În primii ani de după ‚90, când mulți lăsau totul și plecau încotro vedeau cu ochii, mă gândeam uneori că am fi putut pleca și noi. În sfârșit liberi, după ce se deschiseseră granițele, am fi început o nouă viață. Eram încă tânăr și, câtă vreme ai fi fost cu mine, nimic nu mi se părea imposibil. Într-o țară din Occident sau mai degrabă undeva la antipozi, cât mai departe, undeva unde să nu ne știe nimeni, m-aș fi angajat ospătar, docher, muncitor în construcții, agent de vânzări, fermier sau pentru orice altă muncă, oricât de umilă. Uitând de condițiile care ar fi făcut posibil visul meu, începusem să-mi ameliorez engleza și mă imaginam deja călărind prin savanele din Australia, în urma unei cirezi de vite. Ajunsesem chiar să fac unele planuri detaliate, aș fi plecat mai întâi singur, să mă acomodez acolo și să-mi aranjez oarecare situație, apoi ai fi venit și tu, după ce aș fi făcut rost de o locuință și o sursă stabilă de venit. Firește, la început ar fi fost greu, eram conștient că m-aș fi confruntat cu tot felul de lipsuri, mă aștepta un salt în necunoscut, încercam să anticipez ce dificultăți urma să întâmpin în acea lume nouă și posibile căi de a le rezolva… Mă interesau știrile despre Australia, fauna, condițiile de climă, posibilitățile de transport, rata de criminalitate sau nivelul de dezvoltare urbană. Mă atașasem într-atât de țara aceea, mă îndrăgostisem de ea, încât, asemenea aborigenilor care, înainte de a pleca la vânătoarea de canguri, țopăiau imitând săriturile cangurilor, începusem să imit modul de a fi al australienilor, iar uneori, privind vreo competiție la televizor, mă surprindeam ținând cu echipele lor de rugby sau de cricket, cu înotătorii sau cu jucătorii lor de tenis. În nesfârșite nopți de insomnie, îmi încălzeam sufletul cu astfel de amăgeli, până când într-un târziu îmi dădeam seama, într-un mod dureros și lipsit de speranță, că planurile mele nu aveau niciun fundament, că nu voi pleca niciodată în Australia, și chiar dacă voi pleca, tu nu vei putea să vii cu mine.
Uneori, când jucam table cu tata, îmi venea câte un zar mare, de exemplu un șase-șase, care mai mult îmi încurca jocul. Fie că nu puteam face zarul, fie că eram obligat să-mi deschid porțile lăsându-i posibilitatea de a se strecura printre piesele mele și a scăpa de blocaj. Câteva zile la rând am avut impresia că viața îmi dăruise un șase-șase cu care nu știam ce să fac. Tata m-a chemat într-o seară la el acasă, numai pe mine, chipurile ca să mă întrebe ce făcusem la Iași, cum o găsisem pe mama, cu asta a început. Dar mi-am dat seama de cum am intrat că era ceva în neregulă cu el. Afișa o bunăvoință suspectă, iar vocea lui avea modulația exagerat de calmă a unuia care își stăpânește cu greu nervii. Ca de obicei, a desfăcut îndată o sticlă de vin și mi-a propus să jucăm table. Am bănuit o clipă că aflase – atât de repede!… – dar ce anume ar fi putut afla? Nimic mai mult decât că mă întâlnisem cu o femeie pe peronul gării din Pașcani și că, profitând de întuneric, femeia aceea mă sărutase. Nu era chiar o crimă, nu uneltisem împotriva orânduirii socialiste. Nici n-ar fi fost nevoie să mă convoace la el acasă, mi-ar fi putut vorbi despre asta la birou. Pregătit la o adică să-l înfrunt, dacă mi-ar fi reproșat ceva, încă mă întrebam în ce mod ar fi fost mai potrivit să-i răspund, când el lăsă anume să-i cadă un zar din mână, vechiul truc, pentru a-și oferi ocazia de a-l căuta pe sub masă. Când în sfârșit se ridică, părea pregătit pentru orice.
– M-am tot gândit… Poate ar trebui să ies la pensie, zise.
– Da? Parcă ziceai că mai ai câțiva ani.
– Nu se mai poate. Mă opresc aici – apăsă ferm cu podul palmei în masă. Ceea ce se întâmplă… În fine, am încercat să-mi fac datoria, am servit Partidul… Da, nu se mai poate!
Nu știam dacă ar trebui să-l consolez sau să-l felicit. Mă simțeam eu însumi eliberat de o povară, fără să-mi dau prea bine seama dacă asta se datora veștii propriu-zise sau faptului că, măcar deocamdată, problemele lui îmi ofereau un nesperat răgaz pentru a mă ocupa de problema mea. Nu aflase nimic și nici eu însumi încă nu știam în ce ar consta, urma abia să o definesc. Știam doar, sau mai degrabă presimțeam, că în viața mea apăruse o mare problemă care însă, în loc să mă îngrijoreze, îmi umplea pieptul de o bucurie nebună – adesea îmi venea să râd de mine. Firește că despre astfel de lucruri nu-i puteam vorbi tatei, adică unui bărbat pe care soția îl părăsise fiindcă se îndrăgostise de altul.
Judecând retroactiv și mai ales știind ce a urmat, acum privesc lucrurile cu oarecare spirit analitic. Dacă ar trebui să mizez încă o dată, probabil că m-aș întreba în ce fel voi rezolva cutare sau cutare problemă, inerente unei asemenea situații…
Sau nu m-aș întreba nimic! La fel ca atunci, aș simți aceeași eliberare de lumea consecințelor și aceeași compasiune pentru cei înrobiți de ea. Are dreptate Vorel, îndrăgostirea e ceva asemănător comoției. Îți zdruncină efectiv creierii. Pare că un virus a pătruns în organism, generând acolo procese celulare care îți afectează ireversibil capacitatea de judecată. O alterare cu efect devastator asupra percepțiilor, oarecum asemănătoare revelației mistice, încât devii un fel de „văzător” dincolo de vizibil, ca în cazul unor droguri. Lipsit de alternativă, eram de fapt un condamnat și, poate că tocmai din acest motiv, un erou al singurătății. Pregătit, adică, să plătesc cu viața. Mă apropiam de patruzeci de ani, vârsta când se inversează polii vieții, și tot ce trăisem până la acea vârstă mi se părea o jalnică improvizație. Până atunci opac, viitorul îmi deschidea acum larg o nouă poartă – eram mai curând speriat de ce mi se întâmpla, dar o sperietură sub formă de entuziasm.
Mintea mea începuse să facă planuri, deocamdată vagi și mai curând puerile. Poate că îmi spuseseși să nu te caut fiindcă tu aveai de gând să mă cauți? Ajuns la Bacău, mă grăbisem să cobor din tren căutându-te din priviri și apoi mă plimbasem minute în șir de-a lungul peronului, dar nu am mai zărit nici balonzaidul albastru, nici baticul înflorat. Aș fi avut motive să presupun că eram victima unei farse, ori poate a unei năluciri… În astfel de situații, devii lesne superstițios. Chiar dacă dogoarea buzelor tale se imprimase atât de adânc în mine încât mi se părea că sunt urmărit neîncetat și cu sufletul cotropit de un alt suflet. Într-o neîntreruptă stare de alertă, cu o permanentă arsură în piept, ca și cum aș fi avut acolo aprinsă o flacără de veghe, din care izbucneau din când în când vâlvătăi. Imaginam cu înfrigurare noi și noi soluții la probleme insolubile – fiindcă problema și soluția erau reunite de fiecare dată în aceeași persoană, în prezența sau absența ei. Mireasma florilor de glicină, dangătul îndepărtat al unui clopot, un anumit profil de femeie lunecând pe lângă mine și lăsând în urmă adierea unui parfum răcoros mă făceau să tresar, îmi loveau simțurile ca pe o membrană, făcând-o să vibreze. De fapt, erau doar pretexte, lumea dinafară aproape că nu mai conta.
Într-o seară, după ce fusesem „cap limpede” la ziar, întorcându-mă spre casă, am trecut pe lângă un mic bar, mai degrabă o cafenea, unde, aproape de ora închiderii, cineva pusese la magnetofon sau la un pick-up, căci la radio nu se difuza astfel de muzică, o melodie sentimentală, chiar ușor dulceagă, și de o sfâșietoare senzualitate. Acum știu că era When a man loves a woman. Atunci nu știam nimic. M-am oprit la marginea trotuarului și, sprijinindu-mă de o balustradă, am rămas să ascult până la capăt melodia, încercând să descifrez, cu engleza mea de începător, despre ce era vorba; despre cum un bărbat poate iubi o femeie, renunțând la prieteni, cheltuindu-și ultimul ban și dormind în ploaie, pentru ca ei să-i fie bine. Când melodia s-a terminat, am izbucnit în hohote de plâns, speriindu-i pe câțiva trecători, fiindcă mă recunoscusem în bărbatul acela.
Dintr-odată viața mea se complicase enorm. Venise primăvara, dar eu nu o vedeam. Îmi făceam treaba la ziar ca un automat, iar în rest, de câte ori se oferea ocazia, mă ascundeam în casă. Mă întindeam în pat, îmi acopeream capul cu o pătură, ca să rămân singur, și zăceam – sau adormeam. Dormeam mult și visam mult, vise ce îmi păreau premonitorii. Din nu știu ce motiv, o visam tot mai des pe Tincuța. Eram încă o dată în clasa a șaptea sau a opta, îi căutam pe sub bancă ghetuțele sau o priveam de la distanță, jucându-se în curtea școlii împreună cu alte fete, și tânjeam să ajung lângă ea. Mă trezea, seara târziu, Mioara, când se întorcea de la spital. Îngrijorată, mă întreba dacă sunt bolnav. Reveneam în lumea consecințelor; însăși prezența ei constituia consecința unei umilitoare serii de erori. Îmi amintea că sunt căsătorit și legat de o seamă de alte obligații sociale. Uneori mă găsea în lacrimi și mă întreba de ce plâng. Ca să o păcălesc, îi răspundeam că am primit și eu un Mesaj, primesc mereu mesaje, semne și văd semne peste tot. Nu mă întreba ce fel de semne, ofta și îmi mângâia părul, consolându-mă, asigurându-mă că totul va fi bine. În sfârșit, aveam ceva în comun, acum ne uneau fenomenele paranormale! Da, aproba pe un ton expert, sunt manifestări de sincronicitate!… – în momentele acelea mi-era rușine că o mint, îmi dădeam seama că impostura mea nu e doar ridicolă, ci și nedreaptă. Dar poate că nu era prea departe de adevăr! Dincolo incertitudinea acelor zile, liniile de câmp ale nebuniei mele își exercitau pe căi oculte influența asupra întâmplărilor din lumea exterioară, îi modelau realitatea și raportul de forțe. Energia lor imprevizibilă îmi confirma instinctul, insuflându-mi încredere. Nu puteam da greș, fiindcă nu eram numai eu nebun, mai era cineva!…
Ne amintim mai ușor o melodie decât versurile ei. Îmi pare că aceste frânturi compun un fel de melodie al cărei text aproape că nu mai contează. Adăugându-i cuvinte pentru a o înțelege, mă tem că aș falsifica-o. Deși sunt conștient că faci parte din trecut, speranța că vei citi persistă! Raportul meu cu timpul devine într-atât de problematic încât îmi pare că eu însumi nu știu ce va urma. Când Elvira fredona minute în șir pentru ea însăși vreo melodie, mi se părea uneori că recunosc melodia (odată am surprins-o fredonând „Republică, măreață vatră”) și o întrebam ce cântec e acela, dacă îi știe măcar titlul. Nu o interesa ce anume cântă, căci melodia era mai importantă și decât versurile care o însoțeau și decât cine o compusese sau cine o cântase prima oară. Era doar o stare care îi însoțea gândurile, imposibil de descris altfel decât printr-o suită de sunete, adăugându-i eventual câteva silabe.
Îmi amintesc melodia acelui anotimp, fără să-i pot stabili cu precizie silabele. Plutește ca un nor alb din care se răsfiră din când în când o pulbere albăstrie, apoi liliachie, apoi porfirie. Ascunși în lumina unui amurg aproape fosforescent, pe străduțe lăturalnice cu umbre lungi, tot mai departe, către margine, unde ne puteam ține de mână fără să fim recunoscuți, până la ultimele case, dincolo de care, dacă înaintam pe o cărare șerpuită, ajungeam la linia ferată pierzându-se în zare, mărginită de lanuri cu porumb sau floarea soarelui. Și iată-ne în plină câmpie, cu inima zburdând printre iluzii! Și cu încredințarea că ne îndreptăm către o nouă înțelegere a lucrurilor.
Dar vara aceea a trecut atât de repede! Mai curând, o senzație de continuă evaporare a zilelor, una după alta, într-un spațiu adiabatic, etanș. Dincolo de geamul lui aburit, întâmplările joacă un teatru de umbre, în timp ce, din loc în loc, cineva șterge sticla cu vârful degetelor. Când încerc să-mi amintesc ceva anume, cad într-un fel de letargie, gândurile se împotmolesc, cuvintele se desprind cu greu unele de altele. Rămâne doar neliniștea, îndărătul unui șir de presimțiri amăgitoare. Ca ale unui câine flămând care tresare prin somn, atunci când visează că mănâncă.
Nu sunt propriu-zis amintiri, ci ușoare spasme ale memoriei, unele dintre ele nici nu au vreo legătură cu noi. Cuvântarea lui Gorbaciov, din care se transmiteau și se comentau fragmente la radio Europa liberă, imagini televizate cu Paula Ivan câștigând medalia de aur la Olimpiada de la Seul, reportaj de la înmormântarea poetului Mihai Beniuc, vizita de lucru a Tovarășului în județul Giurgiu… Minute și ore febrile, pe care le trăiam mereu hăituit și mereu la pândă, lacom, precipitat, într-o continuă alarmă a simțurilor, uimit de ce mi se întâmplă sau speriat și sfâșiat de îndoială, mereu sub semnul unei primejdii iminente. Improvizând la nesfârșit ocaziile complicatelor noastre întâlniri clandestine. Când ajungeam în preajma ta și când îți atingeam, fie și numai în treacăt, brațul sau încheietura mâinii, aerul se îmbiba de o lumină secretă ce pătrundea apoi în capilarele lucrurilor, învelindu-le într-un nimb subtil și făcându-le aproape imponderabile, ca în vis, încât păreau aduse din altă lume. Apoi, când reușeam să închid o ușă în urma noastră, graba de a-mi potoli nu dorința, ci setea de tine, îmi provoca un vertij al cărnii prefigurând dizolvarea într-un alt corp. Ceva din tine era numai al meu, devenea eu însumi. Închideam ochii și te ghiceam în mirosul parfumului sau în gustul sărat al pielii, îți căutam gura, scobitura claviculei sau o anumită cută de sub bărbie. Șuierul tremurat al respirației, unghiile înfipte în grumaz, gâtul subțire și fierbinte, pielea rece a obrajilor, sânii goi apăsându-mi pieptul abia dacă invocau ocazia unei materii, erau mai degrabă mici extaze provocate de turbulența magnetică a vreunei constelații îndepărtate. Strângeam în brațe o alcătuire de halucinații și plăsmuiri, lăsându-mă purtat de ele până în cele mai întunecate arcane ale voluptății… La urmă, un fir de salivă pe buzele uscate.
Apoi, clipe când ascultam în tăcere bătăile inimii. Rătăceam într-o pădure de gânduri, încercând să mă reformulez, să-mi regăsesc senzațiile obișnuite. Oare asta e tot? Te priveam cu coada ochiului întrebându-mă dacă erai doar pretextul unei anomalii din viața mea sau altceva mai mult și mai important. Văzut doar din profil, chipul tău nemișcat, umbrit de o neliniște secretă, îmi părea al unei ființe stranii, din afara speciei. Ce anume lipsea acelor clipe, pentru a fi cu adevărat fericite? Simțeam tresărind în fiecare mustrările unui trecut pe care nu mi-l recunoșteam, cu toate erorile lui, și mă întrebam cum de fusesem până atunci atât de orb. Știam că în curând va trebui să plecăm, iar ca să nu fim văzuți împreună, trebuia să plecăm pe rând. Între timp, hainele deveniseră reci. Dacă deschideam televizorul sau un aparat de radio, era numai pentru a evita să vorbim. Tăceam cu înverșunare, de parcă ne-am fi certat. Nu-ți puteam vorbi despre sentimentele mele, mi s-ar fi părut impudic și obscen, ca și cum ți-aș fi descris în amănunt o infirmitate. Temându-mă că m-ai fi putut oricând întreba: ți-ai iubit vreodată soția? Dacă totuși vorbeam, căutam subiecte cât mai neutre, de exemplu te întrebam ce cărți ai mai citit sau ce nou spectacol pregătiți la teatru. Evitam riscurile unor mărturisiri directe. Înțelegând de îndată, din surâsul tău condescendent, ocazia unui comentariu ironic, deocamdată amânat. Încă nesigur și de aceea suspicios, mereu crispat, mă îngrijora disproporția flagrantă între ce meritam și ceea ce îmi dăruiai. Mai vechea mea teamă de fericire mă întreba care va fi prețul. Chiar și acum, privind în urmă de la o distanță de peste treizeci de ani, mi se pare că arătam jalnic și mă întreb cum ar fi putut cineva să se îndrăgostească de unul ca acela.
Evitam sau măcar încercam să evit să mă gândesc la consecințe. Condițiile oricărei catastrofe preexistau din momentul când mă îndrăgostisem, conținute în însăși condiția mizerabilă a iubirii adultere. Căci în comunism, adulterul era infracțiune. Ce s-ar fi întâmplat, de exemplu, dacă tata s-ar fi întors mai devreme din delegație și ne-ar fi surprins în apartamentul lui. Sau dacă, atunci când ne plimbam prin cartierele de la periferie, ne-am fi întâlnit cu vreun coleg din redacția ziarului. Gânduri ce se prelingeau pe lângă mine înainte de a-și compune o formulă articulată. De multe ori îmi ascundeam neliniștea îndărătul unei veselii forțate și făceam glume stupide care sfârșeau prin a mă deprima. Amăgindu-mă cu superstiția că, orice ar fi, se va termina cu bine, deși nu știam cum ar trebui să se termine pentru a se termina cu bine. Știam doar că ar trebui să nu se termine și mă alarma orice aluzie la precaritatea relației noastre. Ce ar fi putut să o salveze?
Probabil că așezarea ei într-o perspectivă, proiecția unui viitor organizat și deci stabil. Eram dispus să divorțez, însă încercările de a-ți vorbi despre asta se loveau de tăcerea ta calmă, dar neclintită. În cele din urmă mi-ai răspuns, totuși: nu erai pregătită. Neștiind aproape nimic despre soțul tău, aflasem doar că lucra ca inginer la fabrica de confecții, mă întrebam ce anume te ținea legată de el și ce îi datorai. După ce mi-ai mărturisit, încă la primele noastre întâlniri, că te măritaseși la întâmplare, ca să ai un bărbat care să-ți poarte de grijă, ha, ha; și că îl cunoscuseși pe litoral.
– Ai mai fost vreodată îndrăgostită?
– Da, de proful de română.
Apoi a venit ziua aceea. Nu mai fumam, fiindcă ție nu-ți plăcea mirosul de țigară. Întins în pat, cu mâinile sub cap și ochii închiși, dacă i-aș fi deschis, aș fi văzut umbra ta alunecând pe tavan în timp ce te îndreptai spre baie, căutam să memorez gustul ca de sânge al salivei, sărat și dulce, mușcătura nițel grăbită a sărutului tău, înainte de a te dezlipi de mine și a te ridica. Încercam să-mi pun gândurile în ordine, să le regăsesc coordonatele. Nu tristețe, ci melancolia despărțirii de cel ce fusesem cu doar câteva minute mai devreme, un sentiment de gol și singurătate. Acum trebuia să mă adaptez unui alt eu, pe care îl extrăgeam cu greu din carapacea lui.
Până când te-ai întors, aproape că ațipisem. Starea aceea pe muchia somnului, când în aerul devenit vâscos plutesc tot felul de obiecte făcute de mâini stranii, într-o nouă geometrie. Mai întâi, nu mi-am dat seama dacă într-adevăr ai vorbit sau doar mi se păruse. Te-am întrebat dacă dormi, nu ai răspuns. M-am ridicat puțin, ca să te pot privi. Aveai ochii deschiși, îndreptați spre tavan. Dacă într-adevăr ai fi privit, ar fi fost o privire calmă. Părea că asculți o voce de departe, poate că de aceea nu mi-ai auzit întrebarea. Gura întredeschisă, cu buzele un pic subțiate. Mai frumoasă ca niciodată, îmi venea să te sărut. Am așteptat, am vrut să te întreb ce ai spus, dar în ultimul moment m-am răzgândit. Doar te priveam, ceva din starea ta mi se transmitea, eram conectați. Dacă în clipele acelea te-ai fi ridicat și ai fi pășit prin aer sau ai fi plutit spre tavan, nu m-aș fi mirat. Mai simțisem ceva asemănător când zburasem prima oară cu avionul. Acolo, deasupra norilor, spațiul avea o altă adâncime, modificat de fosfene și lumini entoptice, vârfurile munților scânteiau ca niște diamante, vocile se schimbaseră și toate sunetele erau un foșnet.
Apoi ai clipit de câteva ori și ai zâmbit încurcată, ca și cum te-aș fi surprins făcând un lucru nepermis.
– Mai vorbește-mi despre Tibi.
Nu-mi aminteam ca, până atunci, să-ți fi vorbit despre Tibi.
– A murit la cutremurul din ‚77. După ce l-au dat afară de la fabrica de confecții, s-a angajat gropar la cimitirul Eternitatea, locuia acolo într-o baracă de lemn. Când a venit cutremurul, a căzut baraca peste el. Plecasem din Vaslui, am aflat despre toate astea mai târziu.
– Eseul lui despre eroismul vieții… L-a mai publicat?
– Era despre entropie, nu despre eroismul vieții.
– Înseamnă că am visat.
Păreai dezamăgită. Când te-ai ridicat și ai deschis televizorul, am pufnit sceptic, știind că la ora aceea emisia încă nu începuse. Vedeam doar mira și auzeam un țiuit prelung, supărător. Apoi, când te-ai întors spre mine, după ce ai privit un timp mira, ca și cum ai fi urmărit o emisiune interesantă, aproape că am prevăzut ce va urma.
– Tu ai scris articolul acela?
Aș fi putut să întreb care articol, deși știam perfect la ce te referi, apăruse cu câteva zile în urmă în „Steagul Roșu”, nesemnat, un elogiu adus Conducătorului iubit. Am negat. Faptul că nu ai insistat, părând că răspunsul meu te mulțumește, în loc să rezolve ceva, mă acuza într-un mod și mai grav.
– Ceaușescu e o ficțiune. Cum de nu înțelegi?
(Fragment dintr-un roman în lucru)