Am tot afirmat că sunt un produs critic al comunismului (vorba vine), născut cum sunt în 1950, crescut, educat, cu loc de muncă și familie, cu cărți de versuri publicate până la Revoluția din 1989 (cei care au participat la Revoluție direct sau indirect, muritori de rând, sunt convinși că a fost o revoluție, nu o „lovitură de stat”; ar fi fost culmea să participe ei la o lovitură de stat) într-o Românie populară și socialistă. Am luat seama acum, când scriu aceste rânduri, că până la Revoluție am avut două repere critice intuitive: 1) în persoana lui Nicolae Manolescu, în plan literar, din vremea primei mele tinereți (prin revistele literare, în principal Contemporanul, Gazeta Literară / România literară, o perioadă Steaua, dar și prin cărți ale sale, de referință) până azi, și 2) în persoana perechii Monica Lovinescu – Virgil Ierunca, în plan etic-literar-ideologic, în anii 80 ai secolului trecut (prin Radio Europa Liberă, exclusiv; spun ideologic, să nu se înțeleagă vreo legătură politică, eu n-am fost niciodată membru de partid). Fire singuratică fiind, timid, izolat, n-am avut noroc de îndrumători
(n-am avut „modele de urmat în viață”, nici între scriitori, oricât de mari erau considerați; i-am citit dar nu m-am apropiat de ei și nici nu i-am aprofundat, să fiu sigur că nu scriu ca ei, „că nu sunt influențat”), am mers pe mâna mea, cum se spune. Mi-a fost mai ușor să urmăresc în amănunt o personalitate critică, pe Nicolae Manolescu, el era „busola” săptămânală în lumea literară, a autorilor și cărților în principal care meritau, din anii 70 încoace; acceptam să mă influențeze orișicât. La mine având întâietate cititul înaintea scrisului. Așa cum aveau să mă influențeze radical în plan etic-literar-ideologic Monica Lovinescu și Virgil Ierunca (poet premiat la vremea lui, critic de top de poezie, în genul poeților-critici Gh. Grigurcu și Ion Pop, de azi), pe alt palier, până la Revoluție. Din liceu (în 1967 mi-am luat diploma de bacalaureat și am plecat din Adjud, unde aveam casa părintească; trei ani i-am petrecut și la București, până să mă căsătoresc la Focșani în 1975, dar fără să-l cunosc pe Nicolae Manolescu; nu mai pun la socoteală faptul că n-am îndrăznit să merg la Cenaclul de Luni de mai apoi, patronat de domnia sa), an de an, până azi am cumpărat cu o regularitate de invidiat reviste literare, semnătura lui Nicolae Manolescu mi-a atras în primul rând atenția, îl citeam fără teama că sunt indus în eroare, aveam încredere oarbă în „flerul” lui „impresionist”, în spontaneitatea-i studiată. Confruntam judecățile sale cu „gustul” meu, citind cărțile despre care a scris. E adevărat, nu o dată m-am și despărțit de cronicile sale literare dedicate poeților „promoției 70” (neomoderniști, cum le spune azi Ion Pop), de exemplu, la masa de scris eu având alte „impulsuri estetice”, nefiind un admirator al metaforei obligatorii și nici al calofililiei duse la extrem pe atunci, oricât de rafinat ar fi fost el. Personal, am admirat poeții mari ai generației 60 care scoteau cărți „canonice” în anii 70 (când am debutat eu editorial). Altfel, Nicolae Manolescu mărturisește onest azi: „Am greşit nu o dată. M-am contrazis de multe ori. Dar socotesc că am fost de fiecare dată în acord cu sensibilitatea şi cultura mea literară. O lungă experienţă îmi dă oarecare drept la greşeală şi la contrazicere. Cu atât mai mult într-o epocă în care literatura se schimbă rapid, ca şi receptarea ei de către public şi critică. Puneţi-vă în situaţia mea, cronicar literar la 22 de ani, la începutul anilor 1960, când literatura română era cea care era, şi istoric literar la 70, la începutul anilor 2000, când literatura română este cea care este. Cum să fi rămas acelaşi?” (Istoria literaturii române pe înţelesul celor care citesc). În anii 80 i-am invidiat pe „optzeciști” (din tagma cărora mă iluzionam că fac parte; eu, un provincial din Vrancea), care aveau cronici elogioase la cărțile lor, semnate de Nicolae Manolescu. Când a scris despre mine, în 1989, în România literară, am crezut că l-am apucat pe Dumnezeu de un picior, mi-am spus că abia din acel moment mă pot în sfârșit considera un „poet”, validat de domnia sa, generos (aveam deja patru cărți publicate, aveam 39 de ani în 1989; nu lăsam la o parte multele-puținele cronici semnate de critici importanți la cărțile mele, dar fără omologarea lui Nicolae Manolescu nu eram „împlinit”). Mai departe, fără susținerea morală a lui Nicolae Manolescu n-aș fi îndrăznit să visez la caii verzi care au apărut pe pereți după Revoluție (când m-am trezit în 1990 la București pus în fruntea unui săptămânal al „optzeciștilor”, de la care aveam să demisionez după un an; rămâne în paranteză, în 1990 m-am mutat în București; ales din 1990 an de an în Consiliul Uniunii Scriitorilor până în 2013, când m-am retras, i-am tot tras de mânecă pe teme de administrație pe toți președinții Uniunii Scriitorilor, inclusiv pe Nicolae Manolescu, imaginându-mi că intră în datoriile mele de membru să fiu „critic, vigilent”, cu prețul antipatiei lor; interesant, președintele Uniunii, Nicolae Manolescu m-a demis din funcția de redactor șef adjunct la Viața Românească fiindcă l-am publicat pe Paul Goma cu pagini de jurnal scris la Paris, în care înjura „în stilul lui” scriitorimea de la noi, mare nenorocire; admirația mea veche față de spiritul său critic m-a ținut departe de resentimente; amintesc de asta în treacăt, observând că a fost primul nostru „scurtcircuit de destin”; lasă că au fost și scântei care s-au soldat cu trimiterea mea în judecată de domnia sa de două ori pentru „delict de opinie”, de fiecare dată Nicolae Manolescu retrăgându-și acțiunile în instanță, superior, împăcați cu o strângere de mână în particular, fiind neînțelegeri umorale la mijloc; apoi au venit alte „atingeri de destin”, de data asta binevoitoare, deși era supărat pentru intransigențele mele de ordin politic, în publicistică, atât cât a fost domnia sa senator liberal și președinte al PAC, eu având opțiuni creștin-democrate, în publicistica vremii; ieșit din lumea politică, după o experiență de care nu e încântat, pierzând vremea, Nicolae Manolescu repetă azi că „Scriitorii nu trebuie să facă politică militantă”; nu mai spun că domnul Manolescu m-a onorat și cu premii literare (nu știu ce m-aș fi făcut fără ele).
„Spune-mi ce citeşti, ce scrii, ca să-ţi spun cine eşti”, declara anul trecut Nicolae Manolescu, mare diagnostician, psiholog, „părinte”, nu numai mare critic și istoric literar, profesor. Adăugând, să fie pe înțelesul tuturor (aviz amatorilor lipsiți de spirit critic, îndeosebi), că sensibilitatea nu e bătută în cuie nici în domeniul criticii (vezi filiera Maiorescu-Lovinescu-Călinescu): „Spiritul critic trebuie mereu reînnoit. Nu e destul o singură manifestare de spirit critic și gata. Spiritul critic trebuie mereu exersat, mereu reinventat ca să poată produce rezultate benefice. Spiritul critic înseamnă ciurul, sita, discernământul, cernerea… În plus, spiritul critic mai presupune ceva foarte important: existența unei autorități critice. La noi, toată lumea contestă câte ceva, dar spiritul critic presupune o autoritate dovedită… Spiritul critic însuși trebuie supus criticii… Spiritul critic nu este nici distructiv, nici constructiv în esența lui. Spiritul critic este, de fapt, o selecție. Adopți ceva și dai altceva la o parte, propunând și practicând niște criterii. Această selecție produce un canon”… La 80 de ani, Nicolae Manolescu e o instituție critică: literatura română arată după chipul și asemănarea sa, i-a dat un sens.