Cărtărescu este Cărtărescu. Oricât de mari și spectaculoase ar fi anunțate în materialele promoționale schimbările pe care le-ar aduce fiecare carte nouă a prozatorului, ceea ce iese până la urmă în evidență este elementul care le apropie și care reprezintă marca inconfundabilă a prozatorului Mircea Cărtărescu (pentru că despre prozator a venit acum vremea să discutăm).
În anii 1980, când Ovid S. Crohmălniceanu tocmai își desantase trupele de navetiști și textualiști pe solul literaturii române, circula o glumă care spunea că dacă deschizi la întâmplare o carte a vreunui optzecist fără să îi vezi numele pe copertă, ai șanse minime să-l ghicești doar din lectura textului. Ideea era că toți scriau cam aceeași proză, învăluiți în praful navetei, plesnind de inteligență și cultură, doldora de spirit ludic, prestidigitatori ai intertextualității. Toți povesteau întâmplări banale din imediata lor apropiere, a căror miză părea să fie aceea de transpune în text un chip cât mai veridic al uriașei plictiseli din acei ani. Toate cărțile tinerilor scriitori de atunci erau cumpărate și devorate, se discuta despre ele, erau bine primite de către critica literară care conta și erau citați la radio Europa liberă ceea ce le oferea o consacrare spontană. Numele autorilor erau mai cunoscute decât figurile lor, dar mai toate dicuțiile și evaluările critice se învârteau în jurul elementului comun și prea puțini aduceau în discuție diferența specifică. De aceea, gluma invocată la începutul acestui comentariu era perfect plauzibilă.
Deschizând la întâmplare Melancolia, cea mai recentă carte a lui Mircea Cărtărescu, este imposibil să nu ghicești autorul după câteva rânduri. Aceeași aparență de autobiografie încifrată în ficțiune, aceleași referințe științifice de înalt nivel (în Solenoid de fizică, aici de biologie), aceeași pendulare între realism și fantastic, între interior și exterior, între percepție și conștiință, între amintire și vis, între evocare și fantazare, care ne-a încântat în Orbitor și în Solenoid reprezintă și aici stâlpii de susținere ai celor trei construcții narative care alcătuiesc volumul. În plus stilul ultraelaborat, marca înregistrată Mircea Cărtărescu (nu știu alții cum sunt, dar eu nu mi-l pot imagina pe prozator altfel decât șlefuind la propriul stil, precum Spinoza la lentile de sticlă), de o puritate de cristal, în care fiecare cuvânt este fixat ca într-o montură specială, din care este imposibil să fie înlocuit sau exclus, pur și simplu risipește orice eventuală urmă de îndoială în privința autorului. Miza stilistică mi se pare chiar mai importantă la Mircea Cărtărescu decât miza narativă. Cum scrie Cărtărescu trece în fața lui Ce (despre ce?) scrie Cărtărescu. Stilul face narațiunea și nu narațiunea își caută stilul. Cel puțin asta este percepția cititorului. Deși e limpede că niciuna nu ar avea sens în absența celeilalte.
În Solenoid, Mircea Cărtărescu este tentat să cocheteze cu ideea unui dublu al său care se desprinde din biografia comună în urma eșecului unei lecturi în Cenaclul de Luni. Această respingere l-ar fi îndepărtat definitiv de la literatură și i-ar fi deschis perspectivele unei cu totul alte vieți departe de lumea literaturii. În Melancolia semnele implicării autorului în ficțiune, fie și sub o identitate falsă, sunt mai discrete și se fac simțite, eventual, la nivelul conștiinței sau al unor trăiri care pot depăși simpla imaginație. Foarte cărtărescian este sentimentul acut de singurătate care îi afectează pe toți copiii din cele trei proze. În fiecare dintre ele ei se simt ca și cum ar fi singuri pe lume, înfruntă primejdii și monștri imaginari, dau bătălii crâncene pentru supraviețuire deși părinții sunt în camera de alături. În Punțile,copilul se simte strivit de singurătate după ce are viziunea mamei sale moarte în fantomatica fabrică de cauciuc: „În zilele, lunile sau anii următori băiatul se simțise mai apăsat ca niciodată de povara grea a singurătății. Renunțase să mai asculte cântecele marelui radio cu clape de fildeș, pentru că de la o vreme îi sfâșiau inima. Renunțase să mai privească-n oglindă anotimpurile care treceau colorate, ca aripile unei sfârleze uriașe. Băiatul murea de singurătate.” (pp. 34-35) Singurătatea este elementul definitoriu și pentru Ivan, eroul ultimei povestiri, Pieile, cea mai consistentă a volumului. Despre suferința lui aflăm, încă din prima pagină a narațiunii: „Doar seara târziu, când aproape că nu mai vedea odaia brăzdată de dâre sângerii, venite dinspre fereastră, era mai liber și simțea din greu povara singurătății. Fiindcă era foarte singur, poate cel mai singur om de pe pământ. Atât de singur încât nici măcar cu el însuși nu vorbea cu săptămânile și lunile, până și el însuși îl părăsise.” (p. 123)
Această singurătate a personajelor are două efecte: o hiperatenție la detaliile lumii reale (clădiri, străzi, oameni, grădini, pavajul străzilor etc) și, ca o compensație, o hiperdezvoltare a imaginarului, o explozie a fanteziei, a visului, a viziunilor fantastice. Aripa stângă și aripa dreaptă a fluturelui numit personalitate umană pe care Mircea Cărtărescu o surprinde aici în primii ani de viață. Analiza este zero, totul este, la aceste vârste percepție directă și imaginație. Adică descriere, adică proză, în toată puterea cuvântului. Pe ambele paliere un mare prozator ca Mircea Cărtărescu se simte mai mult decât confortabil. Ivan, precum Ulise (al lui Homer, dar nici al lui Joyce nu ar trebui să se simtă frustrat), face, la un moment dat o lungă călătorie (vorba lui Du Bellay). Merge pe jos, urmând linia de tramvai, prilej pentru prozator de a evoca un București al copilăriei sale, de la începutul anilor 1960 cu precizia nostalgică a unui timp regăsit. La fel ca în Orbitor, calea regăsirii acelui alt timp al istoriei elementul care declanșează reintrarea în acel prezent demult apus este mirosul, nu gustul uitatelor madlene. „Mirosul de petrosin, de care erau impregnate, în memorie, toate filmele din copilăria lui răbufni și din sala aflată în umbră deasă.” (p. 148) Sau ceva mai încolo: „Aici mai fusese de câteva ori cu mama lui, care-i cumpărase haine de la raioanele de copii, apoi de adolescenți, așa că știa bine interiorul întunecat, scările late și pustii, liftul unsuros care ducea la etajele superioare, mirosul (n.m.) de stofe, de cauciuc și de piele (…).” (p. 149)
În funcție de gusturile de lectură, unii vor aprecia mai mult pasajele realiste, iar alții pasajele fantastic-oniric-suprarealiste ale cărții. Cei mai câștigați vor fi cei care vor putea să îmbine cele două dimensiuni epice la proporțiile gândite de Mircea Cărtărescu. Pentru că numai împreună dau conturul exact al existenței umane. Așa cum viața este alcătuită din experiențe senzoriale, dar și din metafizică din existență diurnă dar și din vis, proza lui Mircea Cărtărescu nu este întreagă decât prin contopirea acestor dimensiuni, ca în semnul Yin și Yang.
Nu știu în ce măsură Mircea Cărtărescu a avut în minte filmul lui Lars von Trier, Melancholia, atunci când a dat titlul cărții. Dar finalul volumului te duce, aproape obligatoriu, cu gândul la finalul filmului regizorului danez, cu sau fără titlul care să le apropie. Spectacolului grandios, de o frumusețe înspăimântătoare din finalul filmului lui Lars von Trier, îi corespunde metamorfoza la fel de grandioasă în spectaculozitatea ei a Dorei din copilă într-o splendidă domnișoară. Deși nu îl numește ca atare pe von Trier, el este invocat, la un moment dat, aluziv, în povestirea Pieile, într-o conversație dintre Ivan și Dora, când fata auzise la radio „ceva nu prea clar despre un film căruia i se refuzase un premiu din cauză ca regizorul făcuse niște afirmații… se pare însă că presa îi răstălmăcise cuvintele”.
Metamorfoza Dorei este sfârșitul apoteotic al copilăriei, momentul sublim al morții unei epoci, clipa care schimbă toate coordonatele vieții. Pentru frumusețea lui compactă, fragmentul ar trebui citat în întregime, dar cum spațiul nu îmi permite voi da doar câteva eșantioane, sper, reprezentative: „Și atunci se porni noua schimbare, de parcă însuși trupul înaripat al fetei ar fi fost un cocon din care o altă ființă avea să vină pe lume. Mai întâi, aripile păliră, azurul lor metalic, insuportabil, difuză lent în tot trupul fetei, până ce culoarea pielii ei se omogeniză cu a aripilor. Apoi, nervurile și arcadele ce întindeau aripile prinseră a se muia, și ele se resorbiseră încet în trupul adormit pompând în el substanța lor vie, hrănindu-l cu licorile vrăjitorești din cele patru râuri: serotonină, adrenalină, dopamină, epinefrină. Și trupul adormitei se transformă învelindu-se în frumusețe. Fluturele iliac se lărgi și carnea șoldurilor, în jurul lui, se arcui într-o curbură ca de violă. Sânii crescuseră, cu sfârcurile îngroșate trăgând ușor în lături, pântecul deveni molatic și dulce, cu scobitura buricului ca un sorb într-o apă lină. (…) Când din aripi n-a mai rămas nici măcar amintirea, cea mai frumoasă femeie din lume, și cel mai frumos obiect cosmic, strălucea din toate puterile în camera secretă. Doar atunci Dora deschise ochii și Ivan n-o mai recunoscu” (pp. 247-249). Mă tem că dând acest foarte scurt citat i-am făcut mai degrabă un deserviciu lui Mircea Cărtărescu. Cele trei pagini de text sunt atât de compacte încât a dori să le scurtezi pentru a oferi o mostră echivalează cu a înfige un cui într-un cauciuc.
Perspectiva narativă în Melancolia este cea a unui narator matur care privește angoasele speranțele spaimele copilului care a fost sau care ar fi putut să fie, inclusiv sau, mai ales, neliniștile metafizice reale sau imaginate. Chiar dacă poveștile ne impresionează și uneori suntem tentați să-l vedem pe autorul însuși la vârsta eroului său, el nu uită că ne aflăm într-o convenție literară, iar uneori nu se sfiește să ne-o reamintească nouă, cititorilor, dar și personajelor sale: „Dora încă dormea când Ivan o atinse din nou, fără să-și dea seama ce face, ca și când ar fi citit într-o carte fraza „Ivan o atinse din nou”, știind că fraza fusese acolo mereu și că avea să fie acolo de câte ori deschidea cartea” (p. 247). Nu sunt deloc frecvente astfel de clin d’oeil-uri textualiste, dar au și ele importanța lor pentru cei interesați de tehnici narative.
Orice nouă apariție editorială purtând semnătura lui Mircea Cărtărescu reprezintă un eveniment pe piața cărții din România. Așteptările cititorilor sunt uriașe, iar responsabilitatea autorului, pe măsură. Volumul de proză scurtă Melancolia ne oferă prilejul să ne bucurăm încă o dată de arta acestui virtuoz al scrisului românesc.
Mircea Cărtărescu, Melancolia, Humanitas, București, 2019, 252 pag.