Fără recomandarea entuziasmată a vechiului meu prieten și colaborator de la Cuvântul, Dan Ciachir, nu cred că m-aș fi apucat, în permanenta criză de timp specifică vremurilor pe care le trăim, să citesc o monografie de peste 300 de pagini despre… Maria Tănase. Îi pot asculta cu plăcere melodiile, atunci când dau peste ele întâmplător, dar, a priori, nu găsesc niciun element care să mă atragă atât de mult în viața acestei interprete de cântec popular, care să mă determine să citesc un studiu despre viața ei. Chiar dacă autorul acestui studiu este un istoric de meserie, Stejărel Olaru, dintr-o generație care nu a mai apucat-o în viață pe Maria Tănase, pentru a-l putea bănui de o ascunsă idolatrie. Este clar că nu este genul de autor care să scrie încă o previzibilă evocare siropoasă, îndrăgostită sau, dimpotrivă, o carte de dezvăluiri picante pentru deliciul unei anumite categorii de public, pentru care, ar fi avut material din belșug. Până la urmă, am cumpărat cartea, am citit-o cu creionul în mână și iată-mă în situația de a scrie despre ea.
Ce este cartea lui Stejărel Olaru, Maria Tănase. Artista, omul, legenda? În primul rând altceva, mult mai mult, decât o sugerează titlul. Este o scrutare a arhivelor (în primul rând a celor aflate în custodia CNSAS, dar și a multor altora) având ca țintă personalitatea Mariei Tănase, din care se desprind însă trei zone de interes major: 1. O analiză (mai degrabă dedusă din notele și rapoartele citate) a tehnicilor de lucru, dar și a metodelor folosite de serviciile secrete în perioada interbelică, în cea din timpul celui de-al doilea război mondial și în anii de impunere a puterii comuniste; specialiștii ar putea face chiar un studiu comparativ pe baza acestor documente; 2. O evocare a Bucureștiului monden și artistic din toată această perioadă, a felului în care se făceau contractele în show-biz, a avantajelor și dezavantajelor vieții de artist; 3. O privire în culise despre felul în care acționau spionii (aproape, exclusiv, cei occidentali, nu prea există referințe la spioni sovietici) în perioada interbelică, în timpul războiului și în anii proletcultismului, dar și modalitățile de contracarare a lor avute în vedere de contraspionajul românesc. Iar viața tumultoasă a Mariei Tănase este prilejul perfect pentru a pune în lumină toate aceste chestiuni.
Maria Tănase a trăit doar 49 de ani (septembrie 1913-iunie 1963), dar, cu excepția vârstei copilăriei, puține zile din scurta sa viață nu au fost atent supravegheate de serviciile speciale de dinainte și din timpul comunismului. Rețele de informatori, tehnici speciale de ascultare, corespondențe interceptate, toate mijloacele au fost utilizate pentru a nu fi scăpată din ochi, iar faptul că, până la urmă (deși marginalizată și, practic, sechestrată în țară) nu a fost închisă în anii obsedantului deceniu, aproape că reprezintă un miracol. Fiecare vorbă trivială aruncată (făceau parte din vocabularul ei uzual), fiecare puseu de nervi, fiecare amant ocazional sau constant (Stejărel Olaru dă lista completă și cum mulți erau străini occidentali apare firesc suspiciunea de spionaj și interesul serviciilor de contrainformații), fiecare ban oferit sau (mai rar) luat împrumut sunt notate cu scrupulozitate maximă și punerea tuturor acestor informații cap la cap aproape că poate reface fiecare minut din viața Mariei Tănase. O viață privită prin gaura cheii de tot felul de agenți ai serviciilor secrete. Iar cum acești martori nu sunt deloc interesați de artisticitate și, de multe ori, nici foarte inteligenți, informațiile sunt seci, searbede, și nu știu în ce măsură pe deplin credibile. Oricum, acolo unde este cazul, ele sunt completate cu altele, luate din cărți bine însiropate în idolatrie precum cele ale lui Gaby Michailescu (Maria cea fără de moarte), Petre Ghiață și Clery Sachelarie (Maria Tănase și cântecul românesc), Maria Roșca (Maria Tănase privighetoarea din „Livada cu duzi”) și George Sbârcea (Viața romanțată a Mariei Tănase). Una peste alta, însă, prin suprapunerea cu rol de filtru a tuturor acestor surse (care, uneori, la nivelul informației propriu-zise, se contrazic flagrant (ca în cazul locurilor întâlnirilor amoroase ale cântăreței cu sculptorul Constantin Brâncuși), se pot trasa destul de clar liniile existenței Mariei Tănase.
Poate surprinzător volumul lui Stejărel Olaru nu are niciun fel de organizare tematică. Este un text compact, nici măcar cronologic, pentru că începe abrupt cu relația amoroasă dintre Maria Tănase și spionul francez Maurice Nègre (marea iubire a vieții ei) după care se dezvoltă cumva rizomic pe urmele din arhivele CNSAS ale altor personaje care apar în scenă, pentru a reveni, ulterior la un alt moment din existența personajului principal în care apar alte personaje, care și ele fac obiectul unor dosare de urmărire sau de rețea. Cum cartea nu beneficiază nici de un indice de nume, lipsa unor capitole sau subtitluri tematice îl pune pe un eventual cititor care nu a avut inspirația să-și noteze în timpul lecturii paginile în care a găsit informații esențiale, în situația incomodă de a le regăsi cu mare greutate dacă intenționează peste o vreme să revină la ele pentru a le utiliza sau pentru a-și confirma anumite aspecte. Și mai ciudat este faptul că volumul nu conține nici măcar o banală și minimală fișă de prezentare a Mariei Tănase (așa cum, de pildă, este cea a lui Stejărel Olaru, pe una dintre clapetele cărții). Așa se face că eu, de pildă, dorind să verific data de naștere a artistei și nedescoperind informația pe coperte și în primele pagini ale cărții, a trebuit să apelez la… Wikipedia. Or, nu este prea confortabil ca, la sfârșitul unei monografii de peste 300 de pagini să fii nevoit să cauți pe Wikipedia o informație banală, precum data nașterii personalității care a fost chiar subiectul monografiei respective.
Dincolo de aceste inconveniente de alcătuire a cărții (imputabile în bună măsură redactorului de carte), volumul este doldora de informații, iar atunci când iese din lumea rigidă a arhivelor, Stejărel Olaru dovedește chiar certe virtuți de scriitor. El face o evocare a localurilor bucureștene de la sfârșitul anilor 1930, care duce cu gândul la evocările Bucureștiului anilor 1950-1960, datorate lui Dan Ciachir. Iată, un preambul la primele apariții ale Mariei Tănase în restaurantul Neptun, locul de care se leagă începutul fulminantei sale cariere artistice: „Localul purtase înainte numele Dory Parc, motiv pentru clienții mai vechi să-l numească și împerecheat: Dory-Neptun. Era un loc elegant, fără să fie foarte spațios, dar bine amplasat, într-un cartier prin care tranzitau mulți dintre cei care mergeau sau veneau de la Gara de Nord. În zonă se mai aflau astfel de restaurante, cu mâncare și băutură agreabile. Competiția dintre ele însă era serioasă, fiecare căutând soluții prin care să-și ademenească mușteriii. Restaurantul Coșna, de exemplu, aflat chiar peste drum de Neptun, a avut succes o perioadă pentru că i-a angajat pe cântărețul Petre Alexandru și soția sa Mia Braia, soliști de romanțe și tangouri. Cei care se opreau la restaurantul Răcaru, de pe Calea Griviței, aveau ocazia să-l asculte pe Constantin Lungeanu, cunoscut bucureștenilor pentru repertoriul format din șansonete franțuzești și muzică ușoară românească. La Neptun cântase un timp orchestra Fănică Gănescu, având un program artistic susținut de duetul Jeni Boerescu – Rada Moldovan, dar localul încă mai lâncezea”. (p. 6)
Angajarea foarte tinerei și necunoscutei Maria Tănase a fost uriașa lovitură dată de patronii de la Neptun. Tot Bucureștiul venea să o asculte, concertele ei începeau în fiecare seară de la ora 23.00, dar de la ora 20,00 toate mesele erau ocupate, participau cei mai celebri scriitori și jurnaliști ai vremii, iar prezența la una dintre reprezentanții a austerului lider țărănist Iuliu Maniu, fost președinte al Consiliului de miniștri (premier) a fost un eveniment monden care a făcut multă vâlvă. Stejărel Olaru nu preia însă informația din amintirile vreunui admirator nostalgic al vedetei, care ar fi putut transforma în fapt împlinit o simplă rumoare publică, ci din rapoartele agenților serviciilor secrete, păstrate în arhive, ceea ce conferă știrii credibilitate maximă. Scrie Stejărel Olaru: „Prezența la Neptun a lui Iuliu Maniu, președintele Partidului Național Țărănesc și fost prim-ministru, căruia nu-i plăcea viața de noapte a Capitalei a creat vâlvă în întreg orașul. Se întâmplase la începutul anului 1939, iar agenții secreți ai Serviciului Special de Informații au menționat evenimentul în mai multe rapoarte, notând că, după spectacol, Maniu «a invitat-o la masa sa discutând timp îndelungat și oferindu-i un coș cu violete».” (p. 7)
Într-una dintre seri, la spectacol a participat și Maurice Nègre și acesta este cadrul de care se leagă începutul idilei lor, dar și al atenției de care s-a „bucurat” toată viața Maria Tănase din partea serviciilor de spionaj și de contraspionaj. La un moment dat, artista însăși a început să cocheteze cu ideea de a face muncă de informații, până acolo încât un informator anonim, dar zelos al Siguranței a avertizat poliția secretă, în martie 1941, că Maria Tănase „s-a exprimat într-un moment de inconștiență că vrea să joace rolul dansatoarei Mata Hari” (p. 149).
Pe lângă informațiile foarte interesante despre Maria Tănase, Stejărel Olaru scoate din arhive informații inedite despre oameni care la un moment dat și-au intersectat pașii cu cei ai artistei (Fărâmiță Lambru, Fănică Luca, Harry Brauner, o mulțime de presupuși spioni anglo-americani și mulți alții ale căror nume sunt astăzi aproape uitate.
Marea calitate a cărții lui Stejărel Olaru constă în credibilitatea ei. Autorul nu se lasă îmbătat de parfumul evocator al înaintașilor săi, care au abordat în scris viața și personalitatea marii artiste. El verifică fiecare informație cu tenacitatea istoricului, indică sursele cu rigoare științifică, dar, atunci când este cazul nu ezită să contextualizeze informația astfel încât orice posibilă greșeală de interpretare să fie exclusă. Rezultatul este o carte sobră, excelent documentată, pe deplin credibilă.
Deși pare să fie o invitație la o lectură facilă, cartea lui Stejărel Olaru, Maria Tănase. Artista, omul, legenda, este rezultatul unei munci de cercetare cât se poate de serioase, în arhivele CNSAS și nu numai, din care cititorii vor afla multe lucruri neștiute despre România anilor 1938-1964. Iar pentru cei fascinați încă de personalitatea artistică a Mariei Tănase, este o carte esențială, care nu are voie să le lipsească din bibliotecă.
Stejărel Olaru, Maria Tănase. Artista, omul, legenda,
Editura Corint Books, București, 2019, 346 pag.