E. LOVINESCU (Revista Comedia, București, Nr. 1, 15 aprilie 1914):
„În politică suntem de mult într-o anarhie morală. Oameni publici s-au aclimat cu această atmosferă, după cum Mitridat se imunizase împotriva otrăvirii. Trupul și spiritul se oțelesc împotriva dușmanului. Dar, dacă omul s-a deprins cu defăimarea, cititorul e încă nedumerit. Nu izbutește să despartă binele de rău, adevărul de minciună, dreapta înfierare de calomnie. Și de această nelămurire se folosește cel vinovat. Pierduse pe toată linia, și nici un câștig. Anarhia morală a înaintat acum și în literatură. Critica a ajuns un fel de piraterie și e pusă în slujba unor uricioase sentimente. Dreapta judecată, buna cuviință, înțelegerea simpatică – anacronisme! Să-l dobori pe cutare, să-l lovești în cinstea de om și de scriitor, să-l stropești cu noroiul insultei zilnice, să-l dezguști de meșteșugul lui, acesta e țelul din urmă al oricărui tânăr ce și-a frecat întâia oară ochii la lumina soarelui. Tristă meserie.”
IL. CHENDI (Revista Cumpăna, București, Nr. 3, 11 decembrie 1909):
„Dar cine e de vină dacă la noi există scriitori cari să asemene criticul cu «cariul, pe urma activității căruia nu rămâne decât praf», sau cu «bureții, cari cresc pe trunchiuri de poeți»… Cum însă în literatura noastră este mult de negat, cum printre cei ce vin valuri să bată la poarta de intrare a literaturii sunt mulți neisprăviți și multe grozăvii goale de duh, ce este mai natural decât ura și blestemul în contra criticilor cari au un fel al lor propriu de a spune adevărul”…
C. RĂDULESCU-MOTRU (Noua revistă română, București, 1908, Vol. 5, Nr. 1, 12 octombrie 1908):
„Intelectualii au fost acuzați, de o parte a opiniei publice, ca agenți provocatori, și la rândul lor intelectualii s-au improvizat acuzatori ai stării actuale de lucruri din țară… Clasa intelectualilor are la noi o misiune îndoită. Pe de o parte ea trebuie să deștepte în conștiința publică motive noi de progres, adică să constituie fermentul evoluțiunii sociale; iar pe de altă parte ea trebuie să-și înfrâneze pornirile violente ale unei conștiințe agitate, dând exemplul unei activități cumpănite, ca fond și ca formă. Intelectualii care s-au manifestat până acum la noi au exagerat importanța primului punct din programul misiunii lor în dauna celui de-al doilea”.
MIHAIL DRAGOMIRESCU (Revista Convorbiri, București, Nr. 1, 1 ianuarie 1907):
„În adevăr, cu tot numărul însemnat de critici ce avem, niciodată nu s-a simțit mai mult lipsa unei adevărate critici în literatura noastră. Avem critici care au spirit fin și caustic, dar fără destul curaj și claritate în tendințe; critici biciuitori, care, robi impresiilor de o clipă, revarsă în public, din sufletul lor de foc, multă iubire dar și mai multă ură; critici migălitori și cârtitori, care pentru vina adversarilor au un cântar sgârcit și pentru vrednicia proprie nici unul; critici plini de logică, dar lipsiți de miez; critici aprinși de furia spumegătoare a adevărului, dar fără temeiul lui; critici ce se hrănesc cu gândul altora, dar fără căldura și lumina lui… Critica obiectivă, rece, așezată, care se ridică senină, dar fără slăbiciune, deasupra patimilor de o zi și care văzând și cercetând numai lucrul, nu vrea să știe dacă este făcut de un prieten sau de un dușman și luminează pe cititori asupra valorii lui, fără ură și fără părtinire, cu temeiuri totdeauna fățișe și clare, această critică ne lipsește”.
IL. CHENDI (Viața literară, București, Nr. 3, 15 ianuarie 1906):
„Caute oricine împrejurul său și vadă dacă n-am dreptate. Oștile de critici se adună și se așează în ordine de bătălie. Câte un îndrăzneț și gureș stegar ridică o flamură cu falduri largi, fâlfâitoare. Pe ea stau scrise cuvinte mari de ordine: «Aici rărunchii poporului», «Aici aristocrația gândirii», «Noi suntem neoplatonici», «Noi cerem alt curent». Un semn – și încăierarea pornește. Ploaia de cuvinte curge torențială. S-aud țipete și înjurături tot mai stridente și cei de pe delături, fără glas și putință de a țipa cum se cuvine, aplaudă și ei după culise. Dar nimeni nu iese bătut sau zdrobit din această luptă și nimeni cuceritor. E o îmbrânceală de carnaval mai mult, în care toți se simt și se proclamă eroi!”
OVID DENSUSIANU (Vieața nouă, București, Nr. 1, 15 februarie 1905)
„Nu ascultați, scriitori, pe criticii voștri; lăsați-i să scrie… scriu pentru ei. Cântați, povestiți ce vă șoptește inima, ce vă aduce gândul din pribegiile lui pe tărâmuri depărtate; spuneți tot ce poate fi hrană sufletească pentru noi, tot ce se coboară de sus ca să ne lumineze vieața, să ne deschidă mintea; și spuneți în graiul plin, vibrător, magic al adevăratei arte; lăsați sufletul vostru să vorbească așa cum e, cum vi s-a dat, cum l-ați făurit; rămâneți fiecare ce sunteți, nu vă schimbați chipul și căutați să vă deosebiți cât mai mult unul de altul…”
N. IORGA (Drum drept, Craiova, Nr. 1, 24 ianuarie 1915):
„Să ne organizăm!, de s-ar fi organizat de mult și sub toate raporturile această țară, acest neam, care singure nu știu ce au și cât au! Dar, din nenorocire, la noi în toate s-a organizat un singur lucru: răul. S-a organizat deci politica de căpătuială, jupuirea săracului, ofensarea dreptății, permanența dezordinii, petrecerea proastă și petrecerea infamă, camăta și delictul. Iar în literatură s-a organizat ambiția fără puteri, dorința de a conduce fără a putea scrie, patima de a ajunge fără a valora, reclama deșănțată prin presă, figură și atitudine”.