S-a întâmplat să asist debutul editorial al lui Ilie Rad cu Peregrin prin Europa. File de jurnal: Viena, Praga, Varşovia, Budapesta (1998), carte apărută în colecția Akademos îngrijită de mine la Editura Didactică și Pedagogică. I-am remarcat de la început pasiunea de arhivar implicat, adică de intelectual dornic să parcurgă evenimente culturale prin intermediul marilor biblioteci şi prin experienţă proprie de peregrin în căutare de urme mirabile, deopotrivă, dar și dorinţa febrilă de situare în miezul lucrurilor care merită consemnate. Ardelean fiind, Ilie Rad duce gândul până la capăt, asemeni lui Arune Pumnul, cel din descrierea lui Blaga (descriere pe care o reproduce ca moto la capitolul final al monografiei sale dedicate lui Aron Pumnul). Ştie să admire, să asculte, culege întâlnirile memorabile şi le lucrează, cu migală de colecţionar, chenare de pus în evidenţă – de văzut volumele de interviuri sau corespondență (pe care le pune la cale ori le îngrijește) cu protagoniști precum Ștefan J. Fay, Ion Brad, Mircea Zaciu și Octavian Șchiau, Mihai Beniuc; dar și ediții precum cea elegantă și minuțioasă dedicată lui Agârbiceanu. Profesorul a inițiat, de altminteri, cu studenții săi o serie de volume de interviuri lucrate pentru licență, inițiativă în care Andrei Pleșu, unul dintre beneficiari, descoperă „o superioară cordialitate şi o subtilă decizie pedagogică” de ancorare a cercetării și în contemporaneitate. Ilie Rad se confesează într-un interviu: „meseria de dascăl [mi] se potrivește foarte bine, pentru că tu la catedră transmiți, practic, ceea ce știi tu. Și întotdeauna m-am străduit să nu fie numai un set de valori științifice pe care, la urma urmei, studenții le pot găsi în cărți, mai ales acum în lumea Internetului. Nu e nici o problemă să găsești orice cunoștință, ci m-am străduit să dublez această transmitere de cunoștințe cu transmiterea unui set de valori morale, de care societatea noastră are foarte mare nevoie”.
Peregrinul avea să mai scrie câteva jurnale de călătorie de-a lungul anilor: De la Moscova la New York, Un ardelean la Bucureşti, O călătorie în Țara Kangurului. În prefața la acesta din urmă, Anamaria Beligan prinde foarte exact formula de relație de călătorie proprie lui Ilie Rad: „Mai corect ar fi să le numesc hiperjurnale, întrucât combină impresiile de călătorie cu eseuri, mărturii inedite, documentări minuțioase, pagini de istorie – ba chiar de arheologie literară. Arhitectura cărții are la bază principiul labirintului; tâlcurile apar în cele mai banale împrejurări, mici comori sunt dezgropate în cele mai neverosimile locuri, se formează legături între cele mai îndepărtate entități geografice, culturale, spirituale. Dispare, astfel, previzibilul și apare elementul de suspans”. De altminteri, Alex Ştefănescu remarca și el aceleași calități: „Autorul îşi completează impresiile de călătorie [De la Moscova la New York] cu informaţii enciclopedice şi referinţe culturale bine alese, dintr-o (rar întâlnită azi) solicitudine faţă de cititor. […] Stilul lui Ilie Rad are o eleganţă sobră-stranie, provocatoare de nostalgii, într-o epocă a ostentaţiei şi vulgarităţii”. Însemnările de călătorie, spune Ilie Rad, „îmi sunt cele mai dragi, pentru că acolo mă regăsesc eu, cu obsesiile, cu îndoielile, cu sentimentalismele, cu gândurile mele, în literatura de călătorie, fiindcă întotdeauna am considerat că un volum cu impresii de călătorie e un prilej de a te cunoaște, de a te regăsi pe tine…”
Cartea cea nouă, O călătorie la capătul lumii, se așează perfect în șirul deschis de Peregrin în urmă cu două decenii. M-a pus un pic în „impas de abordare” faptul că volumul e semnat împreună cu Doina Rad. Fiindcă niciodată nu mi-a fost prea clar cum pot scrie împreună doi oameni (dilema s-a ivit încă din copilărie, de la Frații Grimm, și s-a adâncit la Ilf și Petrov), iar cartea omite să facă precizări de acest gen, am cerut lămuriri la sursă. Am aflat astfel că, scrise când de unul, când de celălalt, textele au fost finisate de cei doi împreună, că Doina Rad a făcut traduceri și fotografii (acestea din urmă rețin, de altfel, numele autorului), iar Ilie Rad și-a luat în seamă interviurile. O dată lucrurile clarificate, mai rămâne relatarea la persoana întâi plural, formulă pe care eu n-aș fi ales-o. Deși traduce o emoționantă împărtășire de impresii, un consens admirabil, ea scade din directețe și autenticitate, căci suprapunerea perfectă a depozițiilor celor doi martori poate fi cel mult un ideal. O știa și Karel Čapek… Să mai adaug că, într-o primă formă, episoadele au fost publicate în România literară, Tribuna, Apostrof, Lumea, Astra clujeană, Oraşul, Flacăra lui Adrian Păunescu (cele mai multe).
Motoul din Robert D. Kaplan mi se pare extrem de potrivit: „O călătorie poate fi nu numai spaţială, ci şi istorică, literară şi intelectuală”. Călătoria în Chile, Argentina, Brazilia și Insula Paștelui a fost precedată de o foarte atentă, chiar pedantă documentare. Din cărți, de pe internet, din felurite mărturii cercetate ori provocate, sunt extrase nenumărate date complementare/suplimentare, pe cât de surprinzătoare uneori, pe atât de utile întotdeauna. Impresiile de călătorie sunt împletite cu un soi de jurnal al jurnalului, cu o documentare la vedere, care conferă relatării directe de la fața locului înmuguriri labirintice. Informații mai puțin cunoscute sau uitate sunt aduse în pagină și condimentează perfect înaintarea în spațiu. Aflăm, de pildă, că primele informaţii despre Chile în spaţiul românesc se găsesc în volumul-manual De obşte geografie pe limba moldovenească, o traducere după Claude Buffier, apărută la Iaşi, în 1795. Că relaţiile bilaterale dintre România şi Republica Chile („petala lungă de mare, vin şi zăpadă” – Pablo Neruda) datează din 1911. Călătorul român înregistrează atent asemănări și deosebiri, corectează ori completează informații, descrie oameni, gesturi, comportamente: „Ziua, parcurile erau pline de oameni care se relaxau pe iarbă (fără ca cineva să-i alunge), iar pieţele sau chiar trotuarele mai largi găzduiau grupuri mari care dansau (aşa cum mai văzusem în China), evident, aici pe muzică latino”. Observă, cum altfel?, şoselele chiliene „de cea mai bună calitate” și numără dovezile libertăţii de exprimare: „În chiar centrul oraşului, am folosit o trecere de pietoni în culorile curcubeului (nu vrem să dăm idei!), iar pe zidul unei biserici am văzut două inscripţii (graffiti) indecente, pe care nu le mai reproducem. Am vizitat, desigur, şi două librării foarte moderne, cu uşile la stradă deschise, îmbiindu-te astfel să le vizitezi. La intrare, vedem, între alte volume, Manifestul comunist al lui Marx şi Engels, dar şi Capitalul lui Karl Marx. Răsfoim apoi trei volume masive, aşezate alături, despre trei dictatori ai lumii (Mao, Stalin şi Hitler). În cartea despre Mao, sunt publicate câteva fotografii – o raritate – cu oameni umiliţi, schingiuiţi şi executaţi, ca «duşmani ai poporului» (cunoaştem sintagma!), în timpul Revoluţiei Culturale. La ambele librării, la intrare, se afla un volum de Jorge Baradit, La Dictadura. Historia secreta de Chile, cu portretul lui Pinochet pe copertă (probabil era o apariţie editorială nouă, pe care nu am putut-o răsfoi, fiind învelită în folie de plastic). Ne-ar fi interesat să ştim cum este văzută perioada lui Pinochet, care a avut şi unele realizări economice (construcţia metroului din Santiago, de pildă, a început în 1975, sub preşedinţia acestuia, fiind unul dintre cele mai moderne metrouri din America Latină). Memoriile semnate de Michelle Obama (pe care le-am găsit şi în aeroporturile din Sao Paolo şi Frankfurt) erau nu departe de o carte despre nazismul din Chile. Apoi volume de Gabriel García Márquez, Neruda ş.a. Chiar la intrare, am găsit cărţi pentru copii…”. Sunt intercalate pagini extrem de interesante despre tânărul naturalist Charles Darwin, la Valparaíso, despre tainele străvechilor moai din Insula Paștelui (celebrele statui din rocă vulcanică, operă a triburilor străvechi, care, le explică ghidul, „credeau în reîncarnare, lăcaşul spiritului fiind grandioasele statui, numite moai. Mai precis, spiritul străbunilor avea să revină în ochii acestor statui, marcaţi prin placarea cu sidef şi pupilele din tuf […] Ochii statuilor aveau o anume înclinare, părând că privesc spre înalt, ceea ce explică una din denumirile străvechi ale insulei, Mata Ki Te Rangi (Ochii ce privesc spre cer). Ce este sigur e că statuile reprezentau o celebrare a strămoşilor, cult frecvent întâlnit în Polinezia, ele fiind numite arena ora ata atepuna, aceasta însemnând «faţa vie a strămoşilor noştri»”: Se adaugă interviuri cu Carlos Felimer Del Valle Rojas, profesor Universitatea „La Frontera” din Temuco („În Chile, obiectivitatea presei nu doar că nu există, dar nici nu e posibilă!”), Isabel Allende, Omar Lara, Petru Popescu etc., etc. O bibliografie și ilustrații completează cartea celor doi cărturari-peregrini.
Să mai rețin informațiile despre antologia de poezie românească alcătuită de Pablo Neruda 44 poetas rumanos. Traducidos por Pablo Neruda, Editorial Losada, Buenos Aires 1967: „Este prima antologie a poeziei româneşti în limba spaniolă şi cea mai amplă (cuprinde 135 de poeme), selecţia poeţilor făcându-se după criterii preponderent valorice, nu politice. Am căutat cartea la toate bibliotecile mari din România, dar se pare că nu se află în nicio instituţie de profil de la noi. […] Nu am avut cum consulta cartea, dar am rugat-o pe Excelenţa Sa Doamna Carmen Podgorean, Ambasador al României la Buenos Aires, să ne ajute să procurăm un exemplar din această carte, pentru Biblioteca Academiei Române”. Între cei 44 de poeţi români antologaţi figurează: George Bacovia, Tudor Arghezi, Mihai Beniuc, Veronica Porumbacu, Demostene Botez, Radu Boureanu, Ion Brad, Tristan Tzara şi Ilarie Voronca Al. Philippide, B. Fundoianu, Lucian Blaga, Emil Isac, Maria Banuş, Zaharia Stancu. Ilie Rad reproduce fragmente din prefaţa lui Neruda apărută în traducere în revista Poesis International (nr. 11, dec. 2012, p. 96-97), din care aflăm că poetul a vizitat, în afară de Bucureşti, Constanţa, Ploieşti, Drăgăşani, Segarcea, Cotnari, Murfatlar, „iar într-una din vizite a ajuns şi în Transilvania, pentru că, scrie el în prefaţă, «de-abia ajuns în România, i-am întrebat despre Dracula»”. Iată câteva rânduri ale lui Neruda despre limba română: „Limba română, rudă de sânge cu limba noastră, conţine o rodnicie de care noi nu ne bucurăm: ungherele ei slave. În aceste unghere ne pierdem pasul, ne uităm când în sus, când în jos şi până la urmă ne agăţăm de franceză, ca să nu rămânem în întuneric. Însă limba română, departe de a fi o castiliană oblică, îşi scoate lirismul electric din aluviunile idiomatice vărsate de-a lungul vremii în România. Fermă şi plină de splendoare e limba română, şi poetică prin excelenţă”.
Sigur, însemnările de călătorie par puse în umbră azi de ușurința cu care poți afla/vedea tot ce vrei pe Internet. În formula de hiperjurnal, însă, ele se citesc cu plăcere și folos.
Doina Rad, Ilie Rad, O călătorie la capătul lumii,
Editura Tribuna, Cluj-Napoca, 2019, 274 pagini