ROMÂNIA LITERARĂ 50 / 2019
Din 29 noiembrie. Număr „Manolescu – 80”, scriu: Marko Bela, Liviu Capșa, Ștefan Cazimir, Al. Călinescu, Gabriel Chifu, Vitalie Ciobanu, Livius Ciocârlie, Radu Cosașu, Daniel Cristea-Enache, Gabriel Dimisianu, Dan Grigore, Gh. Grigurcu, Mugur Isărescu, Sorin Lavric, Ion Bogdan Lefter, Mircea Mihăieș, Marius Miheț, Angelo Mitchievici, Eugen Negrici, Virgil Nemoianu, H.-R. Patapievici, Irina Petraș, Ioan Pintea, Andrei Pleșu, Ioan-Aurel Pop, Adrian Popescu, Vasile Popovici, N. Prelipceanu, Vasile Spiridon, Valeriu Stoica, Alex Ștefănescu, Vladimir Tismăneanu, Răzvan Voncu, Varujan Vosganian, Mihai Zamfir. Interviu cu Nicolae Manolescu (realizat de Cristian Pătrășconiu) – Întrebare: „Cum se poate rata un critic literar?” Răspuns: Foarte ușor. E mult mai ușor să ratezi decât să faci lucrurile așa cum trebuie. Eu spun că sunt două cauze principale ale ratării în critică: una, să spunem, profesională și una morală. Cea profesională ține de intuiție, de fler; trebuie să ai ceva, un dat oarecare, nu se poate altfel… trebuie să existe un element intuitiv, o înzestrare naturală… Al doilea motiv pentru care poți să ratezi ține de natura morală – e vorba de onestitate. Adică, poți rata foarte ușor având „nas”, dar nefiind cinstit. Nici cu tine însuți, nici cu cărțile despre care scrii. Altă întrebare: „Când anume e de iertat un critic literar? Și, pe de altă parte, când e de neiertat ce face un critic literar?” Răspuns: E de iertat când greșelile vin din bună-credință, din limitele intuiției lui. Fiecare critic are intuiția lui – care poate fi limitată. Nu în fiecare dimineață când te scoli și începi să scrii ai aceeași deschidere, aceeași dispoziție și disponibilitate. La urma urmelor, e o muncă în care e implicată multă rutină – nu întotdeauna ai poftă foarte mare să o faci. Meseria te obligă să mergi la muncă în fiecare zi; meseria de critic te obligă să scrii în fiecare zi și să citești. Pot apărea greșeli: e inevitabil. Asta se iartă. Ce nu se iartă este lipsa de etică. E de neiertat, pentru că acolo e compromisul. Și nu e o chestiune individuală; nu spui – te iert eu acum, pentru că ai făcut acea porcărie. Nu! Nu te iartă istoria literară. La „Aniversară”, scrie Gabriel Chifu: Nicolae Manolescu începe să fie privit nu doar ca un autor care-și construiește propria operă, ci ca un autor care construiește o literatură ca pe propria operă. În alte pagini ale revistei: Ion Mureșan, Horia Gârbea, Marina Constantinescu, Rodica Binder.
ORIZONT 11 / 2019
„Nicolae Manolescu. Critica literară. Un portret” de Horia-Roman Patapievici: În cultura noastră, în care direcția e dată de criticii literari, pe cei mari îi recunoaștem anume după acest criteriu, că au fixat direcția. În cei o sută cincizeci de ani de cultură românească modernă, au fost doar trei. Pentru epoca de așezare a societății românești în modernitate, în care corupția venea dinspre falsitatea formelor culturale, criticul literar care a fixat direcția a fost Titu Maiorescu; pentru epoca interbelică și a marii confruntări cu corupția etnicistă și rasistă a culturii, a fost E. Lovinescu; pentru perioada comunistă, cu corupția ei totalitară, a fost Nicolae Manolescu. După 1989, nu mă mai pot pronunța. Am impresia că am intrat într-o epocă în care, pentru prima oară în istorie, cultura nu mai dă direcția societății, iar societatea nu mai recunoaște în cultură referentul și conținutul veritabil al vieții ei istorice. Manolescu, probabil, închide ciclul istoric deschis în cultura noastră de Titu Maiorescu. Ce urmează, nu știu. Dar rolul criticii literare ca arcă a culturii noastre s-a încheiat. Putem saluta în ideal-tipul reprezentat de Nicolae Manolescu apogeul și, deopotrivă, eșecul culturii noastre de până acum: apogeu, pentru că, așa cum spunea Goethe, adevăr e ceea ce continuă, iar în Manolescu această continuitate a rodit; eșec, pentru că după continuitatea reflectată în linia Maiorescu-Lovinescu-Manolescu „degetul luminos al lui Maiorescu” pare să nu mai indice nimic. La „Aniversări” semnează și Cornel Ungureanu, Marcel Tolcea, Vasile Popovici, Mircea Mihăieș, Al. Oravițan, Smaranda Vultur, Al. Ruja. În sumar (selectiv): Grațiela Benga, Călin-Andrei Mihăilescu, T.O. Bobe, Gabriel Chifu, Viorel Marineasa, Paul Eugen Banciu. La ancheta: „A existat o vârstă de aur a literaturii române” – răspunde Gabriela Gheorghișor: Datorită extraordinarei efervescențe literare (diversitate, sincronism modernist, mulți autori intrați în canonul critic și școlar, cărți valoroase, memorabile, de referință), dar și prin comparație cu perioada comunistă, în care s-a scris în absența libertății (creații marcate de Cenzură și autocenzură), se consideră că vârsta de aur a literaturii române ar fi interbelicul (cea mai explicită opinie în acest sens se găsește în Scurtă istorie. Panorama alternativă a literaturii române de Mihai Zamfir). Interviu: Vlad Ivanov.
HYPERION / 2019
Număr apărut în noiembrie. Cu copertă „Nicolae Manolescu – 80”. Interviu acordat de Nicolae Manolescu lui Gellu Dorian în 2010: Să nu ne facem totuși iluzii. Poezia nu e citită decât de puțini. E firesc, până la un punct. Așa e peste tot, nu doar la noi. E o artă de elită și pentru elite. Nici n-ar fi bine să încapă pe mâna publicului larg. Ar deveni ceea ce erau odinioară romanțele sau ce sunt astăzi manelele. Manelizarea culturii, cum a spus cineva, nu înseamnă altceva decât transformarea poeziei dintr-o artă pentru elite într-una populară… Cu siguranță, nu se scrie poezie neapărat mai bună în alte părți. Problema este că, dacă ne referim la generația 2000, poezia pe care o scriu poeții ei nu e grozavă… „Invitatul revistei”, Mircea A. Diaconu: Nu rezist tentației de a reproduce cîteva din tezele explicite sau implicite ale, hai s-o spunem, decalogului manolescian. Așadar: 1. Criticul e un scriitor – iar critica nu este nici pe departe un mod de a ne documenta asupra istoriei literaturii; 2. Criticul trebuie să-și asume dreptul la eroare, căci altfel critica pierde pasul cu literatura; 3. În critică nu este suficient să fii obiectiv (o condiție esențială) – trebuie să ai și personalitate; iar personalitate nu înseamnă doar nealiniere; 4. Farmecul criticii rezidă în posibilitatea de a scoate din premise asemănătoare, concluzii diferite; criticul trebuie să fie fără rezerve un democrat; 5. Critica trebuie să fie și „subiectivitate afectivă“, nu doar o „operație pozitivă“; 6. În critică, independența de opinie este obligatorie; 7. Sarcina criticului nu este de a explica o operă, ci de a o revela, opera fiind asemenea unui apel sau asemenea unei hieroglife; 8. Impersonalitatea îl determină pe critic să înțeleagă și ceea ce nu iubește, așa cum îl obligă să iubească ceea ce nu înțelege; oricum, un critic trebuie să fie un cititor complet; 9. Dezacordul în critica literară e întotdeauna firesc – uneori e chiar obligatoriu; dar judecata nu trebuie să fie niciodată confuză, aproximativă sau amînată; 10. Criticul trebuie să rămînă întotdeauna senin. Bucuria comunicării și bucuria provocării unei comunicări rămîne una din condițiile esențiale ale criticii. Căci judecata critică trebuie să ascundă și puțină smerenie. În sumar (selectiv): Răzvan Voncu, Daniel-Cristea Enache, Arcadie Suceveanu, Bogdan Ghiu, N. Oprea, Adrian Lesenciuc, Lucian Vasiliu, Cassian Maria Spiridon, Ovidiu Pecican, Daniel Corbu, Ioan Radu Văcărescu, N. Corlat, Adrian Popescu, Al. Cistelecan, Radu Voinescu, Matei Vișniec, N. Sava, D. Ungureanu.
SCRIPTOR 11-12 / 2019
Ștefan Afloroaei (membru corespondent al Academiei), „Paradoxul crud al imaginii de sine”: Gândirea europeană cultivă ideea unor contraste tari în ceea ce privește modul omenesc de a fi. Afli spunându-se, bunăoară, că omul nu are în această existență un loc anume, ci caută la nesfârșit așa ceva. Nu deține o natură, ci puterea de-a alege cu privire la sine. Nu duce cu sine ceva dat, ci mai curând un proiect în continuă reformulare. Este în măsura în care el însuși se face. Nu cel de aici și de acum, ci acela dintr-un viitor neîncheiat. Este ceea ce devine și, astfel, devine ceea ce este. Cu orice năzuință sau act ia distanță de sine. La limită, este tocmai nu-ul față de orice formă sedentară de situare. Se află mereu în fața sa, dincolo de sine. Este ceea ce nu este și nu este ceea ce este. Așa cum ne dăm seama, unele enunțuri apar la prima vedere lipsite de sens. Interviu cu criticul basarabean Nicolae Leahu (de la Bălți): Sigur că orice autor contează pe o anumită formă de recunoaștere și este vizibil cu ochiul liber cât de mult suferă unii critici importanți, ca Marin Mincu sau Gheorghe Grigurcu, pentru că, dincolo chiar de importantele premii literare naționale sau internaționale de care au beneficiat, nu sunt suficient de recunoscuți ca… sau și ca poeți. În sumar (selectiv): Emil Hurezeanu, N. Panaite, Ion Țăranu, Leo Butnaru, Eugen Dorcescu, Ioan Holban, Doru Scărlătescu, Anastasia Dumitru, Ion-Aurel Pop, C. Cubleșan, Diana Bobică, Ioan Răducea, Sonia Elvireanu, Lucian-Vasile Szabo, Cristina Chiprian, Stelian Țurlea, Ioan Scurtu.
BANCHETUL 46-47-48
Decembrie 2019. Apare sub egida Uniunii Scriitorilor, redactor-șef Dumitru Velea. La „Centenar”, două scrisori ale lui Ion D. Sîrbu către „tovarășul” Ion Brad, citat dintr-una datată 1 martie 1963: După cinci ani și câteva luni, am fost grațiat pe baza unui decret care îmi garantează reintegrarea totală în drepturile civile și profesionale. Pedeapsa mi-am executat-o în cea mai mare parte în colonii de muncă: la construcții de diguri, tăiat stuf, descărcări în baltă, agricultură… Sunt la o grea cumpănă a vieții mele, cred că în luna aceasta se decide dacă voi mai fi sau nu voi mai fi om. Încerc să lupt, să mă zbat, nu vreau să mă las inundat de depresiunea inutilității și a lipsei de orizont. Nu vreau să mă rup din lume și realitate, mi-ajunge cât am lipsit din viață, aș vrea să mă reintegrez în muncă și în ordine socială… Ca să se știe. Eu am fost arestat și condamnat pentru că nu l-am denunțat pe Doinaș care, în redacție, a avut o discuție dușmănoasă cu un student imbecil în timpul evenimentelor din Ungaria. Eu nu prea îmi aduc aminte, dar am recunoscut, mai ales că Doinaș și ceilalți au susținut că am fost în redacție în acele fatale cinci minute… Deci încadrarea mea juridică este „omisiune de denunț”… În sumar (extrem de selectiv, revista are 268 de pagini „tip Steaua”): N. Georgescu, C. Zărnescu, A.I. Brumaru, Magda Ursache, Ion Hirghiduș, D. Hurubă, Marian Barbu, Ana Podaru, L. Avramescu, Cornel Nistea, Mihai Petre, Iulian Cătălui, Ionel Bota.