În mănăstirea Sfântul Mihail, ctitorită în secolul XII, pe mica insulă Murano, de lângă Veneția, stă zugrăvită până astăzi cea dintâi hartă a Europei. De pe zidul acestei mânăstiri, a reprodus călugărul Fra Mauro, în 1459, vestitul său Mapamond, harta unde pentru prima dată este trecută o localitate de pe teritoriul actualei Românii: Capo Logo (Câmpulung).
Consemnat în istorie drept cea mai veche reședință domnească a Țării Românești (chiar dacă disputa pentru întâietate continuă cu orașul Curtea de Argeș), Câmpulung a fost secole de-a rândul una dintre cele mai înfloritoare localități de la sud de Carpați. Istoria sa veche, tradițiile culturale, frumusețea așezării, dar și splendoarea munților din jur l-au determinat pe Carol I să aleagă Câmpulungul ca locul cel mai potrivit pentru a-și construi un castel, înconjurat de un vast domeniu. Numai conservatorismul moșnenilor de aici, care, potrivit unor vechi cutume, n-au acceptat să-i vândă regelui nicio palmă din pământul Muscelului moștenit de la înaintași, l-a determinat pe Carol I să mute pe Valea Prahovei, la Sinaia, construirea castelului Peleș și a parcului din jur.
Chiar dacă a ratat această șansă, Câmpulung a fost în „La Belle Ėpoque” unul dintre cele mai seducătoare orașe de munte ale României, dacă nu chiar cel dintâi. Atras ca de un magnet, aici venea bucureșteanul înstărit să-și petreacă vara un concediu la răcoare, unde, în plus, putea să descopere cu uimire, așa cum scria în 1884 istoricul George I. Ionescu-Gion, „simptomele febrile ale activității și animațiunii pe care, la Londra, lordul Palmerston o numea the season-fever”. Aici, răsăreau unul după altul, în jurul anului 1900, ca semn al bunăstării și prosperității economice, edificii publice impunătoare, dar și unele dintre cele mai cochete și mai de bun gust vile din România acelei vremi. Tot aici, se inaugura în 1896, prin talentul constructorilor italieni și români, monumentala clădire a Școlii Normale Carol I, rămasă până astăzi probabil cea mai frumoasă școală din România.
Farmecul orașului Câmpulung a continuat să existe nealterat și în perioada interbelică, într-o vreme când niciunui cetățean, în afara celui care trebuia să meargă la studii universitare, nu-i trecea prin cap să-și părăsească orașul natal. A fi câmpulungean, a fi muscelean chiar era o mândrie!
După 1950, prin reorganizare teritorială, județul istoric Muscel a fost desființat și „vărsat” în județul Argeș, furându-i-se în acest fel individualitatea consemnată de câteva secole. Astfel, treptat-treptat, importanța orașului Câmpulung, fosta capitală de județ plină de viață, a început să scadă de la an la an. Mai apoi, în deceniile din urmă, printr-o ciudată tectonică a istoriei, asemenea unui port care prin depunerea aluviunilor începe să se înnisipeze, stingându-se, fiindcă nu mai pot ancora vasele în el, Câmpulungul a înțepenit în timp și a pierdut tot ce îl făcea odinioară orașul din România unde ți-ai fi dorit să trăiești.
A rămas astăzi doar cu vechile biserici, cu mănăstirea Negru-Vodă, cu pitorescul unor străzi de altădată, cu arhitectura lui particulară purtând urmele trecerii nemiloase a timpului, cu Grădina Publică, cu celebra prăvălie de pălării și căciuli La Măgeanu și cu una dintre emblemele orașului, bulevardul Pardon, pe care doar câțiva locuitori tomnatici mai au plăcerea de a ieși la plimbare.
Și, bineînțeles, cu istoria lui și amintirea marilor oameni care s-au născut ori au trăit aici.
(Adrian Săvoiu este scriitor, absolvent al Filologiei bucureștene, profesor de literatura română la Liceul Al. I. Cuza din București și urmașul unei vechi familii de dascăli din Câmpulung)
Alexandru Rosetti
Prin 1970, pe când mă apropiam de 16 ani, pe liniștita străduță Parcul Mirea, unde locuiam împreună cu părinții, a oprit o mașină luxoasă cu număr de București. Din limuzină a coborât un domn distins (se vedea de cât colo că nu e din partea locului!), ușor trecut de prima tinerețe, însoțit de două superbe domnișoare în minijupe, foarte tinere și în deplin contrast cu vârsta bucureșteanului. Necunoscutul a intrat cu dezinvoltură în curtea noastră și respira prin toți porii deliciul celui care, venit din arșița Capitalei, savurează răcoarea și verdeața unui loc retras, „departe de lumea dezlănțuită”. Domnul cu aer aristocratic, îmbrăcat sport, dar elegant în același timp, a dat în curte cu ochii de mine și m-a întrebat direct unde este Tata. Destul de surprins de siguranța afișată de vizitator într-o curte străină, i-am răspuns – cam încurcat! – că Tata este în casă. Am fost scutit însă de alte explicații, pentru că oaspetele a deschis larg brațele și, trecând rapid de mine, s-a îmbrățișat călduros cu Tata, apărut pe neașteptate în spatele meu. Atunci l-am cunoscut pe marele editor, lingvist și filolog Alexandru Rosetti.
Se știa de multă vreme cu Tata și, abia ulterior, după mulți ani, am descoperit acasă corespondența dintre cei doi. Scrisorile lui Alexandru Rosetti, cu scrisul mic și grăbit al unui om foarte ocupat, erau expediate fie din București, fie de la superba Vilă „Sandu” din Câmpulung, construită în jurul anului 1900, unde savantul avea o reședință de vacanță și unde își petrecea vara concediul. De la Tata aveam să aflu, după plecarea oaspetelui neașteptat, că în tinda casei noastre bătrânești din Mălin, Muscel, având în față panorama Gruiului, dealurile Crețișoarei și munții Iezer-Păpușa și Leaota, Alexandru Rosetti scrisese cu ani în urmă multe pagini din celebra sa Istorie a limbii române, carte de căpătâi pentru orice filolog, pe filele căreia am trudit și eu, începând din primul an la Literele din București. Din când în când, oprindu-se din lucru, Alexandru Rosetti îi cerea bunicii Elisaveta o cană cu apă rece de la fântâna din curtea casei de la Mălin, spunându-i că ar dori să revină întotdeauna în acest loc binecuvântat.
În iulie 1973, după examenul de bacalaureat de la Liceul Dinicu Golescu din Câmpulung, am mers la București ca să dau proba de admitere la Facultatea de Litere. Concurența era uriașă, peste 12 candidați pe loc, iar una dintre probe, lucrarea scrisă la gramatică, se anunța foarte dificilă. Atunci, Tata l-a rugat pe prietenul său, Alexandru Rosetti, să mă primească la o consultație, pentru a vedea ce-i știe odrasla. Îmi aduc aminte cum, însoțit de profesorul Cezar Neacșu, mentorul meu din acea perioadă, am sunat cu sfială la ușa casei de pe strada Dionisie Lupu din București, la nr. 56, unde locuia renumitul lingvist. Ne-a deschis și ne-a invitat cu multă amabilitate în biroul său. Până să ajungem acolo, am trecut prin câteva camere, fără mobilă, dar ai căror pereți erau „tapisați” de sus și până jos numai cu volume legate în piele – mii și mii de cărți. Nu mai văzusem niciodată așa ceva! Mai târziu, am aflat că Alexandru Rosetti fusese editor și director al Fundației pentru Literatură și Artă Regele Carol II, unde publicase cărți fundamentale, printre care și monumentala Istorie a literaturii române de la origini până în prezent (1941) a lui G. Călinescu, Biblia mea în anii de liceu și studenție.
După ce mi-a pus câteva întrebări de gramatică, la care am răspuns copleșit de emoție, pentru că liceanul care eram știa totuși că are în față pe cel mai mare lingvist și filolog român, Alexandru Rosetti a luat legătura telefonic, în fața mea, cu Aurel Nicolescu, lector universitar, conducător științific la Institutul de Cercetări Etnologice și Dialectologice din București. Mi-a spus apoi că mă îndrumă spre o persoană de maximă competență, care poate să mă testeze mai în amănunt la gramatică, pentru a-mi risipi temerile în legătură cu examenul. M-am bucurat, căci pe cărțile lui Aurel Nicolescu învățasem pentru examenul de admitere la facultate.
După ce am intrat la facultate, la scurt timp după întâlnirea de la București cu Alexandru Rosetti, Tata a făcut o leucemie galopantă, care l-a secerat în mai puțin de o lună. Eram la Câmpulung bulversat și năuc. La un moment dat a venit poștașul și a adus o telegramă de condoleanțe. Au mai urmat apoi și altele, dar aceasta a fost prima care a sosit. Am deschis-o și jos, sub text, am citit numele expeditorului: Alexandru Rosetti.
Unul dintre cei mai buni prieteni câmpulungeni ai lui Alexandru Rosetti a fost poetul Mihai Moșandrei, pe care directorul Fundației Regale l-a vizitat la Câmpulung în mai multe rânduri. În anii ’80, când l-am cunoscut și eu pe Mihai Moșandrei și s-a legat apoi între noi o strânsă prietenie, poetul mi-a dăruit mai multe scrisori ale lui Alexandru Rosetti, pe care le-am păstrat cu grijă. În prima dintre ele, expediată din București pe 6 noiembrie 1935, purtând ca antet Fundația pentru Literatură și Artă Regele Carol II, Alexandru Rosetti îi scrie:
Iubite domnule Moșandrei,
Versurile D-tale și-ar găsi locul în colecția Fundației – dar când? (sunt prea încărcat cu această delicată marfă!). Oricât, le vom face loc în timp util.
Al D-tale devotat, A. Rosetti
Cât de mult te invidiez de a trăi în singurătate!
Se vede că Mihai Moșandrei, care pe atunci avea 40 de ani, era nerăbdător să-și vadă cât mai curând publicate versurile, de vreme ce pe 13 ianuarie 1936, Alexandru Rosetti îi scrie din nou de la București o epistolă de răspuns, având același antet al Fundației pentru Literatură și Artă Regele Carol II:
Iubite domnule Moşandrei,
Mă întristează gândurile D-tale pesimiste: război, apariția volumului de versuri odată cu manualele școlare…!
Minulescu și Boureanu așteaptă de mai bine de un an; Carianopol cam de tot atâta vreme. Fundația noastră nu este – din nenorocire – o întreprindere comercială, ci o instituție cu budget și program fix.
Dacă budgetul nu-mi va fi amputat (?), s-ar putea să încerc o ieșire pe teren a D-tale în primăvară, dar nu cred (numărul de pagini „ne fait rien à l’affaire“!).
Firește că volumul a fost de mult cetit și apreciat!
Al D-tale devotat, A. Rosetti
Versurile lui Mihai Moșandrei, grupate sub titlul Singurătăți, s-au tipărit în 1936; într-un volum din colecția Scriitori români contemporani, apărut la editura Fundației Regele Carol II, condusă de Alexandru Rosetti. Mi-am dorit să-l citesc și să-l am în biblioteca proprie atunci când Moșandrei mi-a dăruit scrisorile prietenului său, dar, cum poetul nu mai avea decât un singur exemplar, am alergat pe la anticariatele din București și am găsit volumul pe care Moșandrei mi-a scris o emoționantă dedicație: „Scriitorului și profesorului Adrian Săvoiu, moștenitorul și îngrijitorul operelor mele literare și prezentelor Singurătăți, care acum în biblioteca dânsului au încetat – spre bucuria mea – de a mai fi singure. Cu o îmbrățișare paternă, Mihai Moșandrei, 12 aprilie 1989, Câmpulung Muscel.”
Alte scurte mesaje denotă că, mai întotdeauna când se afla la Câmpulung, Alexandru Rosetti căuta tovărășia prietenului său, Mihai Moșandrei, ca, de pildă, acela în care-i scria, la 30 aprilie 1939, pe o carte de vizită, ce poartă adresa din București a filologului – strada Dionisie Lupu, nr. 56:
Iubite domnule Moșandrei,
Cu toată vremea nesigură, am plănuit pentru azi după masă o plimbare la Cetățuia. Mi-ai face mare plăcere întovărășindu-mă (sunt singur). Dacă ești liber aș trece să te iau de acasă (mergem cu mașina) la ora 3.
Cu cele mai bune salutări,
Al D-tale A. Rosetti.
În fine, într-o altă scrisoare, datată 24 februarie 1940, pe care sunt imprimate frumosul antet al Vilei „Sandu” din Câmpulung și monograma AR, Alexandru Rosetti își exprimă aceeași dorință de fi împreună cu poetul:
Dragă domnule Moșandrei,
Suntem aici și te așteptăm cu plăcere ca să facem o plimbare la Șubești, la ora 4 și jumătate.
Al D-tale devotat, A. Rosetti
Asemenea personajului Felix din Enigma Otiliei, care, în epilogul cunoscutului roman călinescian, se reîntoarce, după mulți ani, ca să revadă casa lui moș Costache, unde o întâlnise la 18 ani pe Otilia și se îndrăgostise de ea, am plecat și eu, nu demult, „în căutarea timpului pierdut”. De la Cercul Militar din Câmpulung am suit pe străduța în pantă care merge spre platoul Gruiului și am ajuns la Vila „Sandu”, loc de unde, cândva, Alexandru Rosetti își expedia scrisorile, redactate pe o hârtie cretată, de calitate impecabilă, purtând antetul albastru cu adresa și desenul în miniatură al vilei. Un lanț gros, cu lacăt, m-a întâmpinat la poarta de la intrare. Magnifica Vilă „Sandu” semăna cu locuința părăsită, înnegrită de ani a lui moș Costache, pe care Felix – ajuns la maturitate – o descoperea cu nostalgie în finalul romanului. Atunci și mie, ca și lui Felix, mi-au răsunat în ureche vorbele lui moș Costache: „Aici nu stă nimeni!”