Epica universalis. Filoane interpretative intramilenare, de Geo Vasile, EIKON, București, 2018, 392 pagini.
„Stimulator de conștiințe” și de unicități – așa îi pare a fi criticului, traducătorului italienist Geo Vasile profilul (multifațetat) al scriitorului în epoca disoluției globalizate, în care numai erosul mai salvează, când și când, vag sau acut, ceea ce este de salvat.
Indiferent de granițele geografice sau de cele ale vârstei (Marquez, Kawabata), „neîntrecută rămâne virtutea povestitorului de a explora incoruptibila prospețime și nesfârșitele resurse ale sufletului omenesc”. Revenim, emblematic, la dezțăratul Makine, atent la conștiință și singularitate/ solidaritate, cel care ne pune la îndemână, prin romanele sale, și mai ales în Patria locotenentului Schreiber, potrivit considerațiilor lui Geo Vasile, „o operă civică ce trece dincolo de timpul povestirii, făcându-ne să ne privim aproapele în alt chip. Opţiunea pentru meseria de scriitor, cea [a] lui Makine, nu ascunde oare, ca în cea mai mare parte a cazurilor, dubla dorinţă de a lecui astfel o copilărie chinuită, violentă, anonimă şi, totodată, de a căuta o recunoaştere niciodată împlinită, nicicând asigurată? Recunoaştere… de fapt echivalentul unei dorinţe de iubire. Structurat pe mai multe planuri epice temporale şi spaţiale convergente […] conform unui ritm alert interior dictat de revoltă şi veneraţie, romanul lui Makine este un aliaj alchimic între patosul ideatic al lui Camus şi autenticismul narativ al lui Hemingway”.
Apropiat iremediabil de literatura italiană, cu precădere de autori ca Buzzati, Eco, Pavese, Baricco, Mazzantini, cărora le-a comentat inițial în presa culturală prozele, Geo Vasile urmează, potrivit afinităților lui, trasee transcontinentale – Coetzee, Mahfuz, Llosa, Allende, Mo Yan, M.L. Stedman, Oscar Wilde, Rushdie, Herta Müller, Irina Teodorescu, Țepeneag, Cela Varlam, Filip Florian, Florin Șlapac, Vasili Grossman, Orhan Pamuk, José Saramago, Modiano, Kazuo Ishiguro. În total, în Epica universalis, Geo Vasile explorează filoanele prozei a 76 de autori români și străini peste care nu se poate trece și a peste 80 de romane care au fost, după anul 2000, traduse și răscomentate, pentru a le desluși noi și noi paliere de semnificații actualizate.
Ce-ar fi fost dacă…? Istorii contrafactuale, antologie de proză coordonată de Horia Gârbea, Neuma, Cluj-Napoca, 2018, 192 pagini.
Dincolo de numeroase lucrări mainstream, Centenarul României Mari a prilejuit, iată, și scăpărări de tipul acesta: o antologie de proză care are numai copertele „în dulcele stil clasic”. O carte în care SF-ul are graniță comună cu istoria orală sau, la fel de bine, în proza lui Adrian Voicu, se actualizează miturile despre iele ce dansează prin păduri. Și, apropo, ielele au nume ungurești (Ildiko), dar nu din cauza asta (sau tocmai din cauza asta?!) își iau tainul și duc la dispariția unui flăcău, Andrei, violonist, care imaginase cu ardoare că va merge să lupte pe front, acolo unde lupta și tatăl lui, maestrul Nic, tot violonist. Ovidiu Bufnilă glisează, prin file de jurnal, între faptul divers și faptul istoric, între aici și atunci. Glisează, pivotează, până concluzionează: „Duduca Ecaterina mi-a dat să văd şi eu România viitoare în bolul acela adus din spaţiul cosmic. România viitoare e tare tristă, pe legea mea, mult mai tristă decât România lui Carp sau decât România lui Brătianu. Dar să nu ziceţi la nimenea, că iese tevatură mare, vai de capul nostru. Călătorul stelar a plecat spre seară către Gibraltar, să se întâlnească acolo cu un rege şi cu un împărat. Acum ce să zic? Dacă mă duc la Siguranţă să raportez, se supără duduca Ecaterina pe mine şi nu mai pup eu nici un fel de lecţie de matematici sau de astronomie. Dacă ţin secret, o să mă perpelesc, zău aşa, ca altceva, dragul meu jurnal. Dacă găseşte cineva jurnalul meu, am sfeclit-o rău de tot, or să mă bată la tălpi”. Horia Gârbea, al cărui bunic patern, Titus, a fost decorat pentru că a luptat pe front, în bătăliile care au precedat Marea Unire, are diverse sisteme de referință, ca autor. Felurite scrisori din mai-august 1921 ne fac să vedem retrospectiv diferite fețe ale unor adevăruri istorice potențiale. Iar în final, apoteotic, apare un Ordin pe armate, din 15 novembrie 1921, semnat de însuși „Ferdinand, Rege al României, Ungariei și a toată Bulgaro-Macedonia”. În vis și în ficțiuni nu prea există opreliști, se pare!
În antologie mai sunt prezenți cu proze: Ina Simona Cârlan, Adrian Costache, Cristian și Mihail Gălățanu, Constantin Lupeanu, Radu-Ilarion Munteanu, Radu Sergiu Ruba, Șerban Tomșa, Dănuț Ungureanu și alții.
Îmi pipăi cu frică tălpile, de Albert Denn, seria Poezie, colecția Debut, Casa de pariuri literare, București, 2018, 90 pagini.
„era un pixel/ pe un zâmbet/ sau un zâmbet/ pe un pixel/ îl desenam pe faţa ta/ în două locuri în acelaşi timp/ nu degeaba ne naştem/ cu două mâini” – așa spune poetul debutant pe la mijlocul cărții lui de poezie. Dacă, într-un alt timp, Arghezi voia să se-ndrepte spre cer în căutare de certitudini („Vreau să te pipăi și să urlu: «Este!»”), aici regăsim o altă paradigmă, poetul găsind cu cale să se întoarcă spre perechea cerului, spre pământul pe care stă cu tălpile-pereche.
Albert Denn plasează doiul pe primul plan. Două țări: România și Spania fac parte din biografia lui (este născut la Balș în 1990, plecat la 13 ani din țară). Implicit, două culturi. Care nu par a duce la sfâșiere, la dezbinare, ci la mai mare stabilitate: cu tălpile pe pământ, nemișcat, nedumerit, îți poți pune întrebări și poți visa în voie. Poți să taci în voie. Visul și tăcerea se cheamă unul pe altul, chiar și în epoca pixelilor: „Fără-ndoială că tăcerile nu se pot supune marcajelor stricte ale creierului. Visul e copilul tăcerii. Albert l-a citit pe Calderon, cu siguranţă că l-a citi Ortega y Gasset. Cei care tac vorbesc în creierul lor. De-aceea Albert visează «idei»! Un drog mai puţin consumat în «boema» actuală în general”. Ca de obicei, Nora Iuga este entuziastă în prezentarea câte unui nou poet, dar și precisă, prefigurând liniile definitorii ale posibilei lui poetici ulterioare.
Albert Denn este mai mult decât un poet cerebral, este „un «ciudat» aparent cuminte”, acesta fiind chiar titlul prefeței volumului. Un insolit pictor de tablouri pentru totdeauna, chiar dacă eternitatea este, și ea, o altă iluzie (nu a lui Sancho Panza, firește): „dacă ne-am iubi/ într-un tablou/ ne-am iubi pentru totdeauna”.
Creangă de măr, de Grigore Vieru, Junimea, Iași, 2018, 120 pagini.
„Ala-bala, prin aluni,/ unde eşti, copile-luni?!// Şi tu, copilandre-marţi,/ Cu mari ochii tăi miraţi?!// Şi tu, miercure, ah, floare –/ Adolescenţă visătoare?!// Şi tu, joie mohorâtă/ Tinereţea mea pierdută?!// Nu pleca, vinere, încă/ Nu! Stea matură, adâncă!// C-o să vină sâmbăta/ Cu rece suflarea sa// Şi-o să-mi lase geana stinsă/ Şi-n duminici gura ninsă.” – Steaua de vineri este poemul care dă titlul volumului de poeme publicat cu patru decenii în urmă, în 1978, tot la editura Junimea.
În vremuri comuniste, pe ambele maluri ale Prutului, a ieși din cadența impusă chiar asta însemna, să îmblânzești timpul și cuvintele, cum i-a fost dat și acestui important poet (neo)romantic, Grigore Vieru: „«Caut să-mi găsesc echilibrul în literatura pentru copii şi în cântec»; «Cine mă vede cântând/ Crede că n-am nici un gând»; «M-am amestecat cu viaţa/ Ca noaptea cu dimineaţa./ M-am amestecat cu cântul/ Ca mormântul cu pământul./ M-am amestecat cu dorul/ Ca sângele cu izvorul/ M-am amestecat cu tine/ Ca ce-aşteaptă cu ce vine (Cu viaţa, cu dorul). În aceste mărturisiri şi poeme se află taina care apără poezia lui Grigore Vieru; e viaţa însăşi: poetul se naşte în cântec (de leagăn), creşte din «adânca rădăcină a cântului cosmic» până când moartea «cântă adânc în mine»”, cum evidențiază criticul Ioan Holban în prefața acestui volum.
Horia Zilieru semnează o efigie ce ni-l înfățișează în tușe evanescente pe poetul născut în Hotin, spre la mijlocul lunii februarie 1935, când se ivește speranța desprimăvărării: „Era ca floarea câmpului: plăpând, sfios, tânguitor, retrăind bejenia părinţilor din părinţi, pâlpâind în ceremonialul luminii. Pleoapele, ca o frumoasă şi tristă duminică, se umbreau în-de-ele, acuzând vinovate foneme. Tremurau la tunetul furtunii.”
De peste timp, referințe, tot evanescente, de la Nichita Stănescu: Grigore Vieru „ne împrimăvărează cu o toamnă de aur”.
Un alt poet vizionar, Ioan Alexandru, cu decenii în urmă, remarca în poetica lui Grigore Vieru „aceeași sete după curățenie și adevăr întru statornicie și bună rodire ce i-a întemeiat în cuvânt pe toți marii poeți”.