédia are menirea să-l orbească pe neclintitul tânăr până când ochii i se vor deschide și va ști și el: „Ca pe un galantar trec prin fața sa, unele după altele, zeci de posibile biografii. Iată cum se apără împărații: «…de unde pot să-ți dau un astfel de lucru nemaiauzit» (Tinerețe fără bătrânețe…), «…dar nici nu e pe lumea aceasta fată născută din piatră» (Tuliman) […] Abia acum devine limpede că promisiunile, făgăduințele la care pruncul exemplar cedează au ceva comun […] Omul cu destin se naște, iată, ori se lasă născut numai și numai atunci când i se promite ceea ce nu i se poate da. Și nu i se poate da pentru că, pur și simplu, așa ceva nu există. Mai scurt spus, când i se făgăduiește imposibilul.” Promisiunea nu poate fi respectată, iar Făt-Frumos își asumă destinul: „Dacă tu, tată, nu poți să-mi dai, apoi sunt nevoit să cutreier toată lumea până ce voi găsi făgăduința pentru care m-am născut” [s. I.M.]. De la un punct încolo, rămâne singur – calul fermecat, cel care a intermediat vraja și a avut în sarcină „efectele speciale”, îl părăsește și el. Singur cu Moartea lui. Adică în cea mai omenească dintre însoțiri: „Făt-Frumos s-a întors nu ca să-și caute copilăria, ci să caute temeiul. Nu pe ziduri, nu pe acoperiș se urcă el, ci coboară în pivniță. Temeiul trebuie să fie undeva în adânc. Și găsește Moartea Născătoare. Începutul, nașterea e singura Moarte sigură: mater certa…”
Doldora de sugestii și provocări la duceri mai departe ale gândului, iscusita carte e de citit, de recitit, de citat de la un capătul la altul. Să mai rețin aici „paranteza” Satul care pleacă, în care taifasul cu mama sa despre morți și copii e bun prilej de a convoca în pagină două celebre discursuri de recepție la Academie: al lui Liviu Rebreanu, Laudă țăranului român („La noi, singura realitate permanentă, inalterabilă, a fost și a rămas țăranul… Țăranul a rămas român și sub barbarii cei vechi și sub cotropitorii ceilalți; în schimb, orășenii s-au cam arătat turci cu turcii, greci cu fanarioții, ruși cu moscalii, nemți cu austriecii, până să devină români sută în sută, sub români”); și al lui Lucian Blaga, Elogiu satului românesc („Copilăria petrecută la sat mi se pare singura mare copilărie”), ambele trădate în esența lor de vremurile cele noi: „Și, pe când noi numărăm, țăranii se retrag, unul după altul, în pământ, satul se retrage în cărți, cărțile se retrag în biblioteci”.
Iată și Cartea din copilărie: „Orice discurs despre Carte nu este altceva decât un mod de a merge vorbind printr-un labirint. […] Vorbirea noastră este o vorbire din robia cărții. Pentru că nimic nu este în simțuri care să nu fi fost mai înainte în cărți. Oricum, dâra de cenușă pe care o lăsăm în urma noastră pentru a nu rătăci drumul ajunge a fi cu timpul doar descrierea din memorie a unei dâre de cenușă pe care cândva o lăsaserăm în urma noastră pentru a nu rătăci drumul. […] Cartea din copilărie este așezată în satul din Ardeal, pe scrinul înalt, lângă ceas, la vedere. Inutilitatea ei ostentativă (cu ea nu se bat cuie, nu se taie lemne, nu se pune în mâncare) contrastând cu locul ce-i este rezervat, locul de cinste, o face fascinantă. Mâinile o ating rar, nu fără sfială, o ating mai ales iarna, mai ales seara, după ce masa a fost ștearsă cu grijă, iar lampa coborâtă din tavan în mijlocul mesei. Chiar și astăzi, pentru mine, primele ninsori și apoi «ninsorile grozave» răspândesc în aer miros de carte veche ori de cerneală tipografică”.
Și, o întrebare: „Ce face o carte atunci când nu o vede nimeni, o carte ale cărei coperți sunt înșiși pereții odăii în care este închisă?”, la care ar putea răspunde, dimpreună cu Ion Mureșan, Umberto Eco: „Biblioteca unei case nu este doar un loc în care sunt adunate cărțile: este și un loc care le citește pentru noi”.
Ion Mureșan, Cartea pierdută (o poetică a urmei), ediția a doua,
revăzută și adăugită, Editura Tracus Arte, București, 2019, 206 pagini (Postfață de Al. Cistelecan)