Splendid cântecul acela al, cum se zice mai nou, „doamna cântecului grecesc”, Nana Mouskouri. Deși, ea s-a tocmit cu nemurirea nu chiar în Grecia, ci în Franța. Dar, în fine, nu-i un capăt de țară! Splendid însă acel cântec – spuneam – o dată, pentru că linia melodică are inconfundabilul tipar grecesc, iar, apoi, fiindcă versurile sunt emoționante: Ce soir le vent vient de la mer/ Septembre est là, l’été s’en va /Et le bonheur est éphémère /Comme les fleurs qui meurent déjà…// Acropolis adieu, adieu l’amour /Les roses blanches d’Athénée se sont fanées /On s’est aimés quelques jours /Acropolis adieu!(..)
Acropole nu e doar un monument natural cu vizionare panoramică – oriunde te-ai afla în Atena, îl vezi – nu e doar o stâncă uriașă, înaltă de 156 de metri, lungă de 300 m și lată de 150 m, apărută parcă netam-nesam în mijlocul bazinului attic, deasupra Agorei antice (altă minune!). Acropole este mai mult decât toate acestea: este un Centru energetic, dovadă cele trei mari monumente aflate acolo sus – Propileele, Parthenonul și Erechteionul – care asigură o fluență de energii nevăzute și nebănuite.
La poale, Plaka, apoi, Monastiraki.
Tripodon e în Plaka, cum spuneam, la poale de Acropole. Și înseamnă „trepied”, „trei picioare”. E cea mai veche stradă din Atena. Întortocheată, strâmtă, pietruită cu plăci antice albe, lustruite de atâția pași, cu case mici, dar orgolioase, căci aproape toate au deasupra, pe acoperișul plat, o terasă largă (grecul trebuie să vadă de sus totul!), cu intrări discrete, apoi, mai sus, alte șiruri de căsuțe, pe o străduță paralelă și mai strâmtă, și apoi încă una și încă una, până când ascensiunea se oprește în stânca celui mai faimos monument al Atenei. Vizibil – ca și Turnul Eiffel la Paris – din orice colț sau latură a orașului. Asta înseamnă, de fapt, o emblemă. Să fie vizibilă de oriunde.
De o parte și de alta, prăvălii, magazinașe mici cât o ghimirlie, unde proprietarul stă în pragul ușii, sprijinit de un umăr și te strigă, în care se vând de toate: de la tricouri cu Hellas, marame, coifuri de spartani (se poartă în draci, de la cele mai mari, de pus pe mobilă, până la cele mai mici, ca breloc la legătura de chei!), mărgele, pandantive contra deochiului, de toate mărimile, tiare din aur turistic și coronițe de dafin, șiraguri de mărgele multicolore, broșe, bijuterii ieftine pentru toate gusturile, calendare (toate cu peisaje năucitoare, dar și cu erosul în Antichitate!), drapele ale Greciei, magneți, pălării, șepci, baticuri, eșarfe, genți, sacoșe de cârpă, miniaturi în alabastru, de la Parthenon până la trireme antice, lănțișoare, cercei sau brățări… Bref! o lume a strălucirii calpe, amorsată puternic, spre a fi capabilă să atragă hoardele nesfârșite de asiați bezmetici, pierduți în traducere, pendulând negreșit cu aparatul foto atârnat de gât și care, când și când, se ridică pe vârfuri și se mai uită în față, spre control, să-și caute din ochi ghidul cu steguleț deasupra capului. Sau taverne cu măsuțe învelite în fețe de masă cu carouri roșii sau albastre, cu „echipa de PR” care se arată imediat ce te oprești să te uiți la terfeloaga de album cu pagini plastifiate ce reprezintă meniul, în care sunt afișate fotografiile apetisante, înfățișând toate gyros-urile și souvlaki-urile din lumea greacă și, apoi, te ia în primire patronul și te freacă, punând degetul pe fiecare pagină și bolborosind într-o engleză dezarticulată și icnită suma gusturilor bucătăriei naționale, cu care grecii se mândresc din cale-afară, chiar și atunci când nu e cazul, fiind vorba de altceva. Și, la finalul exercițiului, te invită, cu un gest larg, spre mesele aferente, în acordurile muzicii sacadate a unui sirtaki ieșit din boxa ascunsă după ușa de la intrarea în locantă.
Conduși de un flăcău insipid, trimis de gazda contactată prin mail, de la București, ca să ne inițieze, am intrat pe o poartă de metal scorojită. În stânga, un rest de curte al unui corp de case părăsit, cu trunchiul gros al unui palmier doborât și secționat în felii – precum coloana culcată la pământ și tăiată în părți egale, gata spre a fi asamblate, pe care o văzusem în mijlocul Templului lui Zeus – năpădit de furnici și descompus de umezeală. După câțiva pași, pătrundem în spațiul curții interioare veritabile a unei case în stil de han, cu trei laturi și cu verandă continuă, ne aplecăm și trecem pe sub un rodiu, apoi, urcăm două rânduri de scări cu trepte de lemn vechi, umede și late, ce se opresc în fața unei uși de lemn, vopsită într-un „gris prison”(!!), deloc vesel. Ochiul de geam de deasupra zdrăngăne atunci când băiatul descuie ușa. Acesta se întoarce cu figura lui galbenă ca de ceară, inexpresivă, distantă și mată, precum o statuie cotropită de timp din Agora și-mi arată cheia cu un înveliș de plastic negru. Zice: asta mαύρο. Negru. Repet: „Mavro” și, pe loc, descuiem nu doar broasca de la ușă, ci și sensul numelui de Mavrocordat (mαύρο=negru, καρδιά=inimă!!)…
Ne oprim aici, exact înainte de a intra în camera austeră, cu dușumea de lemn geluit și, în dreapta, cu scara tot de lemn, un pic cam prea abruptă, ce duce la etaj, unde se află dormitorul care dă pe terasa mare, pătrată, de unde se vede, la nici 200 m, Stânca. Acropolis. Și ne oprim, nu de altceva, dar, odată intrați în casă, avem asigurate toate condițiile de a continua să scriem – inspirați de o tapiserie grandioasă ce ocupă peretele din spatele canapelei – o nouă nuvelă, intitulată Omphalos.
Așa că mai bine ieșim pe stradă, pe Tripodon, trecem de monumentul lui Lysikratos, continuăm să coborâm pe Vyronos și dăm, în fine în marele bulevard Dionysiou Areopagitou, care mărginește aripa de sud a „crucișătorului” Acropole. Dincolo de el, în vale, începe un cartier boieresc, Makriyannis, cu vile superbe, case vechi, dar bine întreținute și blockhaus-uri moderne, toate cu fața spre Acropole.
Imediat, pe partea stângă a celei mai faimoase „avenida” din Atena, răsare – e un fel de a spune, fiindcă, de fapt, trebuie să cobori o puzderie de trepte – noua clădire a Muzeului Acropole, care ea însăși are o istorie destul de contorsionată. Vechiul sediu al muzeului, clădirea istorică Weiler, a rămas neschimbat, fiind înglobat, prin artificii arhitecturale, în ansamblul noii construcții. Iar acum, epopeea tipic grecească! În 1976, a fost anunțat primul concurs pentru noul sediu al muzeului, dar totul a rămas într-o amânare continuată timp de trei ani (Αύριο – zice grecul; nu te grăbi, hai să lăsăm pe mâine!), când a fost anunțat a doua oară, în 1979. Dar, la fel ca-n basme, de-abia al treilea pare să fi fost cu noroc (un fel de a zice!). Al treilea concurs, deci, anunțat însă în 1989(!), a reținut proiectul cuplului de arhitecți Nicoletti-Passarelli, dar, ghinion! descoperirea unui vast sit arheologic, un cartier atenian antic, în timpul săpăturilor pentru fundația viitorului muzeu, a amânat momentul de debut al construcției. În sfârșit, în 1994, prin crearea Organismului pentru construirea Muzeului Acropole, afacerea a luat un start fulminant și al patrulea concurs internațional a atribuit premiul proiectului depus de arhitectul elvețian Bernard Tschumi. Și, astfel, construcția Muzeului a putut fi, în cele din urmă, începută.
Constrângerile impuse aplicării proiectului au fost însă foarte stricte. Construcția noului muzeu era obligată să integreze arhitectural ruinele cartierului scos la suprafață în urma săpăturilor arheologice, în așa fel, încât ele să fie vizibile și să beneficieze de lumină naturală, spre a crea vizitatorilor sentimentul unui spațiu deschis. Apoi, să găsească un echilibru perfect între anvelopa arhitecturală și monumentele antice de pe stânca Acropole. După care, să se integreze de o manieră absolut satisfăcătoare peisajului urban atenian. Și, în fine, de a da vizitatorului posibilitatea să vadă simultan părțile sculptate ale Parthenonului, expuse în sălile special create și templul însuși, aflat sus, pe Acropole, ușor de văzut dinspre partea aceasta, de sud. Ei bine, toate aceste exigențe au fost satisfăcute, prin soluții inteligente.
De pildă, sala de intrare a muzeului, susținută pe 43 de coloane-pilot, plutește literalmente deasupra vestigiilor arheologice, pe de o parte, prin lumina naturală care vine de sus și din lateral iar, pe de altă parte, prin faptul că podeaua întregii săli e realizată din sticlă groasă transparentă, astfel că senzația că pășește prin timp (sigur, dacă nu-l ia amețeala!) nu-l părăsește nicio clipă pe vizitator. Apoi, ultimul etaj al clădirii este ocupat de o altă sală, în întregime din sticlă, în care sunt expuse toate decorațiunile Parthenonului, așezate în așa fel, încât ele să aibă în fundal, dincolo de sticlă, uriașul monument de pe Acropole. Scăldate în lumina Atticii, sutele de statui de zei, de efebi, de zeițe, de tinere fete sau de cavaleri par că se amestecă prietenos și natural cu fluxul de vizitatori care le pot admira de aproape (de altfel, e singura sală unde fotografiatul nu este permis!). Se creează, astfel, o senzație de apropiere firească, un sentiment de participare la viața comunității, aidoma celui pe care îl ai, atunci când te preumbli prin Agora Veche. Numai că acolo, de fapt, dincolo de stâncă, la poalele ei, în cartierul Monastiraki – alt centru vechi al Atenei – celui care străbate toate drumurile, cărările și potecile dincolo de care, la fiecare pas, descoperă toate vestigiile fostei „piețe” a democrației grecești antice, îi apare un alt sentiment. Și anume, acela că trebuie să calce cu grijă, pentru că fiecare piatră, fiecare moviliță de pământ, fiecare ciob înseamnă o frântură de istorie, care parcă țipă. Ceea ce trebuie să recunosc că oamenilor sensibili le creează un simțământ de adâncă emoție. O emoție care crește în profunzime atunci când realizezi că pe acolo au pășit cei mai importanți oameni ai Antichității, politicieni, filosofi, istorici, poeți, oratori, artiști: de la Pericle, Socrate, Platon, Aristotel, Tucidide și până la Eschil, Euripide, Demostene, Fidias sau Praxiteles, cărora parcă le zărești siluetele, atât de aproape-ți sunt, că-ți vine să pui mâna pe ei. Sau când străbați fantasticul Portic (Stoa) al lui Attalus, ori te oprești în fața Gymnasium-ului (sau Palatul Giganților), a templului lui Zeus, ori a Haphaisteion-ului, ori amețești în fața Metroon-ului, ceasul cu apă al pieții, ori înmărmurești în fața vestigiilor rămase din Bouleuterion – clădirea ce-i adăpostea pe cei 500 de aleși ai poporului, cei care dădeau legile și judecau vinovații (aici se pare că a avut loc și procesul lui Socrate, în anul 399 î.Ch!), ori mergi pe Drumul Panathenaic, un fel de Via Sacra, acela care urcă dinspre Agora spre Acropole.
Revenim! Inaugurat cu mare pompă în iunie 2009, noul Muzeu al Acropolelui se compune din săli de expoziții ale colecției permanente (14.000 de mp), o sală de proiecție, un auditorium și un spațiu rezervat expozițiilor temporare, cărora li se adaugă un restaurant (cu o terasă generoasă, ce dă exact spre Parthenon), buticuri, ateliere, garaje, magazii de stocare și alte spații auxiliare, în total, 23.000 de mp. Dimensiunile sale excepționale, precum și modernitatea arhitecturală vin să consolideze vocea Greciei, care de multă vreme reclamă reîntoarcerea „marmurei lui Elgin”, cum au fost supranumite fabuloasele sculpturi de marmură, pe care Lordul Elgin le-a „înșfăcat”, la începutul secolului al XIX-lea de pe Acropole și care astăzi sunt expuse la British Museum.
Cât despre vechiul sediu, vopsit într-un roz pal, amintind de străvechile culori antice, cunoscut sub numele de „edificiul Weiler” (după numele arhitectului german care l-a conceput) și care datează din anul 1836, când adăpostea un spital militar, el coexistă armonios cu noua și moderna clădire a Muzeului Acropole.
Din sumedenia uluitoare de exponate, într-o abundență împinsă până la sațietate, căci până la urmă începe să te obosească, dincolo de sala decorațiunilor provenite din Parthenon, care, așa cum spuneam, îți dă impresia că te plimbi prin Agora, aș alege doar primul nivel, Sala de antichități arhaice (așa se numește, prietenos de redundant!). Iar, acolo, m-aș opri doar în fața unui exponat absolut cutremurător: un triptic de sculpturi uimitoare, o compoziție ce orna frontonul triunghiular al unui templu precursor al Parthenonului, cunoscut sub numele de Hécatompédon (datat 570 î.Ch). Grupul din unghiul din stânga al maiestuosului fronton îl reprezintă pe Heracles surprins în încleștarea cu Triton, o creatură marină mitică, al cărei corp, uman deasupra taliei, se termina printr-o coadă de pește uriaș. Dacă te apropii, observi cât de fidel e redată curbura tălpii de la piciorul drept al eroului și chiar fibrele mușchilor de la piciorul încordat. La mijloc, se află scena centrală, cea mai spectaculoasă și de o veridicitate a artei sculpturale ce-l înmărmurește pur și simplu pe privitor. Ea reprezintă doi lei uriași care sfâșie un taur, o bestie ce va fi până la urmă învinsă, cu capul eșuat într-o parte. Sunt atât de reale detaliile (o bucată din laba leului, cu ghearele înspăimântătoare și o alta înfiptă în carnea taurului, apoi, capul căzut al acestuia, unde sunt redate până și ridurile pielii groase formate pe grumazul îndoit al victimei sau petele de sânge ce curg din trupul muribund al fiarei învinse), încât ele trec de granița catharsis-ului și intră într-o zona ultra-senzorială ce realmente transmite frisoane. În fine, în unghiul din dreapta al frontonului de pe Hécatompédon se află o compoziție reunind trei figuri masculine cu barbă, împărțind împreună partea de jos a corpului lor, terminat în coada unui șarpe uriaș, cunoscut sub numele de „monstrul cu trei capete”. Cele trei figuri, dintre care două sunt îndreptate către centrul frontonului, iar a treia în față, către privitor, reprezintă fiecare un atribut simbolizând cele trei elemente ale naturii: apă, foc și aer. Alte interpretări identifică această enigmatică creatură cu Néréa, geniu al mării, dotată cu capacitatea de a-și schimba forma după voie, ori cu Typhon, unul dintre cei mai redutabili adversari ai lui Zeus.
Nu mergem mai departe cu povestea, nu din altă cauză decât că, în orice situație, stupefacția are și ea o limită. Deși satisfacția e colosală. Că poți petrece în această stare ore întregi privind la formele unor opere ce vin tocmai dinspre Facerea Lumii – căci Grecia chiar asta înseamnă, început de lume! – care au străbătut, până să ajungă sub ochii noștri, secolele, mileniile, evurile…
Dar a căror perfecțiune e adevărat că nu o atinge nici pe departe pe aceea a unei banane lipite cu scotch, evaluată la 120.000 de euro (sic!).