Programul – dacă o fi existând unul – de infantilizare a oamenilor, inițiat, deliberat, de comunism pentru a-și putea struni mai bine așa-zișii cetățeni, de fapt supuși (mai rău decât cei austrieci, din expresia faimoasă altădată), acest program continuă și în liberele democrații care se zbenguie pe suprafața periclitată a globului nostru. Nu mai sunt ședințe de „învățământ ideologic” ca-n socialismul incipient, dar și în cel multilateral dezvoltat, nu mai stau comisarii politici la spatele cetățeanului ca nu cumva ăsta, nărăvaș, să dea înapoi de la marea operă de construcție a… știți dumneavoastră ce. Ei și ce, există și metode soft, că tot s-au inventat calculatoarele. Bunăoară reclama frenetică, dezlănțuită, cum auzi și pe la televizor („și asta încă nu e totul!”), răcnită, delicată dar insidioasă, neobosită, mai ceva decât „neobositulu’ Costachelu’” al lui Păstorel Teodoreanu.
Socialismul pretindea ca societatea să se uniformizeze. Și chiar se uniformiza, aproape la propriu. Chiar dacă, în socialismul european, oamenii nu ajunseseră, la data când victoriosul s-a prăbușit, să poarte uniforme ca-n China, rarefiatele șanse de alegere a veșmintelor duceau la o uniformizare vizibilă cu ochiul liber. Te uitai pe stadioanele patriei și o sesizai. Oamenii ar fi dorit, poate, să opteze pentru altceva, așa cum știau că e în lumea liberă. Iar pe dinăuntru, uniformele existau și ele, mai persistă chiar și în zilele noastre care, astfel, devin tot ale lor. Ei, dar ce se întâmplă în lumea liberă care ne-a cuprins, cu chiu cu vai, și pe noi? Sigur, opțiunea vestimentară e mai vastă, pe stadioane se văd culori mult mai vii, uneori, chiar decât cei care le poartă, dar… Cum se spunea cu o formulă de-a gata, mai există un dar (nu cadou, ci conjuncție). Și anume că nărăvășenia proprie multor firi umane ar putea să ducă în direcții nedorite. Nedorite nu numai de mai marii aleși ai acestor lumi, ci chiar de societate. Și astfel se instituie o nouă cenzură, mai ascunsă, dar sesizabilă dacă ești atent, ceva cam ca epoleții interiori de altădată, cei porecliți „epoleții de sub haină”. O cauză imediată poate fi înmulțirea populației pe teritorii tot mai restrânse și care se vor mai restrânge cu vremea, cu înaintarea mărilor și oceanelor, cu pretențiile de supremație ale unor state mari și tari și ale unor inși a căror lăcomie de putere și de avere este ieșită din comun.
Și astfel, încet-încet, constrângerea se transformă în modă. E mai simplu, lumea e obișnuită cu moda vestimentară încă de pe vremea când își închipuia că e liberă-liberă și i se pare că tot într-acolo merge. Ei, ce-o fi dacă mă îmbrac și eu cu ceea ce se poartă? Trebuie să fim în pas cu vremea, nu-i așa? Și, tot încet-încet, iar uneori chiar repede-repede, moda cuprinde și limbajul, chiar și gândirea, acolo unde ea părea că ar avea șanse să se dezvolte.
Am scris deasupra cuvintele „moda tâmpește”. Doamnele și domnișoarele obișnuite cu moda se vor supăra pe mine. Supere-se. Vor purta mai departe pantaloni mai mult rupți decât întregi, cumpărați pesemne la prețuri mai mari decât cei care acoperă toată porțiunea de corp ce le este afectată dintotdeauna. Ba, am văzut, mai spre toamnă, vor purta și ciorapi cu firele duse, rupți cu dinadinsul, așa, ca să fie la modă. M-am întrebat deseori de unde vine moda asta, cu zdrențe și nu am găsit alt răspuns, poate greșit, admit, decât că oamenii de zi, cu democrația în sânge și pe sub piele în general, vor să pară solidari cu cei care umblă în halul ăsta pentru că sunt săraci lipiți pământului și nu le dă mâna să cumpere haine noi, întregi, la fel de des pe cât își cumpără ăștia, modiștii (ca să le zic așa), haine gata rupte. Un pas înainte pe această cale ar fi apariția unui parfum care să miroasă cam ca bieții sans abri pe care-i întâlnești în autobuze, troleibuze și tramvaie, dacă nu pe stradă. Imaginați-vă ce bine ar suna un Madame Rochas cu miros de ciorapi împuțiți, de pipi combinat cu caca, ambele vechi și repetate. Nu? Și asta pe vreo frumusețe a vremurilor noi care se pamează de soarta bieților oameni săraci care nu au bani nici cât să se spele zilnic, cu apă rece, măcar o dată, dimineața.
În arte, moda există și persistă de mult. Au putut să-i scape numai creatorii puternici, cei care nu se uită în jurul lor, ci își urmăresc ideea, idealul artistic, independent de ce cred și spun cei din jur. Există și mode generaționiste, bunăoară ca-n literatura română de azi, ori din plastică, unde o vreme, tineri proaspăt sosiți credeau că descoperă America dând detalii riguroase, uneori însă nu, despre sex și practicarea lui la zi. Iar când moda asta e urmată și de artiști din generații mai mature, într-o deplină uitare a propriului statut uman și artistic, atunci ea chiar că tâmpește, cum exagerat părea că am scris mai sus.
Un simptom al modei drept cenzură, deci drept instrument de tâmpire, fie și acoperit, este și propagarea la nesfârșit a corectitudinii politice și când e cazul și, mai ales, când nu e. Tot de pe-aici vine și moda descrisă sumar mai sus, ea însăși sumară și ca aspect și ca model mental, dar corectitudinea politică merge mai adânc, în profunzimea mentalităților, care, în câțiva ani vor fi complet modificate față de cele de-acum câteva decenii, continuând, acestea din urmă, într-un fel pervers și insidios, opera întreprinsă de socialismul biruitor. Și a cărui biruință nu ar trebui să o ironizez, pentru că ea chiar există, continuă și – Doamne ferește! – va fi nemuritoare, dacă lucrurile merg în continuare așa.
Dar putem avea speranțe, lebăda neagră ne-o arată, un cataclism poate interveni, nu neapărat un cutremur devastator, nu neapărat o inundație ca pe vremea lui Noe, dar care să schimbe drumul mental al societății omenești. Nu mă iluzionez că o va lua vreodată pe calea cea bună, aceasta i-a fost odată dăruită omului și n-a știut ce să facă cu ea.