Știind că nu departe, într-un timp anume, va împlini 70 de ani (ireversabilitatea vremii este implacabilă!), prozatorul Jean Băileșteanu, reprezentant atipic al generației ‚50, din zona Olteniei istorice, a ieșit pe piața de carte, în anul 2017, cu cinci volume de false memorii (I – 516, II – 504 + 493, III – 426 + 500 p.) Ele au fost reunite sub un titlu… aluziv predist, Viața ca o…paradă (deh, de vină este metateza!).
Producția editorială, de până în 2018, a lui Jean Băileșteanu, înregistrează o variată paletă de scrieri, romane , eseuri, nuvele. O piesă radiofonică, în două părți, s-a intitulat Cartea cu bucluc.
Dar, iată o listă a scrierile sale, ordonate pe profiluri, unele retipărite deja în două – trei ediții, e drept, la editura proprie a autorului: volume de povestiri, povești: Clopotul viselor (1975), Dealul lupului (1978), Poveștile de fiecare zi (1981), Povestiri de pe Desnățui (1988), Nunta lui Petre (2002), În drum spre casă (2003), Bolnav de carnaval (2003, Ultima înviere (2013); romane : Drum în tăcere (1982), ed. a II-a – 1990; ed. a III-a – 1997; Goana (1988), ed. a II-a, 2001; Geniul și închipuirea (1997), o ediție în l. Italiană; în 2006 – Il Genio immaginario; Sfântul drac sau judecata de … acum (1999); eseuri: Viața ca o… paradă (2010); nuvele: Cartea cu pricini (2017).
Despre scrierile sale (multe, puține; importante, fundamentale sau efemere, nu ne pronunțăm acum !), apărute înainte de ‚89 , au scris, la vremea respectivă Tudor Nedelcea, Geo Vasile, Aureliu Goci, Ctin Dumitrache, Fl. Firan, C.M. Popa, Laurențiu Ulici; iar după anul căderea comunismului, au apărut comentarii critice, semnate de Marian Barbu, Mircea Popa, Marian Vasile.
Ce ne transmit aceste exegeze critice? Că scrierile lui Jean Băileșteanu au fost receptate la întreaga lor complexitate ideatică și stilistică. Autorul a conștientizat că localitatea Sălcuța și împrejurimile, dețin suficiente elemente de specificitate rurală pentru a se înscrie într-o tradiție a locului, pe urmele lui Zaharia Stancu și Marin Preda. Dar poate că, până la urmă, problema nici nu trebuie pusă în acești termeni.
Universul rural, explorat de scriitor, devine referențial, fiindcă Jean Băileșteanu îl percepe mereu sub apăsarea politicului. Mai firav în copilăria și tinerețea lui, când cunoașterea lumii se realiza prin prisma celor mari și a rudelor apropiate, ca mai apoi, călăuzele să devină altele. Mediile sociale în care se mișcă viitorul scriitor apar ca fiind prioritare. Dintre personaje, cel mai conturat este fratele cel mare, Fănuș, model strălucit de elev și de student, pe care toți profesorii i-l scot în față – tenace, calm și cu o foarte bună orientare în viață. Dimpotrivă,el, cel mic se află la opusul acestuia. Prima trăsătură a firii lui se traduce prin a fi recalcitrant. Oricâte argumente i s-ar aduce , dânsul nu le acceptă până nu le-ntoarce pe toate fețele și încă nu este pe deplin convins că procedează corect. se-nscrie într-o echipă de fotbal, ca portar, și perseverează în consens până dă de gustul banilor.
Memoria lui înregistrează toate nedreptățile din jurul său, pe care scriitorul le consemnează cu un soi de meticulozitate maladivă. Nu întâmplător, cartea are ca subtitlu – Jurnal de scriitor sub dictatură.
Fiind extrem de responsabil pentru toate afirmațiile și caracterizările operate pe viu (chirurgie fără anestezie), la fiecare dintre cele cinci cărți, autorul ține să nuanțeze, în parte, într-o formulare explicativă care să pună în evidență ideea de forță a capitolului respectiv : Dictatura politică sau cartea învrăjbirii noastre vol. I, partea întâi și a doua. La vol. II- Dictatura inspirației sau cartea tranziției noastre. La vol. III – Dictatura economică sau Cartea privatizării noastre, aceeași la ambele părți , I –II.
Țin să menționez că autorul n-are personaje, ci protipuri, indivizi cu stare civilă, depistați în acte administrative și financiare. Deci oglindirea de cândva este înlocuită cu maxima minuție a relatării. Nu e gazetărie, ci o răbufnire stilistică prin grila unei autenticități, dincoace de perdea.
Nu este însă o autenticitate de tip interbelic, de tipul la Camil Petrescu, H.P- Bengescu, L. Rebreanu ș.a., cu cu valențe psihologice. Psihanaliza, dacă apare, insular, îl privește doar pe autor. De cele mai multe ori, autorul privește în propria scriitură și și face observații factuale: că n-a pus în jocul narativ (așa să fie ?) pe omul de la securitate care-l urmărește pas cu pas, pe proprietarul care i-a vândut moara; n-a scris suficient de mult despre oamenii care l-au încredințat că îi vând hârtie la Letea într-un anumit preț, și sunt gata – gata să se răsgândească.
Partea întâi este a tribulațiilor pricinuite de mutarea de la țară la oraș, pe care le sporește cu erosul său necontrolat – din floare în floare.
Marea calitate a scrisului lui Jean Băileșteanu, nu numai din aceste false memorii, rămâne oralitatea. Din când în când, autorul reproduce un proverb, o zicală, o vorbă de duh. Și aci, trimiterea la Ion Creangă este obligatorie, devenind și pentru oltenii din Sălcuța explicită.
Cu intrarea în jocul parșiv, înșelător al privatizării, Jean Băileșteanu experimentează, pe propria piele adevărul și falsitatea îmbogățirii. Cărțile lui Jean Băileșteanu despoaie, pas cu pas, fapte, oficii și servicii de pe vremea lui Gheorghiu Dej, a lui Nicolae Ceaușescu și din timpul noii democrații originale, pe care o clamăm zilnic în presă și la televizor. A vizitat și el câteva țări ale lumii; de aceea a crezut fără dezmințire în privatizare, până a ieșit la pensie. Invocându-l, poate pe dramaturgul Marin Sorescu cu o replică din binecunoscuta sa piesă Iona, : „Mamă, mai naște-mă o dată ! Viața asta nu prea mi-a ieșit…”
P.S. Scriitorul Fănuș Băileșteanu a apucat să vadă comentariul meu critic. Apoi, la scurtă vreme, vorba maestrului Marin Sorescu, „s-a dus să moară puțin”.