Breviar editorial

întoarcerea perenă, de Mircea Băduț, col. Proză scurtă, EuroPress Group, București, 2018, 182 pagini

Mircea Băduț este atent la ceea ce este binar (0-1), bipolar – și aceasta se poate vedea din titlurile volumelor publicate (Ficțiuni primare, debut, este urmat de Ficțiuni Familiare/Familiale). Volumul de față este precedat de Întoarcerea fiului risipitor și include un eseu recent cu titlul Două entropii, în care autorul este preocupat de „amenințarea Singularității”, o idee preluată dintr-un film american. Chiar și întoarcerea (perenă) este o în-doire, o reflectare prin asimilare a unor motive eterne: vezi Cain-Abel deveniți Cainur-Abelamt, într-un timp nedefinit, căci Anno Domini este pus de autor sub semnul întrebării. Tot așa, cele 40 de pagini intitulate Ultimele zile: Giordano și Galilei, o juxtapunere postmodernistă a unor posibile jurnale intime ale celor doi.

Dincolo de alte proze scurte – Un basm contorsionat, Euterpiene, Cataliză canicula – regăsim în acest volum și eseuri cu iz antropologic. Într-o epocă în care mai-mai ajungem cu toții să uităm cine au fost Cain și Abel, Giordano Bruno și Galileo Galilei (ei, nu chiar toți!), autorul deplânge, nu numai prin ficțiune, idealismul pe care îl implică riscul „urmăririi adevărului absolut”. Mircea Băduț ne invită să privim și alte fațete ale unui adevăr multiplu. De pildă, să privim în față și pierderile, „domolirea în progresul cultural” și, fără să generalizăm cu tot dinadinsul, blocarea voită la nivelul superficial al semnificațiilor: „Un efect (şi totodată un indicator) al superficializării societăţii îl vedem în frec­venţa crescândă cu care folosim concepte black-box în discursul zilnic. (Funcţia de revelator psiho-social se realizează obser­vând diminuarea reflexului de a afla ce anu­me este în respectivele cutii negre.)” Să credem că mai avem ceva drum de parcurs până ce cultura universală va deveni numai o cutie neagră, nu doar unele concepte mai greu de înțeles! Poate că împătimiții de SF ar ști mai bine dacă există scrieri și pronosticuri de tipul: oare ce va dispărea mai întâi, Natura sau Cultura? Sau poate există întoarceri și bucle de timp ce se pot dovedi a fi salvatoare.

Autor și de cărți tehnice în domeniul informaticii (11, unele în mai multe ediții), Mircea Băduț a ajuns la beletristică prin SF. Ultimele lui patru volume au fost publicate de aceeași editură din București, iar debutul și cea de-a doua carte de proză scurtă au apărut în orașul natal, Rm. Vâlcea.

Basarabia sufletului meu/Bessarabia of My Soul, editura MediaTon, Toronto, 2018, 300 pagini

Ferindu-se de a o numi antologie, Daniel Ioniță și Maria Tonu au alcătuit o carte bilingvă, o colecție de poezii din Republica Moldova, prefațată generos de Alex Ștefănescu. Versiunile în limba engleză au fost definitivate de poetul australian Daniel Ioniță împreună cu trei consultanți, universitari atenți la sound-ul poeziei: Eva Foster, Daniel Reynaud și Rochelle Bews.

Cu câțiva ani în urmă, Daniel Ioniță fusese editorul unui volum intitulat Testament – antologie de poezie română modernă, ediție bilingvă română/engleză (editura Minerva, 2015), realizată cu sprijinul Academiei Australiano-Române pentru Cultură. Din Testament au fost selectate, potrivit inițiativei Mariei Tonu din Canada, poemele aparținând unui număr de 46 de scriitori din Basarabia. Lăsând lucrul și vacanța asiatică mai deoparte, alcătuirea selecției și a traducerilor a demarat fără opreliști legate de spațiu și timp, după mărturisirea antologatorului sus-menționat: „Astfel, Russo, Mateevici, Vieru, Butnaru, Verejanu, Vatamanu, Tonu, Chirtoacă etc. au ajuns să fie traduşi mai întâi într-un apartament bucureştean, apoi pe un velier al unui prieten traversând Marea Ionică, iar ultimele retuşuri au fost aplicate în Kathmandu, Nepal, înainte de o drumeţie himalaiană. Necunoscute sunt căile… poeziei!” Potrivit criticului Alex Ștefănescu, meritul colecției de poezie basarabeană este legat nu numai de calitatea traducerilor (poezia eminesciană a entuziasmat, se pare, Parlamentul australian, mai ales această versiune a Glossei), ci și de reprezentarea unor nume foarte diverse în această colecție de poeme: „experimentatul traducător şi poet român din Sydney şi scriitoarea şi editoarea basarabeancă din Toronto nu fac discriminări între clasici și romantici, între moderni şi postmoderni, între narcisiști și militanţi, între intimiști și vizionari. În această colecţie sunt reprezentate toate direcţiile din poezia română scrisă în Basarabia. Iar traducătorul nu ezită să reconstituie în engleză şi enunţurile solemn-sentențioase din Glossa lui Eminescu şi lamentaţia plină de dramatism din Basarabia cu jale de Grigore Vieru, şi paradoxalele construcţii de idei din poeziile lui Leo Butnaru, și patetismul luminos-eruptiv din cunoscutul poem Au înnebunit salcâmii de Arhip Cibotaru.”

păhăruțul, de Marian Drăghici, colecția Cantos, editura Junimea, Iași, 2019, 160 pagini

Mă paște gândul să spun că păhăruțul din poemele lui Marian Drăghici ne trimite la depărtișorul lui Noica din Cuvânt împreună despre rostirea românească. Diminutive ce îmblânzesc concepte și trăiri, până la a le face suportabile, parte/părticică din mica noastră viață de aici. O pregătire – oglindită, pregustată – a marii vieți de dincolo, dintr-un departe/depărtișor. Uneori vrem să uităm de moarte, de depărtișor. Alteori nu numai poeții/poetele reușesc să vadă moartea strict ca o trecere întru iubirea hristică și atât („Unul/ Singur/ a băut/ cu paharul// noi/ toți/ bem/ cu păhăruțul// punct”, p. 87, p. 122): „ –Tot ce-ai iubit, ai uitat ?/ –Tot ce-am iubit, am lăsat./ Bun, şi ce vei lua cu tine când pleci dincoace, la somnul de veci?// – Mersul voi lua./ Mersul desculţ la pădurea Bercica/ unde nu se-ntâmplă chipurile nimica./ Iubirea ca uitare completă voi lua/ şi scrierea fără putere voi lua./ Lumină-n piele de fată în mine neînserată voi lua./ Totul./ Totul.// – Şi păhăruţul?/ – Şi duhul păhăruţului.// – Dar, ce e cu obsesia asta mistică,/ scuză-mă, cam tâmpită,/ pentru păhăruţ?/ – Îngere, în poezie, naiba s-o ia/ cu toate sinuciderile din ea,/ dacă nu eşti creator de obsesii/ nu eşti creator de nimic./ Ştii matale mai bine:/ la mândruţa-n bătătură/ creşti o cultură pentru o mură./ – Adică?/ – Unul, Singur, a băut cu paharul,/ noi toţi bem cu păhăruţul. Punct.” (dialog imaginar desigur că plin de har cu poetul G. Bacovia la un pahar).

În afara invocatei prezențe bacoviene, autorul nu mai prididește să dedice în acest volum poeme, după cum urmează, unor autori ca: Mircea Ciobanu, Ion Mircea, Gabriel Chifu, Mircia Dumitrescu, Angela Marinescu, Aurel Pantea, Ion Mureșan, Florin Mugur, Ion Zubașcu, Lucian Vasiliu, Ioan Flora, Eugen Suciu, Nicu Sava, Ioan Moldovan, Ion Stratan, Gellu Dorian. Și sieși: io, martamaria, formulat chiar așa!

Despre poetica lui Marian Drăghici au mai scris: Mircea Iorgulescu, Constanța Buzea, Dumitru Chioaru, Gh. Grigurcu, Aurel Pantea, Laurențiu Ulici, Al. Cistelecan, Emanuela Ilie, Ion Pop, Dan Cristea și alții.

Prin lumea largă. Însemnare a călătoriei mele în America de Sud, de Constantin Arcu, col. Paraliteraria, editura Limes, Florești-Cluj, 2018, 154 pagini

Moto – un citat din Antonio Muñoz Molina despre multiplele identități ale fiecăruia. Fotografii (bine reproduse și multe) – de la fața locului, locul cu pricina fiind în Peru, în Bolivia, până spre Brazilia, la țărmul atlantic. În îmbrățișarea brațelor acelui Christ la care a lucrat și sculptorul român Gh. Leonida (inclus în echipă de către Paul Landowski).

Altitudinile mari ale Anzilor Cordilieri, năzdrăvanul ceai de coca, amuletele, Năzdrăvanul, totemurile și statuetele cu puteri magice, un când și când conturat eveniment personal ce va avea loc negreșit spre sfârșitul anului 2033, toate își găsesc locul, prin Constantin Arcu, într-un iureș cu accente autoironice, cu plecări și vagi reveniri. Editorul și poetul Mircea Petean ne îmbie să-l însoțim pe autor spre o nouă Itacă, „lăsându-ne seduși, la rândul nostru, de condeiul de prozator exersat al autorului atent la foșnetul preajmei – avantajele și vicisitudinile civilizației, natura în toată splendoarea ei, inclusiv natura umană întrupată într-o suită de personaje surprinse cu sagacitate și vervă ironică în varii ipostaze –, dar și la detalii de coloratură textualistă precum strădania scriiturii de a regla jocul în contratimp dintre percepția imediată și festele memoriei, sau notațiile de fin observator al capriciilor sinelui dedublat.”

Călătoria, de Zamfir Bălan, editura Eikon, București, 2018, 164 pagini

Autorul și-a legat numele de cel al lui Panait Istrati, dar a-l cantona pe Zamfir Bălan strict în domeniul cercetării literare este o greșeală. Pe coperta volumului de povestiri Călătoria, Radu Voinescu enumeră noile teritorii cucerite de cel care a preferat, de data aceasta, ficțiunea: „Pe alocuri, scrisul este hiperrealist; alteori – impregnat de vis, cu alunecări în fantastic subtile, străbătute de un fior de anxietate. Mâna sigură, experimentată din punctul de vedere al tehnicii literare, se lasă în voia unor descrieri de finețe, creează atmosferă, face să sclipească peisaje, luminează personajele unui univers mărunt, cu oameni care rar interesează proza – o alegere inspirată și fecundă. E aproape mereu dificil să intuiești coordonatele acestor călătorii stranii, în care parcă te-ai afla pe faimoasa scară a lui Leonardo, de la Chambord, unde cei care urcă nu îi întâlnesc pe cei care coboară.”

La rând, titlurile povestirilor acestea sunt: Călătoria, Scara, Octombrie, Jurnal, Confesiune, Mariţa, Ignat, Liliacul, Berzele, Papilondra, Priveghi, Bărbierul, Cafe 13. Printre imaginile recurente: o prezență feminină, diafană cu măsură, care-i spune bărbatului de lângă ea, iubitoare sau ironică: „te-am urmărit cum te lăsai pradă visării, călătoreai, călătoreai…” Dar feminitatea, ca și ficțiunea, are multe chipuri, de la Chiraline la Frozen. Și retur. Uneori, Chiralina se întâlnește cu Frozen. Alteori, nu. Rămâne povestea. Sau, cum spune autorul: „Mă exasperează o frază a lui Márquez…, dar cine-i Márquez, ce caută în mintea mea?… Fraza nu-mi dă pace: «viața nu este cea pe care ai trăit-o, ci aceea pe care ți-o amintești și cum ți-o amintești spre a o povesti.»”