Toamna în România dau năvală festivalurile de teatru. Internaționale aproape toate, mai cu un spectacol de la Ruse, mai cu unul de la Pescara etc. Dar festivalul festivalurilor, ca să spun așa, este Festivalul Național de Teatru, în cadrul căruia găsești rătăcită și câte-o trupă de dans ori chiar dramatică de prin Franța ori, mai rar, din alte țări europene. Seelecționerul unic al acestui festival alege ceea ce i s-a părut lui că a fost mai bun în stagiunea trecută și în aceea în curs. Nu poți fi totdeauna de acord cu selecția lui/ei, dar când a mai fost unanimitate în lume, altundeva decât la congresele partidelor comuniste, zise frățești?
Intenționam să reflectez asupra mai multor spectacole din selecția 2019, dar o s-o fac numai privindu-le pe cele la care am reușit să mă strecor cumva, nefiind un ales al celor care distribuie biletele. Într-un fel, aceștia mi-au cruțat viața, căci ce m-aș fi făcut dacă-mi repartizau locuri la toate spectacolele!
Din punctul meu de vedere, festivalul a început cu spectacolul Sam, sau introducere în viața de familie, după piesa autoarei poloneze Maria Wojtyszko. Cunoscutul regizor Bocsárdi László a pus în scenă acest text la Teatrul „Tamási Áron” din Sf. Gheorghe, în colaborare cu Universitatea de Arte din Târgu-Mureș. Povestea unei familii care se destramă, a preadolescentului care suferă din cauza despărțirii părinților săi, intelectuali moderni, cu lecturi filozofice și mentalitate avansată euro-americană, cu vagi urme de corectitudine politică, cu mințile îmbibate de literatură asupra comportamentelor, psihiatrică sau doar psihologică, este spusă (sic) în cheie ironică, o ironie corozivă, numai că metalul acestor caractere nu se mai corodează atât de ușor. Spectacolul este ritmat, plin de viață, actorul care joacă rolul principal, Erdei Gábor, făcând figură comică, alături de un actor cunoscut, Páffi Tibor, care joacă rolul tatălui. Textul plin de aluzii la metehnele vremurilor noastre, la ideile puține dar fixe ale corectitudinii politice încântă în varianta aleasă de Bocsárdi László, foarte apreciat regizor și al unor spectacole de la teatrele în limba română. Nu este cruțată nici familia de tip ultramodern, care aduce cu aceea a lui Houellebecq dintr-unul din primele sale romane, dar nici aceea, cucernică în aparență, care se destramă și ea până la urmă, ipocrizia plesnind și lăsând locul adevărului mai puțin roz decât îl vede adolescentul în suferință, căruia i se pare că acolo e oaza de care are nevoie pentru a se consola de instabilitatea propriei sale familii. Totul este interpretat cu mult talent, fiecare actor găsindu-și calea spre definiția corectă a personajului său. Mă feresc să dau numele intepreților, deoarece unele roluri sunt dublate și nicăieri, în seara spectacolului jucat pe scena mare de la Odeon, nu se specifică cine e, de data asta, cutare personaj, dar vă asigur că toți cei care au avut de spus măcar câteva replici au intrat în rol și i-au dat relief.
Al doilea spectacol pe care mi-a fost dat să-l văd la Festivalul Național de Teatru, pe scurt FNT, a fost Neguțătorul din Veneția de Shakespeare, o montare de la Teatrul Maghiar din Cluj, regizată de Tompa Gabor și avându-l în centrul său pe cel mai titrat actor al acestei trupe, Bogdán Zsolt. Povestea livrei de carne pe care cămătarul venețian Shylock vrea să i-o taie, pe viu, de pe piept, datornicului său Antonio este în montarea de la Cluj plasată în decor și mai modern decât cea de la naționalul bucureștean, nu demult lansată și ea. Primul decor este cel al bursei, dar în forma sa ultramodernă, cu cifrele și literele rulând pe un ecran care ulterior folosește și altor scopuri. Antonio este o vedetă aclamată de fani, ale căror figuri sunt mascate uniform, exprimând lipsa de personalitate, subliniată și de uralele lor unanime. Shylock își face apariția mai târziu, așa cum prevede și textul shakespearian, dar tot la bursă, unde se pertractează pentru împrumutul care prilejuiește drama și dezlegarea ei în stil de telenovelă hollywoodiană. De altfel, aici ai revelația că, dincolo de marele autor de tragedii fundamentale pentru cultura lumii, Shakespeare este și unul dintre primii telenoveliști ai lumii, cu comedii, ori semi-drame ca aceasta, care sfârșesc cu o nuntă sau mai multe, ca în piesa aceasta și cu reapariția bunurilor dispărute odată cu corăbiile despre care s-a spus la un moment dat că s-au scufundat, dar, printr-un deus ex machina, ele apar la sfârșit, ca totul să fie bine când se sfârșește cu bine. Nici măcar la telenovelă nu le-a lăsat Marele Will vreo satisfacție mercenarilor ecranului.
Spectacolul condus de Tompa Gábor continuă în ritm de rock, ba, avem și un moment beatles, mai că-ți vine să spui că e o operă (sau operetă?) rock, dar, totuși, textul primează. Printre pretendenții frumoasei Portia (Porția în pronunție) se strecoară și un fotbalist, caricatural prezentat, de la FCB (ați ghicit: Barça!), care, să vezi minune, are pe spate chiar numărul 10, al lui Messi și pe urmă zărești chiar numele acestuia deasupra numărului. Poate că marele fotbalist ar fi meritat un tratament mai bun, dar unde, că aici, la mâna Porției, apar numai caraghioși, firește în afară de alesul dinainte anunțat. Caricaturizat puternic este și prințul Marocului, un Loránd Váta plin de haz și vioi nevoie-mare.
Ca-n presă, unde good news no news, așa și în teatru, personajele negative (sic) sau măcar comice sunt mai interesante. Bogdán Zsolt și-a rostit celebrul monolog al evreului care e asemenea celorlalți, întrebându-se de ce atunci este tratat cu atâta răutate și dispreț, parcă mai absent decât Ion Caramitru în spectacolul pus în scenă de Alexandr Morfov. În schimb, în final, în scena judecății, când e cât pe-aici să bage cuțitul în pieptul lui Antonio (Viola Gábor), el joacă tare, ca să spun așa, e dramatic, încrâncenat, ca și-n scena botezului propriu zis, în alte variante doar anunțat. Antonio-ul din acesastă montare e mai puțin demn decât Richard Bovnoczki, cel din spectacolul de la TNB, se zvârcolește, rulă, dincolo e mai nobil și mai distant întâmpinând astfel moartea care pare a se apropia. Scena inelului, dăruit de Porția alesului inimii sub jurământuul că nu-l va înstrăina și dăruit de acesta, la insistențele lui Antonio, judecătorului care-l absolvă de crunta plată, este dusă aici până la capăt, în timp ce-n reprezentarea de la TNB ea este lăsată în suspensie.
Finalul, cu frișca pe care Porția și domnișoara ei de companie le-o aplică pe fețe celor doi proaspeți soți ai lor, mariajul fiind încă blanc, trimite cumva în semi-derizoriu toată povestea, deși de obicei scenele de acest gen sunt vesele, iar aici cele două femei (pardon, încă fete) sunt de-a dreptul încrâncenate, încât și acest gest în aparență frivol are brusc semnificație gravă.
Spectacolul are părți admirabile, un ritm susținut, cu un final apoteotic, printre luminițele instalate pe jos, ca niște repere ale actorilor, încă înainte de scena bufă cu tortul și mânjirea cu frișcă a bărbaților ce-și călcaseră jurământul. E conceput de Tompa Gábor așa cum și poate fi văzut azi, ca un fel de farsă sângeroasă până la un punct și sfârșind în telenovelă. O telenovelă, să admitem, avant la lettre, dar exemplară până la urmă. Un spectacol de calitate, nici nu se prea putea altfel, cu o trupă atât de bună și un regizor de talia celui care a creat-o și o conduce.
Despre Pădurea spânzuraților, pe care l-am revăzut la zece luni după premieră, în această ediție a FNT, reiau ceea ce am scris (și publicat), imediat după evenimentul care a fost premiera:
Acum vreo zece ani aș fi pariat că Radu Afrim nu va face niciodată un spectacol grav, care să nu ia lucrurile în râs. Sau chiar mai demult, după reacția mânioasă a celor care ieșiseră din sală la parodia sa, de altfel foarte reușită, la Trei surori de Cehov. El voia să spună acolo ceea ce unii le mai spun și azi exaltaților care, mai deunăzi, propuneau să-l sanctificăm pe Eminescu. Domnule, artiștii nu sunt sfinți, uite, nici chiar minunatul scriitor Cehov nu e sfânt, mai ales dacă te uiți de unde se uita pe atunci tânărul regizor. În ultimii ani, însă, Radu Afrim a început să privească și cu alți ochi textul dramatic, ceea ce nu înseamnă că nu l-a văzut și din unghiul celălalt, astfel încât unele dintre spectacolele lui au căpătat o altă consistență (nu-mi place cuvântul, dar altul mai bun n-am găsit).
Duminică, 16 decembrie 2018, seara, în Sala Mare a Teatrului celui Mare (ați înțeles, sper: TNB), am văzut un spectacol semnat de Radu Afrim de o coerență și o claritate, impresionante, pe un scenariu al său după celebrul roman al lui Liviu Rebreanu. Pădurea spânzuraților este, la Radu Afrim, de data asta, mai întâi un teritoriu despădurit, iar în fundul scenei, dincolo de cioturile copacilor de altădată, o construcție pe care scrie cu litere luminoase The Hanged, adică Spânzuratul, în care e un bar unde se dansează în draci, iar pe fâșia circulabilă, ca să zic așa, care vine dintr-acolo spre sală, un tânăr de azi își/îți vorbește pe limba cunoscută acum tuturor, după care Conștiința, personaj raduafrimesc extrem de sensibil interpretat de Marius Manole, apare și încearcă un dialog cu el. Dialog din care se configurează o lume, cea care a trecut de la Apostol Bologa, adică din pragul Marii Uniri și până la noi. Pe imensul ecran care este fundalul scenei, apare și pădurea câinilor spânzurați, despre care tânărul contemporan îi vorbește Conștiinței, scenă pe care poți s-o iei și ca o parodie a tragediei ce va urma, dar și ca o trimitere la un prezent sălbatic și mizerabil.
În cursul desfășurării acestui spectacol grandios, cred că acesta e cuvântul, construcția din fundal devine ba casa natală a lui Apostol Bologa, de unde îi scrie scrisori mama sa, o Natalia Călin admirabilă în rol, ba închisoarea unde el își așteaptă senin sentința, ba casa groparului Vidor, tatăl noii sale iubite, Ilona, unde este cazat, în satul Lunca din Ardeal, înaintea tentativei sale de evadare.
Imensa scenă a Sălii Mari, de o înălțime copleșitoare chiar pentru niște giganți din NBA, dacă ar fi aduși aici cumva, cuprinde un fel de întindere vastă, care se pretează apariției cătanelor chezaro-crăiești, ardeleni, cehi, unguri, austrieci și, vorba ceea, alte naționalități, acolo este spânzurat, în deschidere, sublocotenentul Svoboda și acolo își va primi pedeapsa în cele din urmă și Apostol Bologa. Să nu vă închipuiți, nici n-am făcut-o, văzând decorul, că vom vedea vreo spânzurare în direct, sau live, cum i se spune azi, în cultura televizorului și internetului, cu aceasta, în primul caz, regizorul a însărcinat-o pe Andreea Gavriliu, maestră în coregrafiile dramatice, cum tot ea va asigura și alte multe scene care ar putea constitui modele de dansuri simbolice, înlocuitoare de cine știe ce joc de scenă savant elaborat au ba. Cât despre execuția finală, aceasta nici nu are loc, ci se topește cumva în masa personajelor pregătite de căderea cortinei, auzim doar sentința și asta ne ajunge.
Spectacolul are și o tentă națională, așa cum se cade unei opere, la urma urmei, dedicate discret dar cu atât mai convingător evenimentului din 1918, dar si poetică; neașteptată la Radu Afrim, care este și aturoul scenariului. Avem și două interprete de muzică populară ardelenească, Lenuța Purja și Teodora Purja, care marchează cumva evenimentele ce urmează. Sau încearcă să transmită starea care ar trebui să urmeze, prin melopeele lor, cântece de jale tărăgănate. Dar asta nu-l împiedică pe regizorul aflat într-un vârf al creației sale să-și pună și semnele prezente în mai toate creațiile sale, avem așadar și un personaj episodic, cu mască animalieră, luat drept dracul de ordonanța naivă a lui Bologa, ba chiar și un altul, și mai episodic, cu o construcție conică în loc de cap, ca să nu mai vorbesc de generalul Karg, care nu e decât o momâie, la început invizibilă, acoperită de o manta neagră și prezentă mereu cu spatele la scenă și la cei de-acolo, trăgând după ea, momâia vreau să spun, un fel de imens candelabru cu luminițele, deloc de la capătul vreunui tunel, aprinse. Acesta îl judecă în final și pe Apostol Bologa pentru încercarea sa de a trece la „dușmani”, adică la frații săi români. Încă un rol foarte fizic, dar nu numai, virtuoz asumat de un maestru al genului, Istvan Teglas (generalul Karg). Toată tragedia este dezlănțuită de mutarea regimentului din care Bologa face parte, de pe frontul rusesc pe cel românesc și apoi de numirea sa în curtea marțială care trebuia să-i condamne la moarte pe niște români. Mi-am amintit de figura tragică a lui Liviu Ciulei din filmul atât de prețuit altădată, în rolul căpitanului ceh Klapka, aici interpretat în cu totul altă cheie, mult mai afrimescă desigur, de un actor de mare clasă, Richard Bovnoczki.
L-am lăsat la urmă pe Alexandru Potoceanu, interpretul lui Apostol Bologa, un actor care a știut să transpună starea declinantă a personajului, de la ofițerul corect la omul care începe să se îndoiască de viața lui în momentul când e mutat să lupte împotriva fraților săi. Erou decorat pe frontul celălalt, Bologa ajunge trădător pe frontul românesc, dar însoțit mereu, ca de o umbră a sa, detașabilă, pentru că nu stă tot timpul lipit de el, de Marius Manole, Conștiința sa, o figură complementară cu ajutorul căreia se construiește acest personaj tragic. Tragedia lui Apostol Bologa e accentuată de momentul în care își găsise dragostea pentru Ilona, cu sensibilitate și nuanțat interpretată de Raluca Aprodu. Ce să mai spun de Ciprian Nicula, un foarte autentic Petre, ordonanța locotenentului, pronunțând aici ardelenește limba română, doar erau cu toții din regiunea Someșului, Bologa din prima dintre cele patru comune bistrițene cu nume latinesc curat (Parva, Salva, Nepos, Romuli). Florin Călbăjos face un preot foarte lumesc în comportare, dar cu declarații pe linie, conform celebrei vorbe populare „să faci ce spune popa, nu ce face popa”, care scuză multe pe lumea asta, a noastră, românească, fie și cu mai mulți rrr.
Spectacolul nu a vădit, în seara premierei, nici o stridență, fiecare actor comportându-se firesc, acolo, în rolul său, mare sau mic. Și cum lista e mare, înțelegem că măiestria celui care-i dirijează e una evidentă. În fond, regizorul este, într-un asemenea caz, un comandant autentic de trupă. El e generalul care nu se vede nici măcar cât Istvan Teglas.
Nu voi reuși să redau, știu, întreaga forță a sugestiei pe care o creează decorul, cu un cap imens culcat, la un moment dat pe acoperișul-scenă de joc în anumite momente, cu ochiul acela luminat, sau proiecțiile absolut fantastice și de o puternică sugestie de pe ecranul care închide perspectiva marii scene unde oamenii par niște pigmei, așa cum și sunt, o dovedește chiar povestea lui Apostol Bologa, în fața istoriei. Că, vorba cronicarului, „nu sunt vremile subt om, ce bietul om subt vremi” (citat din memorie, deci supus fatalmente erorii).
Radu Afrim a reușit un spectacol impresionant, puternic, sugestiv, plin de o frumusețe nu neapărat tradițională sau tradiționalistă, dar nici fără a folosi armele acesteia. Iată și cartușul tehnic al spctacolului, integral:
Teatrul Național București, Sala Mare – Pădurea spânzuraților după Liviu Rebreanu. Regia și scenariul: Radu Afrim. Scenografia: Cosmin Florea. Coregrafia: Andreea Gavriliu. Video mapping: Andrei Cozlac. Univers sonor: Radu Afrim. Distribuția: Alexandru Potocean – Apostol Bologa; Marius Manole – Conștiința; Richard Bovnoczki – Klapka; Ciprian Nicula – Petre; Raluca Aprodu – Ilona; Istvan Teglas – Lt. Varga, G-ral Karg; Vitalie Bichir – Paul Vidor; Natalia Călin – Doamna Bologa; Ada Galeș – Marta, Țărancă; Florin Călbăjos – Preotul Boteanu, Muzicant; Alexandra Sălceanu – Preoteasa, Soră medicală; Emilian Mârnea – Caporal, Muzicant; Liviu Popa – Cervenco; Cristian Bota – Gross; Alexandru Chindriș – Pălăgieșu, Soldat; Octavian Voina – Svoboda, Soldat; Andrei Atabay – Medic militar, Soldat; Vlad Galer – Soldat; Flavia Giurgiu – Țărancă, Soldat; Cosmin Ilie – Soldat; George Olar – Vasile, Soldat; Ciprian Valea – Soldat; Tiberiu Enache – Adolescent, Soldat; Silviu Mircescu – Soldat; Bogdan Iacob – Ofițer; Vlad Ionuț Popescu – Soldat-Poet; Lenuța Purja, Teodora Purja – Interprete. Premiera: 16 decembrie 2018.
Acestea erau rândurile pe care le scriam și le publicam în revista Teatrul Azi, acum aproape un an. După exact zece luni de la premieră poți considera că există anumite prelungiri care ar fi putut să lipsească, dar poate că impresia asta nu se datorează decât revederii care acționează altfel decât prima. Vedere, firește. Adaug că, nici în seara de 16 octombrie 2019, spectacolul nu era degradat măcar cu o linie, păstrându-și prospețimea, actorii controlându-și în continuare foarte exact patetismul impus de subiect și de scenariu, ca și reacțiile, așa cum numai artiștii adevărați știu să o facă și și ei numai în marile spectacole.
Colivia cu nebune, la Teatrul Metropolis, a fost pentru mine ultimul act al FNT, anul acesta. A fost un spectacol spumos, de o veselie continuă, susținută și ritmată de muzică. Regizorul Victor Ioan Frunză, autor al atâtor și atâtor spectacole remarcabile, a mai dat – ca să zic așa – încă o lovitură. Piesa aceasta despre un cuib de homosexuali, scrisă în primii ani ’70 ai secolului trecut, și care a repurtat un imens succes în toată lumea, inclusiv pe Broadway, a mai fost jucată la București, la Comedie de data aceea, în regia lui Lucian Giurchescu, prin ’92 sau/și ’93, dar atunci, cum mărturisea și cel care o introdusese în repertoriul românesc, societatea noastră nu era încă pregătită, adică destul de descuiată, ca să o poată gusta. Vor fi fost, desigur, spectatori cu mintea deschisă care nu se mai pamau de tabuurile epocii abia încheiate, dar majoritatea lumii românești era atunci hotărât împotriva fenomenului.
În viziunea lui Victor Ioan Frunză, Colivia cu nebune se combină cu spectacolul despre care se face referință mereu, ce are loc jos, în club, în timp ce acțiunea piesei, povestea propriu zisă, se petrece sus, în locuința cuplului director al clubului. Actorii mimează foarte bine interpretarea melodiilor americane, în play back, dar și dansează excelent, dând satisfacție publicului avid de asemenea spectacole. Cât despre cele ce se întâmplă, Sorin Miron și George Costin, doi dintre stâlpii trupei lui Victor Ioan Frunză, pe care i-am văzut și-n Furtuna de Shakespeare, și-n Burghezul gentilom de Molière și în alte spectacole ale cunoscutului regizor, duc greul, nu fără ajutorul – să zicem cu o vorbă de acum peste 30 de ani, azi ridicolă – neprecupețit al restului distribuției, destul de stufoasă de altfel. Rolul perechii Alin Florea și Corina Moise dă, parcă, viață mentalității spectatorilor de acum 27 – 28 de ani, ai lui Lucian Giurchescu, fără nici o ezitare, ei sunt foarte credibili în rol, de altfel ca și mulții alții care se perindă pe scena în semicerc a sălii Amfiteatru de la Metropolis. Decorul Adrianei Grand, o constantă a spectacolelor lui Victor Ioan Frunză, este construit pentru a demonstra caracteristicile locatarilor spațiului respectiv. E drept că, dacă n-ai ști despre ce e vorba, ai putea crede, la vederea acestui decor că vei vedea ceva care se întâmplă într-un bordel hetero. Ca să vedeți că bordelurile sunt toate la fel, hetero sau homo…
Piesa, așa cum se cam știe, este foarte bine scrisă, are de fapt, caracteristicile uneia bulevardiere și, poate, tocmai de aceea, ea are trecere la orice fel de public.
În concluzie la toate cele de mai sus, câte au fost, spectacolele Festivalului Național de Teatru de anul acesta, cel puțin cele pe care am avut privilegiul să le pot urmări, au fost unele de calitate artistică certă și au atras un public divers și gata să primească și privească realizările (realizărili?) teatrului românesc contemporan.
FNT a fost și anul acesta un bilanț. Poate incomplet, ca orice bilanț, dar totuși.