Motto
„Am deschis poezia de fosfor/
aici dospește sufletul nostru”
George V. Precup este unul dintre cei mai pregnanți poeți de azi, aparținând generației 60-70. Discret, publicând puțin în presă și arar câte un volum, are calitatea de a gândi direct în imagini, torențiale. Cel puțin de la Dolor sau jupuind îndoiala, trecând prin excelentul Aferim (apărut mult înaintea filmului omonim) el și-a fixat un spațiu poetic unic. Volumul de față esențializează construcția unei poetici a modernității esențiale.
Sufletul poetului este înconjurat de învelișul vizibil din carne (care se frământă). Acesta este prins într-un înveliș strâns de cuvinte audibile. Și toate sunt acoperite de cortul invizibil și călduros al lui Dumnezeu. Din jocul acesta între „văzutele și nevăzutele”, din naveta fulgerătoare, verticală, între aceste straturi ale ființei ia naștere poezia și țâșnește în lumină. Știu din surse sigure că între ferestrele poetului și-au făcut culcuș, de-adevăratelea, și au depus miere, albinele. Pe Altarele mai solide ca mierea de unde ea nesfârșește! Un mit realizat în cotidian. Așa trece poezia în realitate, și invers. Am privit frumusețea și m-am cutremurat, proclamă în ton profetic autorul. Dacă poezia în genere spune ceva, ea despre acest „cutremur al nervilor” (Eminescu) spune. George V. Precup este un poet din stirpea oraculară, dintre cei care nu inventează neapărat imagini ori structuri sintactice surprinzătoare, ci caută să vadă prin ele un mai departe impalpabil. Volumul de față este una dintre cele mai bine articulate arhitecturi poetice din lirica noastră recentă. El ilustrează un fel de modernism esențial, de felul celui analizat cu pătrundere la noi în anii din urmă de Radu Vancu sau H.-R. Patapievici, în studiul introductiv la Operele lui Ezra Pound. Citez de aici: La întrebarea «unde e tradiția, pentru orice scriitor, din orice limbă?», răspunsul este: «acolo unde e realizată perfecțiunea». Tradiția e formată doar din perfecțiuni și nu e limitată nici la cultura națională, nici la tradiția lingvistică proprie. Sună «tradiționalist»? Dacă da, atunci revoluția modernistă a fost tradiționalistă. (p.148) Am dat acest citat și pentru că Pound este unul dintre modelele principale ale poeziei lui George. Retorica, în sensul unei rostiri pneumatice care fixează ritmul secret al poeziei (nu doar cel exterior, sintactic), exprimă direct o perspectivă ceremonioasă asupra lumii. Poetul scrie despre mătasea umană, ca un început de tandrețe între el și Dumnezeu. Acesta este tonul. Un amănunt de construcție îmi pare esențial, deși poate părea o simplă prețiozitate, un simplu răsfăț stilistic: autorul își construiește în cea mai mare parte comparațiile nu cu indiferentul, ca, vocabulă simplă și inevitabilă, ci cu modalul cum. Orhideele cum la începutul lumii miros,/ semne grase cum arome de prunc. Citez în întregime poemul Amprente: Cum de pe arătură ieșeau aburi din ea/ cum dintr’o literă chinezească/ cum dintr’un mușuroi din care iese regina/ cum dintr’un copac retezat// cum dintr’o tăiere de vene/ cum din piatra crăpată// cum dintr’un bob de muștar/ cum dintr’o icoană abia terminată! Găsesc în aceasta ciudată tehnică o intuiție adâncă a modulărilor pe care poezia le introduce în realitate. O plasticizare a realității, devenită transparentă și fluidă în formele ei. Comparația nu este o simplă contiguitate prin asemănare sau contrast oximoronic, trop, ci elementele comparate fuzionează (al)chimic modificându-se unul pe altul, aici este unul dintre secretele ei. În fața acestor reciproce iluminări, poetul adoptă starea de rugăciune admirativă și pururea uimită. Era așa de frumoasă/ de îmbătrâneai în așteptarea ei// iar praful de pe umeri/ ți se părea un dar. Această permeabilitate a elementelor lumii care le face, prin operatorul cum, să treacă unul într-altul mi se pare nota fundamentală a acestei poetici și justificarea solemnității pe care o expune fără reținere. Cum explică o întâlnire tensionată și permanentă dintre sentimentul sacrului și jubilația senzorială. Un brâu de făină arată drumul spre cer. Sarea, sudoarea, lumina sunt mărci repetitive ale materiei. Poezia de față este în primul rând o celebrare a splendorii senzoriale: Catifeaua blândeții tocită, Meri nădușiți de arome, Visează poemul ros la încheieturi, Bunicii mei știau ordinea lucrurilor,/ nu aveau umeri de cretă.// Cu mâna sfioasă scriu despre ei./ În moară a prins liniștea cheag, uleiul tandreții, șrapnel de trandafiri, Zâmbetul au cules ca frunziș unde s’așază canarii, gravitație a simțurilor, liniște ca într’o literă chinezească, Trecea Domnul prin mine așteptând să mă coc, În pământ cu păsări pe umăr vei intra/cu aromă.// Riduri de liniște ca’n palmele unui sfânt…. Fiecare dintre aceste imagini este un semn. Poetul ne arată lumea, cu o gesticulație dirijorală. Această capacitate de concentrare a sensului într-o imagine dă valoare poeziei. Autorul nu este ludic, nu inventează, ci motivează viziunile metaforice. Este un travaliu în interiorul metaforei, pentru a restaura realul. Cu praful iubirii pe degete scriu e un enunț simplu, aruncat în poezie de un singur cuvânt: praful. Prin el s-a făcut incizia în real, suspendarea în indeterminat. Un poet al esențelor se recunoaște în astfel de construcții. Egal cu sine, nu este deosebire între poemele ample, „epopeice”, retorice și cele „japoneze”, fulgerări de sens: Mușcă timpul din tine și scuipă/ sărătură să fie? Versul este, pentru G.V.P, într-un joc de cuvinte neinocent, simultan, un model al realități vizionare, dar și un modul al construcției acesteia. George este un dionisiac bine temperat, frazarea muzicală a versurilor le dă o sonoritate ditirambică, teatrală (în sensul de dramatică, spectaculară), dar are și o plasticitate de culori flamande: masă pe care cotul nu prinde păianjeni, Stăm în scorbura nopții/ să ne mai vadă Domnul odată, Din ocne iese moartea desculță, Apă sărată beau la amiază leproșii/ Vedem descărnarea, roata dințată ce mușcă aproapele, Plânsul dă floare și iese pe gură. El cultivă un apăsat hieratism al gestului poetic, metafora pare a surprinde instantaneul, ocolind facilul descriptiv. O altă trăsătură care sare în ochi a volumului aș numi-o: ecumenismul spațiului poetic. Ne „plimbăm” liric din Japonia samurailor în Spania medievală, din America pieilor roșii la Viena, din Orientul nopților în Noua Zeelandă a imnului Haka, de aici la Sibiu (antologic poemul Ochii de sare! – Poduri cu ochi ca ferestre ucise). Este și aici o trimitere la modernismul „clasic” al lui Pound ori Eliot, o încredere în transcendența poeticității, deopotrivă în forța tiparelor ei locale. Poemele dedicate lui Nokira, Ines, Ambrozio, „leul din Rimini”, Clarice, Valde, Zarabos, Mishimori, Issabela, Korado ș.a.m.d. sunt remarcabile prin captarea tonului local, excluzând cu atenție orice tentație a pitorescului etnografic.
Ca orice poezie asumat modernistă, și aceasta este preocupată de oglindirea în sine însăși. Între Și noi am fost fragezi și rugându’te să nu te mai doară decât poezia, este un spațiu vast al visării: Visează poemul ros la încheieturi de prea mult repetat. Timp adunat într’un trup de femeie cine’l deșiră acum?. Timpul desfășoară erosul în trupul poeziei. Femeia e văzută prin timp. Timp ce înalți terme pentru spălarea păcatelor/ lăsând de gardă poetul. Nu s-a născut femeia pentru care aș răni un poem sau Decât să rănesc un poem, renunț la femeie sunt enunțuri similare, prin paralelismul marcat legând cei trei termeni: poemul – rana – femeia. În care supremația „poemului” deschide perspective gândului. Radianța de fond a cuvintelor, cum îi zice potrivit George, cu o metaforă științifică, este captată în asemenea construcții retorice ample. Ritualul poetic nu este niciunde mai vizibil decât în aceste poeme dedicate feminității. Ceremonia ține de esența majestuoasă a întâlnirii erotice. Dorința învie în ei, zeii visează spălându’i picioarele. Mierla uită trup cântător, dorindu’se om care scrie. Decupajul imaginilor urmează, în general, pe cel al versurilor, nu avem legato-uri, ni se impune o pauză în rostire, de unde senzația de unitate, de vers clasic. Versurile au muchii precise, nu există treceri fluente de gânduri de la unul la altul, ci sentențe pietrificate. Totul are o încremenire statuară, și dramatismul din această suspendare a clipelor purcede. „Panterele timpului”, cu a lor mușcătură mortală, se încearcă a fi ținute departe prin această materialitate dură a versului, acumulând, ca pelerinii, doar praful pe umeri. Ești tot mai sărat, tot mai greu de mâncat/ respiri prin cuvinte. Sigur, există și inevitabilul narcisism al poetului, disimulat însă de o subiectivitate prea evidentă, eu este rar și non-biografic în aceste texte. Altcineva scrie de ele, mâna mea nu. Mai degrabă apar „poetul” sau avatarii săi mítici din diversele spații simbolice amintite. „Poezia e rugă” proclamă poetul, ridicând funcția sacralității poeziei în lumină. Ai aflat împăcare./ Aflând că și’n cer vei iubi cât pe pământ! La ușa poemului cum la ușa bisericii. Forțând un pic ideea, doar un pic însă, aș adăuga că la ușa poemului, ca și la ușa bisericii, sunt mereu cerșetori. Care-și așteaptă Darul. Stăm în scorbura nopții./ Aprindem focuri să ne mai vadă Domnul odată. Vorbeam despre modulările prin cum, poetul observă fiindul în splendoarea lui, ca o perpetuă transformare. Ușa buzelor mele deschid/ veghind mai mult decât pietrele. Ușa, ca spațiu de trecere, devine, cum vedem, o emblemă a poemului ca pătrundere în spațiul sacru, este, în fond, expresia metaforic materială a acestui cum, care traversează poemele. Câteva, destule, excepționale: Guadelupe, Secol impar, Mishimori, Revelatio, Pink Floyd, Zăpada roșie.
George V. Precup este unul dintre cei mai personali poeți de astăzi. Livrescul poeziei sale nu este unul citațional, ci unul asimilativ. Este poezie substanțială, într-o viziune perenă. Realul nu înseamnă la el cotidianul, ci recitativul. Momentul în care trăitul devine rostire. Se lustruiește lumina prin asemenea poezie, tescuire de realități în alcooluri tari. Titlul volumului nu trebuie, din acest punct de vedere, citit în cheie anecdotică. Ispitei, cum vinul curgând, i-ai pus cep. Ochii’s mai mult decât ochi spune, este un fel de axiomă a poeziei, acest plus pe care toate îl capătă în rostirea poetică. Cred în poeții cu plase pe umăr/ am cearcăne vii. Prin aceste cearcăne se vede cel mai bine lumea. Rege Pescar – Poetul – pescuiește ca Iona. Înghițit de poezie. Cu viața m’am învățat, cu moartea învață’mă, poezie!
George V. Precup, Culoarea coniacului tânăr, Ed. Eikon, 2019