Cuvântul «a recita» nu are presă bună căci i se asociază efectul retoric al jocului exterior, lipsit de implicare : cuvinte înșiruite și lansate «ca la teatru». Invitat să «recite» – formulă stângace! – un mare actor a insultat-o pe cea care îi făcea propunerea binevoitoare. Într-un fel proiectul de «a recita» accentuează suspiciunea generală față de «joc» – el e considerat ca un summum al artificiului !
Acest refuz merită contestat căci dincolo de vocabular și rezervele pe care le suscită «recitarea» – ce alt cuvânt generic ar putea fi utilizat ? – mi-a apărut de câteva ori în viață ca esența însăși, concentrată și ultimă, a unui actor ! Actor lipsit de securitatea colectivă a unei trupe pe scenă sau de raportul cu « dublul » însoțitor care e personajul în relația cu ceilalți. El se consacră doar vorbelor, vorbe rare, ivite din fântâna poeziei pe care o vizitează și împrospătează constant.
Antoine Vitez, poet și regizor reputat, cu care am colaborat, spunea versuri și recita ca nimeni altul ! Cuvintele se detasau asemeni unor perle, rotunde și luminoase, supuse unei ordini securizante. Scriitorul care era Vitez le respecta și se bucura să le facă să se asocieze muzical pentru a le exalta nu patetic ci… poetic. Eram astfel invitați la o lectură «subiectivă», lectură ideală care, din plin, ne permitea să « auzim » limba, versurile, vorbele! Drept și demn, Vitez făcea să răsune în noi ecoul poemului rostit cu o inteligență de cristal.
Vitez nu se împlinea niciodată mai mult decât în singurătatea recitării și, de altfel, ca actor decepționa adesea din cauza acestei propensiuni pentru « singurătate », căci era stângaci în stabilirea relației cu partenerii și comunitatea echipei. De altfel cel mai reușit rol al lui a fost Comandorul din Don Juan, rolul personajului răzbunător ce revine din morți pentru a-l sustrage pe marele seducător din viață și a-l conduce implacabil în mormântul pe care i-l rezervase. Vitez era indicibil de singur !
« A recita » și a propune o « lectură de text » nu e același lucru ! Poezia implică o prezență monologală unde, fără nici o mediație, actorul cultivă o relație directă cu versurile, cu ritmul, cu sonoritățile. « Lectura », dimpotrivă, implică existența unui personaj care își narează istoria sau perorează în numele unor idei asemeni Marelui Inchizitor din Frații Karamazov pe care, ca narator, Patrice Chéreau, cel dintâi, l-a integrat platoului. Aceasta îi permitea să fie prezent în calitate de «interpret» dar fără a regiza un spectacol, a ocupa platoul și a-l învesti. Lectura e promisiunea unui spectacol și nu spectacolul. «Recitării» îi rămâne străin chiar și orizontul spectacolului. Ea e, într-un fel, autonomă!
Singurătatea actorului suscită uneori tulburări extreme căci aceasta ne confruntă cu o prezență scenică lipsită de orice suporturi străine…uneori intervine doar dialogul intens cu muzica ! Vorbe și sunete se logodesc ca într-o genială poveste a Iliadei, ascultată și trăită la Festivalul de la Sibiu grație unui interpret necunoscut, Denys O’ Hare, a cărui implicare în text parvenea la o densitate particulară, extremă! Și de neuitat rămâne solitudinea mitică a celei mai celebre actrițe germane din anii ‘80, Edith Clever, recitând, imobilă, ca un aed antic, textul imposibil al Penthesileei lui Kleist. La amândoi acești interpreți se manifesta o concentrare ce evoca originea greacă a primelor forme practicate de cântăreți rătăcitori, înrudiți cu Homer însuși. Lor li se adaugă în acest inventar de solitudini Mutter courage de Brecht povestită de o dansatoare /cântăreață coreeana de pansori, Lee Jaram. Asistam, grație ei, la călătoria singulară a eroinei brechtiene unde cuvintele rostite își accentuau ecoul datorită orchestrei ce, din exteriorul scenei, le răspundea când cu violență când cu o imensă afecțiune. Singurătate de actor în compania unui personaj.
Există și spectacole unde actorul singur e pus în scenă în mod evident! Performanța rămâne indiscutabilă, dar prezența evidentă a teatrului jenează, îi reduce dimensiunea exemplară. Și, în acest sens, tipice sunt «performanțele» semnate de Robert Wilson cu el însuși ca actor – în Hamlet ori în monologurile beckettiene – sau cu Isabelle Huppert: aici luminile, desenul fizic, costumele afirmă perfecțiunea limbajului scenic prezent și explicit. El afectează singurătatea și prezintă actorul sau actrița ca «performeri» jucând sub dictatul vizibil al regiei ! Ei nu-și mai expun prezența sub semnul unei expresii personale, unice, adevărată incantație poetică.
Dar, până la urmă, Beckett e cel care a propus texte în care singurătatea personajului se confundă cu aceea a actorului: Ultima bandă! Câți mari interpreți a avut : două solitudini reunite ! O situație în care prestația actorului vizează o relație de fuziune extremă cu Krapp și biografia lui înregistrată pe magnetofon! Și aici, cu cât regia se expune mai puțin, rămâne mai discretă, cu atât mai pertinent e efectul dublei «însingurări». Regizorul poate acompania, dar doar retras în umbră, aproape invizibil pentru a nu deranja singurătatea actorului. Și poate nimeni n-a cultivat-o mai precis și perceptibil ca Claude Régy în reprezentații de neuitat ca Paroles du sage cu Martial di Fonzo Bo sau poemul lui Pessoa Oda maritimă cu Jean-Quetin Chatelain; cuvintele se succed aici parcimonios, distincte și autonome. Victorie supremă a actului de a juca asimilat unei mărturii de… actor și poet reuniți! Mărturie ce produce reverberația unei prezențe spirituale! Regia îi produce doar contextul propice pentru a rezona în puritatea sa absolută. Ca o rugăciune!
Câte alte exemple se pot evoca… O, ce zile frumoase a lui Beckett, tot el! Sau Minetti de Thomas Bernhard sau Cântecul de lebădă a lui Cehov, Iona lui Sorescu…de fiecare dată personajul și actorul se logodesc formând, cum spunea un poet, «unul dar rămânând doi». De aceea, mărturisește Marcel Iureș: «eu nu spun versuri căci nu știu cine vorbește, Rilke, doi! » Câte nume de actori nu sunt asociate acestor personaje solitare, de la Madeleine Nichita… În schimb într-un text de Beckett am ca partener un personaj… singur. Dar suntem Renaud la David Warrilow, de la George Constantin la Ilie Gheorghe sau Marcel Iureș însuși și alții.
Generații române de însigurați scenici
În România când l-am ascultat prima oară pe Emil Botta am rămas înmărmurit auzind murmurul prelungit al vocii sale în Sara pe deal…, sfâșierea versurilor și a interpretului se confundau, deveneau indistincte, melopee vocală ce se convertea într-un inepuizabil adagio. Dincolo de sens, reverberația acelui neuitat adio eminescian lansat zilei ce se stinge nu și-a stins ecoul… și el mi-a răsunat din nou în adâncul inimii când, la Iași, în bojdeuca lui Creangă, stând pe terasa din spate, în fața dealului ce se înalță molcom, am aflat că acolo Eminescu a scris Sara pe deal. Recitind-o solitar, Botta în ea s-a împlinit și nu în Macbeth, unde l-am așteptat dar l-a ratat, căci era prea prizonier de sine. Poate în Ion nebunul din Năpasta, și el total singur, pierdut, definitiv rătăcit, ca Botta în viață. Un mare recitator e un amant al solitudinii !
Apoi l-am auzit pe George Vraca spunând Scrisoarea a III-a cu o artă plină de virtuozitate, stăpân pe mijloacele vocale și maestru al manipulării publicului: actorul se împlinea prin comunitatea cu el, prin admirația pe care o suscita. Aici nimeni nu era singur și, în ciuda exercițiului « narcisic » , asistam, prin recitare, la o exaltare a actorului care era Vraca însuși. Uneori îi regretam chiar «excesul» și aveam nostalgia …reținerii solitare pe care o iubisem atâta la Botta.
Am auzit versuri spuse de actori, perfect inteligibil, uneori abuziv sentimental sau alteori suprasolicitând sensul, versuri ce mi-au procurat satisfacții dar și iritări, decepții. Până când, pentru prima manifestare română la Paris după 22 decembrie 1989, am invitat recitalul Eminescu ce îi reunea pe Ion Caramitru și Dan Grigore! Atunci am regăsit virtuțile recitării pe care le admiram la Vitez: proiecția cuvintelor, verticalitatea interpretului, sentimentul de «cultură» a limbii atât de deteriorată pe strada pariziană sau bucureșteană! Cioran era prezent în sala și, sub impresia acestui recital, a scris un eseu despre Eminescu pe care astfel îl regăsea ! Apoi, deseori, l-am auzit pe Ion Caramitru recitând și, de fiecare dată, m-a uimit libertatea pe care o afișează și care îi permite să perturbe sintaxa, să producă rupturi fără ca aceasta să afișeze extravaganța cultivată de Vraca. Însoțit de muzică, recitalul e o expresie a relației de concordanța afectivă între un interpret și versurile ce, grație lui, capătă corp. Împlinire reciprocă! Dincolo de singurătate, ea se convertește în satisfacție pentru ascultătorul ca mine, sedus și captivat. Textul poemului, fără nici o intervenție străină, se dezvăluie cu toată palpitația lui internă.
Emil Boroghină, coleg de generație cu Ion Caramitru, în ultimii ani, a conceput și realizat montaje tematice legate de un eveniment, de o sărbătoare. El însuși o mărturisește : aceste recitaluri i-au permis să revină pe scenă și să-și manifeste sensibilitatea ce îi e proprie, să-și manifeste emoția pudică la pronunțarea versurilor atent alese, să se bucure de efectul suscitat printre spectatori ce-l asculta concentrați. La Emil Boroghină ceea ce captivează e o sonoritate de violoncel, căci el se exprimă prudent, fără contrastele cultivate de Caramitru: în spatele versurilor identificăm discreția subtil modulată a unui interpret ce se expune în toată umanitatea sa ! Recitalul e și o radiografie afectivă.
Mai tânăr, Constantin Chiriac uimește prin extensia repertoriului ce-i permite, în condiții diverse, să alterneze poezia română și poezia străină, cea sacră și cea laică, să voiajeze într-o lume dilatată ce îi e nebănuit de familiară. O lume fără frontiere! De la Esenin la Radu Stanca, de la Macedonski la cântece religioase, el călătorește și, deseori, mă antrenează în voiaje vertiginoase unde lacrima și surâsul se succed fără repaos. O alternanță constantă. Ceea ce pentru Caramitru e recitalul Eminescu e pentru Chiriac recitalul reunind schimbul de scrisori între Creangă și Eminescu : o manifestare « poetică » a prieteniei absolute în tot ce are ea tandru și direct, fără retorică, nici poză !
Fiecare, conform relației proprii pe care o întreține cu poezia, îsi asumă solitudinea dar își și depășește condiția afirmând o prezență proprie ce le animă recitalurile. Actori singuri, mesageri ai poeziei și eroi ai ei!
Horațiu Mălăele, el, recitând, își asumă singurătatea, dar ca un fragil anti-erou!