…Cum am mai spus, la început a fost jurnalul, Jurnalul unui jurnalist fără jurnal. Ion D. Sîrbu se îmbarcase, de această dată fără speranță, pe… Arca Bunei Speranțe. Era în după-amiaza zilei de 17 septembrie 1989. Mă aflam în sala mare a Teatrului Național din Craiova, în așteptarea gongului care să dea semnalul premierei spectacolului cu Arca Bunei Speranțe în regia regretatului, de asemenea, Aureliu Manea, când pe scenă a apărut Emil Boroghină, directorul de atunci al teatrului, care a anunțat, spre stupoarea și durerea asistenței, că autorul piesei încetase din viață cu câteva zeci de minute mai devreme!… Era exact cu trei luni mai înainte de ziua însângerată când la Timișoara au căzut sub gloanțe primii luptători ai revoluției. În anumite pasaje din Jurnalul unui jurnalist fără jurnal și din alte opere Ion D. Sîrbu anticipase căderea regimului comunist și a Cortinei de Fier, în altele deplângea soarta românilor și era sceptic în ce privea ieșirea din marasmul istoriei.
Așadar, după nici doi ani de la prăbușirea sistemului a apărut, la Editura „Scrisul Românesc”, primul volum al Jurnalului unui jurnalist fără jurnal. Îngrijitorul ediției, Marius Ghica, avansa și promisiunea publicării celui de al doilea volum. Au trecut însă doi ani până ce el să apară, îngrijit de Elisabeta Sîrbu, tot la Editura „Scrisul Românesc”. Volumul I se subintitula „glose”, pentru ca al doilea să se pretindă prin subtitlu „roman politic”. Nu știm sigur dacă în conformitate cu manuscrisul, sau în viziunea editorilor. Volumul I se compune din trei secțiuni: Iarna unu: 1983-1984, Iarna doi: 1984-1985 și Iarna trei: 1985-1986. Ca și volumul următor, primul separă secvențele doar prin asteriscuri – Sîrbu nu a notat niciodată în jurnal datele consemnărilor. Volumul II poartă ca subtitlu sintagma Exerciții de luciditate, aproape redundantă în însemnările autorului. Începe cu A patra iarnă: 1986-1987 și se încheie cu mențiunea Craiova, 1988-1989. Sfârșitul volumului II este de-a dreptul premonitoriu și, totuși, nu atât de pesimist cum s-ar fi așteptat, poate, cea mai mare parte a cititorilor primului volum. Ultimele pasaje pot fi considerate, fără teama de a greși, un testament dureros-nostalgic al lui Ion D. Sîrbu, scris cu trei zile înainte de Paștile anului 1989. Data exactă era 27 aprilie 1989:
„Și noaptea târziu – Joia Mare 1989 – realizez cu înfiorare și spaimă că am pierdut definitiv o mulțime de valori și realități ce făceau organic parte din ființa mea.
Am pierdut «colonia copilăriei», peisajul, apele, munții; am pierdut părinții mei, rudele, prietenii – dar și Cerul, transcendentul, substanțele și esențele cu care funcționam intelectual.
Am pierdut încrederea în filosofie, popi, politicieni; încrederea în convingeri, idealuri, valori-scop; am pierdut total încrederea în Omenire și Istorie – iar Europa o consider fum și amăgire de sfârșit de veac.
Am pierdut total mândria mea cetățenească, socială, ethnică, religioasă; îmi detest neamul și Balcania asta mi se pare o simplă scuipătoare a marilor puteri.
Numai încrederea în Limbă, Bunătate și Jertfă nu le-am pierdut. Prin ele, ca un copil, refac în fiecare zi jucăria asta care se cheamă SPERANȚĂ.” (Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, vol. II, ed. I, p. 304). Totuși încurajator, răzbătător dincolo de dezolare și de durerea irecuperabilului, acest cuvânt final din Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, scris cu majuscule: SPERANȚĂ.
Simptomatic este și faptul că această cea din urmă notă diaristică este precedată, în chip de moto, de două versuri din Lucian Blaga, atât de îndrăgit și prețuit de Ion D. Sîrbu:
„Am pierdut, vai ce-am pierdut/ Vatră caldă, drum bătut…”.
Ce remedii a căutat Ion D. Sîrbu pentru a-și îndulci amărăciunea? În afară de perfida, parșiva votcă, așa cum scrie câteodată, a căutat o izbăvire vremelnică în vorbele de duh, în glumă, în rememorări cu iz anecdotic, și o compensare, o revanșă, în discuții intelectuale, în multe și captivante lecturi, în ironie și în sarcasme. Decompensat prin atât de greu imaginabila lui aventură existențială, Ion D. Sîrbu a căutat compensația prin scris. Însă vindecare nu, el a murit nevindecat…
Recuperarea prin povestire și prin anecdotic trimit atât spre înclinarea către logos, către audiență cu public, cât și către spiritul histrionic. Acesta din urmă nu l-a lăsat în pace pe Gary Sîrbu încă din tinerețea petrecută la Sibiu și la Cluj, nu rareori în compania maestrului și a marelui lui model, Lucian Blaga, cel care i-a spus odată că pe capul lui, al lui Gary, zărise tichia cu clopoței a bufonului. Un bufon al cărui rege a fost tot Lucian Blaga!
Anecdota, termen ce provine în română din greacă (anekdota) prin filieră franceză (anecdote), semnificând la origine „lucru inedit”, este o „Scurtă povestire, cel mai adesea veselă, cu final moralizator și cu un pronunțat caracter pitoresc, din viața de toate zilele, sau pusă pe seama unui personaj celebru. […]. Începând din Renaștere…, A. va ocupa un loc important în memorii, biografii etc., alcătuindu-se uneori [în] adevărate serii despre unele personalități disputate.” (Dicționar de termeni literari, Editura Academiei R.S.R., București, 1976, pp. 24-26).
Anecdotica lui Ion D. Sîrbu, disipată cu generozitate în jurnal, în scrisori și în romanele sale, se instituie efectiv ca un document biografic de certă importanță și valoare literară, întrucât secvențele pline de savoare, de umor, de ironie sau de nostalgie se reunesc într-o galerie de amintiri, evocări, schițe de portret cu serii de „personalități disputate”, unde figurează în primul rând Lucian Blaga, apoi Liviu Rusu și alți clujeni, universitari iluștri, după aceea părinții lui, mai întâi Ioan Sârbu, miner destoinic și lider de sindicat la Mina Petrila, Ecaterina și Irina Sîrbu, mama și sora lui, dar și contemporani, precum Ion Agârbiceanu, M. S. (Marin Sorescu), A. P. (Adrian Păunescu), A. E. Baconski, Adrian Marino ș. a. Nu scapă nici unele chipuri din zona penitenciară, asemenea lui Tudor Vornicu și lui Simion Cure, preotul cu care el a suferit împreună în pușcărie și în lagăre, un prieten cu care s-a întâlnit chiar și la Craiova și care a reușit să emigreze în cele din urmă în California. Cât despre Tudor Vornicu, fost torționar în serviciul regimului de represiune comunist, acesta l-a întâlnit, întâmplător, pe culoarele Televiziunii Române, unde lucra după anii 1960, și a exclamat, siderat: „Cum, Sîrbule, mai trăiești?”
Nu sunt uitate nici personajele din cărți precum Caftangiu, Tutilă I și Tutilă II (din Adio, Europa!), apoi Limpi (Olimpia), evreul Sommer, Profesorul sau medicul curant din Lupul și Catedrala. Dacă ne aplecăm numai asupra volumului prim din Jurnalul unui jurnalism fără jurnal constatăm fără dificultate că anecdotica abundă…
În același timp un jurnal de lecturi, memorialistica lui Ion D. Sîrbu conține secvențe de mare incisivitate, forță și măiestrie a discursului. Înclinarea spre observare, asociații și disociații de idei, spre filosofare și analiză lucidă și mai mereu tăioasă, toate acestea sunt ingrediente active, catalitice, ale textualității diaristice. Anecdotica, ironiile, sarcasmele sunt punctele coloristice și termice ale acesteia.
„…Ironia este arma cu care mă apăr când scriu, genul literar în care sper să rămân în viață chiar și după ce voi muri.” (Jurnalul…, vol. I, p. 8). În afară de teama că va muri „nepovestit”, lui Sîrbu îi este pur și simplu frică să nu-i fie desființată ironia, singura lui armă de apărare în demersurile scriitoricești. „Transcriu, nu fără cutremurare și presentiment, o frază din J. F. Revel, La tentation totalitaire (p. 199)”, frază care, în idee, se regăsește și la J. L. Borges în Cartea de nisip. În traducere, fatidica remarcă sună astfel: „Satira a lovit deseori în omul de litere, joc vechi care disprețuiește toate cărțile acelui timp în numele capodoperei pe care omul de litere nu a scris-o.” (Idem). Totodată, dincolo de teama de a dispărea „nepovestit”, de a fi uitat, dincolo de desființarea ironiei, Sîrbu era bântuit, ontologic, de angoasa dispariției Limbii, pentru care, ca și maestrul său, Lucian Blaga, avea un sacru sentiment cultic:
„O expediție plecată să caute urmele limbii dispărute găsește într-un crater de vulcan doi tineri care, iubindu-se, descoperă Cuvântul edenic. Dar greu cred că tinerii de tip nou mai au nevoie de cuvânt ca să se iubească. Mai degrabă, expediția respectivă, după ce caută inutil peste tot globul (și chiar în Cosmos), își aduce aminte că la Jilava, în secțiunea de femei, au fost uitate două gaițe valahe. Le caută, le găsesc: ele povestesc, bârfesc, se roagă și blesteamă în cea mai pură din limbile moarte.” (Ibidem, p. 9).
Așadar, pentru a mântui Limba de moarte, crede Sârbu, e nevoie de bârfă, de poveste, și, continuăm noi, de amintiri și de anecdote. Și încă ceva: „Cuvintele pot să filosofeze singure, fără oameni, pe întuneric”, fiindcă ele ființează și au sens în sine. Cei care l-au cunoscut mai îndeaproape pe autorul care a imortalizat Dansul ursului… românesc, n-au uitat că atunci când se întâlneau cu el, din întâmplare, mai ales pe stradă, Sîrbu debita cu fervoare bancuri, multe bancuri, și savuroase, și triste, și resemnate. Sau se lansa în mai scurte sau mai lungi tirade sub semn filosofic și multicultural, pe măsura… audientului. Pe lângă fervoarea intelectuală de clasă, Ion D. Sîrbu se scălda în neastâmpărul fervorii ironico-anecdotice.
Anecdota, amintirea, sunt strecurate prin filtrul reflexiv, nu ne sunt oferite ca atare, ca niște simple consemnări. Să începem tot cu Blaga, cel care spunea, ne instruiește Sîrbu, că „Singurătatea, introvertirea, prin subistorie catabazică a dus […] la forma reflexivă a unor verbe îndeobște conjugate activ.” Sunt citate spre reflecție verbe cu formă reflexivă și, paradoxal, cu sens activ: „a (se) râde”, „a (se) plânge”, „a (se) gândi”, „a (se) uita” (Jurnalul…, I, p. 13).
Sunt amintite „Serile mele cu popa Agârbiceanu”, cu care vorbea, printre altele, despre „sentimentul foarte latin al justiției”, după marele prozator transilvan „singura noastră legătură cu Istoria.” Și, apoi, nu se poate să nu fie pomenit iarăși Blaga care „vorbea despre un «boicot» al Istoriei”. Despre Blaga și Agârbiceanu ne povestește Ion D. Sîrbu în altă parte și nu sunt sigur dacă o face în jurnal: Lucian Blaga urca gânditor, către seară, Feleacul, spre locuința din strada Martinuzzi nr. 14. Ajuns la răspântia cu strada Andrei Mureșanu îl zărea, la o oarecare distanță, măturând trotuarul din fața casei, pe „popa Agârbiceanu”, cum îl numește Sîrbu. Blaga se oprea din mers, cu mâinile la spate, și se uita îndelung spre Agârbiceanu, care se oprea din treabă și privea și el liniștit spre Blaga. Și tot așa preț de un minut-două, poate mai mult, se priveau fără să-și adreseze vreun cuvânt. Apoi Blaga o apuca agale la deal, iar Agârbiceanu își relua tacticos dereticatul. Altă mică întâmplare, de această dată vorbită cu tâlc ardelenesc, a avut loc între Agârbiceanu și Sîrbu. Acesta urca, și el, Feleacul, îndreptându-se către locuința lui Blaga. Deodată îl zărește Agârbiceanu care ce altceva putea face decât să măture în fața curții. După ce discipolul lui Lucian Blaga îl salută respectuos, Agârbiceanu îl interpelează cam la modul următor: „Tu ești, tinere Sîrbu?”. „Da, eu sunt, maestre!”, îi răspundea Gary cu sfială. Agârbiceanu continua dialogul început: „Am auzit că scrii teatru”, iar după ce Ion D. Sîrbu confirma, Ion Agârbiceanu îi adresa următorul apel: „Un singur lucru te-aș ruga: Să nu scrii teatru ca (și) Caragiale (aici bătrânul scriitor nu evita cacofonia), ca să nu citească ungurii, să afle cu cine ne-am unit și să râdă de noi!”
De pomină, la vremea respectivă, a fost întâmplarea cu profesorul Onisifor Ghibu, devenit în amintirea lui Ion D. Sîrbu, ironic, profetul Onisifor Ghibu. Este chiar o secvență de la un curs ținut de Ghibu, la Sibiu, unde Universitatea clujeană se refugiase în timpul ocupației horthyste a Ardealului de Nord:
„Am râs prin 1942, când bravul nostru profesor de «educația națiunii» și-a ridicat glasul, ex catedra, împotriva cultului filosofic ce începea – de la Blaga cetire – a se face baladei Miorița. De ce să ridicăm în slavă, zicea Ghibu, o oarecare creație populară ce nu ar trebui să ne reprezinte emblematic: o crimă între «frați». Doi români – din invidie, răutate sau prostie – îl ucid pe al treilea: numai fiindcă are oi mai multe, mândre și cornute. Și acest frate mai mic, în loc să se apere, să pună mâna pe ciomag, se lamentează resemnat, pregătindu-se de moarte ca pentru o nuntă cosmică. Stupid, chiar dacă e frumos din punct de vedere literar. Stupid și absurd, vitupera șeful catedrei de Pedagogie.” (Jurnalul…, I, 1991, p. 37).
Auzind această interpretare terre à terre a onorabilului pedagog Ghibu, reacția lui Ion D. Sîrbu, secondat de Radu Stanca și Ion Oană, a fost una zgomotos de scandalizată. Au părăsit ostentativ sala de curs trântind cu putere capacele băncilor unde șezuseră. Imediat s-au înființat la Lucian Blaga, revoltați, să-l „toarne” pe Ghibu. Blestemul Mioriței sau al lui Ghibu? Lui Blaga nu i-a prea surâs „turnătoria”, s-a închis în sine, a tăcut și iar a tăcut și, după un lung răstimp, a spus laconic ceva de genul: „Are și Ghibu dreptatea lui!” Încă o secvență de pomină și tot cu Blaga, e rememorată de Sîrbu în altă parte: Cândva, pare-se prin 1946, la un cenaclu, Sîrbu ar fi opinat că Diferențialele divine, tocmai atunci apărute, au de toate, numai etică nu au! Lucian Blaga a luat aminte dar nu a comentat afirmația ciracului sub nici o formă. În decembrie 1948, când Blaga, Liviu Rusu, D. D. Roșca și Sîrbu tocmai fuseseră dați afară din universitate, urcau în tăcere Feleacul, iar Sîrbu s-a trezit deodată întrebându-se cu amară retorică: „De-acum ce o să ne facem?” Blaga l-a auzit, s-a apropiat tăcând de el și, vânăt de supărare, i-a aruncat în față: „De-acum, Gary, o să ne scriem etica, asta o să facem!” Blaga nu uitase constatarea, deși se scurseseră doi ani!
Despre locul unde i-a fost sortit să-și petreacă 25 de ani din viață, Craiova-Isarlîk, Ion D. Sîrbu scrie:
„Europa este un biet continent: Alutia (Oltenia) e o lume.
Pleci de acasă dimineața ca un supus al regelui, mănânci la amiază într-un falanster republican și seara te întorci ca un ienicer al nu știu cărui Magnific Suleiman.
Aici, la noi, toate calitățile sunt defecte și toate defectele sunt calități, între cuvânt și faptă există un divorț total, înscris ca zestre genetică în ereditate. Conștiințele (ca morală, politică, răspundere profesională) nu funcționează decât în ilegalitate, pe șoptite, după colț. Proștii sunt deștepți, lichelele sunt cinstite, ageamii sunt cei mai pricepuți, Lumea bună e atee, dar ține la religie, sărbători, datini.” (Jurnalul…, I, p. 53).
Cât simț al realității, al diagnosticului social și moral! Trecând peste unele mici amănunte, lumea radiografiată de Sîrbu acum trei decenii și jumătate, în alt regim politic însă, seamănă în întregime, aproape, cu lumea în care trăim noi azi: inversarea ierarhiei valorilor, discrepanțele dintre vorbe și fapte, lipsa de răspundere și macularea principiilor morale, impostura, incompetența, duplicitatea, corupția mascată. Nu putem decât să-i dăm dreptate lui Sîrbu admițând că gena ereditară a multora dintre noi este grav viciată. Intelectualul este pervertit și oportunist, este un „clown al puterii”, un „histrion al tuturor utopiilor ideologice”, un „inteligent ce se prostește cu numele…”. Așa era intelectualul în trecutul regim, fiindcă azi specia este pe cale de dispariție, locul fiindu-i luat de specialiști din ce mai închiși și închistați în domeniile proprii de activitate. Cultura însăși, ca model educativ și ca fenomen social, este pe cale de dispariție. Ion D. Sîrbu (își) amintește cât de tranșant era tatăl său în privința intelectualilor:
„Tata detesta cuvântul «Intelectual». […]. Pentru el prototipul de intelectual era prietenul său Petre care – ca avocat și politician – l-a dezamăgit profund.
Prietenilor mei, pe vremuri, le citam trei dintre butadele minerești ale Tatălui meu:
1. «La noi, numai cururile se schimbă, limbile rămân aceleași!» (rostită în urechea lui Petru Groza, imediat după 23 August, când a văzut cine sunt cei ce se urcă iar pe tribune.
2. «E ușor să mori o dată definitiv: dar să mori în fiecare zi, cu țârâita, și de râs, asta e cumplit.»
3. «Eu pot fi bun român o oră pe zi, trei zile pe an – dar în rest sunt un om ca toți oamenii.»” (Jurnalul…, I, p. 54).
Prima dintre cele trei butade este usturătoare prin sarcasm și cumplit de actuală, țintind către oportunism și traseism politic. Se prea poate apoi ca Petre, prietenul avocat al lui Ioan Sîrbu, să fi fost chiar Petru Groza sau o aluzie dură la pactizarea lui cu regimul comunist. Vituperarea viciilor morale și a relelor moravuri politice se aplică puțin mai apoi citându-l iar pe Blaga care a spus cândva, desigur într-un cerc restrâns, după 1946:
„Am greșit – eram tânăr – scriind în metafizica mea despre Diferențialele divine. Trebuia să încep scriind despre «Diferențialele cretine». Astăzi eram un gânditor modern.” (Ibidem, p. 60).
Ion D. Sârbu se dovedește un înțelept și totodată un sever moralist și observator al lumii în care trăia. Pe Caragiale îl revendică rar, dar Tatăl său și Blaga, „înțeleptul Napocos” din cetatea „Genopolis”, sunt invocați constant drept sfătuitori și modele. De la Tatăl său, mărturisește Gary Sîrbu, a moștenit coloana vertebrală a moralității, iar de la Blaga prețuirea apropiată de venerație pentru marile valori etice și creatoare.