Există victime nu doar în rîndul oamenilor, ci și în cel al cărților. Este cazul celei pe care ne-o prezintă acum Vladimir Udrescu. După ce, în 1971, cenzura i-a stopat apariția unui volum de versuri care figura în planul ferm al Editurii Cartea Românească, tentativa de-a edita un nou manuscris la aceeași casă editorială, în 1984, l-a înspăimîntat pe redactorul și prietenul său, Mircea Ciobanu. Iată cuvintele pe care i le-a adresat cu acest prilej: „Vrei să intrăm amîndoi la zdup? Cum să trimit mai departe o carte cu un asemenea mesaj? Cum să-i dau drumul la Cenzură, cînd am mai trecut printr-o experiență similară, în ceea ce te privește, cu un alt volum al tău, deși acela nu avea un tîlc politic așa de păgubos, ci unul cam mistic? Atîta îți spun. Nu mă băga în belele”. Deoarece în marasmul propagandistic amplificat către finele „epocii de aur” ceaușiste, tînărul poet își îngăduia a lua atitudine într-o modalitate insurgentă, nemaiîntîlnită pînă atunci în versuri, împotriva regimului abuziv. Într-adevăr, cum ar fi putut apărea o asemenea scriere ieșită „din rînd”? Erau ani în care vechii slujitori ai „liniei” oficiale, de felul lui Eugen Jebeleanu, Geo Bogza, Nina Cassian, pozau într-un soi de „reciclare”, alături de noul schimb al celebratorilor „liniei”, de tipul Adrian Păunescu ori Corneliu Vadim Tudor. Cu plenară demnitate, Vladimir Udrescu se situa la o distanță astronomică în raport cu acești autori. Atitudinea d-sale era una de semeție (anti)revoluționară, o lamentație-protest, o recuzare acuzatoare: „Și eu am trăit între paranteze. Și eu am/ Fost limbă legată. Fără/ Însemnătate la elogiile zilelor/ Jumulite și înfulecate/ Cu fulgi și oase și tot. Cu o pompă/ De foraj se scoteau măselele/ De minte – numai cariile se tratează/ (Nu-i așa, domnule doctor?) – / Ca și cum o scorbură ar mai emite/ Raze X; ca și cum mugurii de primăvară/ Ar fi în stare să explodeze pe mormîntul/ Iluziilor pierdute” (Fără anestezie). Poetul își asumă istoria contemporană cu o trăire pasională, precum o biografie colectivă pe care o personalizează dramatic. Trimiterile la ideologizarea obligatorie beneficiază de o dureroasă transparență fără echivoc: „În aceste adieri ale memoriei își face/ Azi culcuș alarma. Are siluetă filiformă/ De zeitate hrănită cu vorbe parșive/ Pe malul apocalipsei, sudoarea ei,/ Măsoară decepția nemuritoare./ Într-un flagel luminiscent se înghesuie/ Triumfurile și agoniile, la căpătîiul/ Dogmei veghează un veac ampolos./ Gloria ce ți-e dată cîrtește în pîlpîirea/ Unui felinar orb, iar paznicii picotesc/ Lîngă macazuri: demult privirile lor sunt/ Limbi în orologiile unui timp/ Inexistent” (ibidem).
Pretutindeni secvențe ale unei decepții generalizate, ale unei îndurerări ardente, ale unor existențe mutilate: „O ideologie îndelung scîlciată are/ Și frunza frăsinelului… Urmăritorule,/ Ceasul de față îl declar nul/ În numele marelui absent: viforul/ De mîine, inclemența epifanică – viitorul. (…) …Îmi mai rămînea să contemplu;/ Cu-o privire polară să rad coeziune/ După coeziune. Viața la o margine/ De hudiță-a-ntîmplării încă/ Adulmecă. Spiritul a deprins/ Arta gravitațională a istoriei. Și,/ Printre lozinci, fandează, ciuruit de alexie” (Curs de anexiune). Abia ocolind numele proprii, indicarea cu degetul a vinovaților, Vladimir Udrescu frămîntă o materie inflamată, un aliaj însîngerat de referințe naturiste, istorice, confesive. Viziunea pe care o oferă se află exact la antipodul festivismului totalitar al glorificării cîrmacilor taxați nu o dată drept „geniali”, fapt ce submina evident teoria funciară a comunismului care se proclama impudic drept puterea supremă a maselor. Ca și o aluzie la ronronul ancilar al literaților de serviciu: „Se auzea ca o rană a unei aporii/ În fiare. Se-auzea precum viespile/ Înțepînd universul. Se-auzea ca și cum/ O sămînță de aer ar fi incendiat/ În dogma cea nouă cîteva/ Versuri cu versul” (Sfîrșit de săptămînă). Nu e cruțată falsa estetică a unor tendențiozități de vînzare, în marginea căreia bardul își revendică onoarea unui izgonit: „În mîna cu arginții jurați/ Poemul străbate orașul devastat de/ Mărite urale. Răvășitele turme coboară/ Și ele din pictura/ Naivă a galeriilor cu/ Peștii înotînd la fereastră.// De-abia acum un recviem pentru somnul/ Textelor dogmatice se-ngînă-n/ Surdină. Ești tu alungatul din/ Oaste?” (Recviem). Condeiul d-sale ascuțit nu ostenește a grafia metaforic teribilele însemne ale cedării: „Simt deja/ Rana din pieptul osînditului/ Ce se va naște/ Pentru a biciui oceanul de cuvinte/ Duhnind/ Ca ziua de azi” (ibidem). Ca și: „Sentimente negre la scara/ Unu pe unu și legi ale dizertației/ Despre poeme cu coadă de cal,/ Înjurăturile schimbului trei/ Devenite benzină și răsuflare și catharsis/ În tramvaiele preistorice” (Călătorie cu cer senin). Ca și: „Dar ce zgomot se aude: viermele de mesaje,/ Dezmierdatul drăgăstos și politic,/ A ros erupția de tîlcuri contemplatoare? Și suferă de indigestie” (Lecție de filozofie). Așadar o temperamentală energie topită într-o expresie marcat personală.
Perspectiva tremolată de indignare se extinde atît pe orizontala istoriei, cît și pe verticala imagisticii, țîșnind spontan din cotidian: „Surghiunit în cuvinte, ești un oraș/ Înzăpezit – / Un secol negru n-ar fi în măsură/ Să te ardă pe rug./ Ai putea opri cruciadele/ Să nu mai exporte extazul/ În podișurile asiate,/ Mamele să nu mai facă negoț cu istoria” (Cronică de familie). Deopotrivă contrafăcute, sacralitatea și civismul răspund la apel: „În poziție de tragere, un/ pergament însemnat cu fierul/ Roșu murmură cîntece de duioșie,/ Iar proiectul de buget/ Verbal va fi depășit pe cap/ De armonică asfixiere. Cum nu/ Știi că legea injectării/ Aplauzelor cu parafină sfințită,/ Cum nu poți ațipi la umbra/ Unui monument civic?” (Proiect de buget verbal). Nu o dată un joc al proporționării între mare și mic, între departe și aproape precum o comensurare a anomaliilor, o exasperată revelare a ceea ce a ajuns să reprezinte viața curentă: „Se naște un maniheism din spusele tale/ De parcă un bivol uriaș/ Ar înghiți apa unui fluviu; vîrsta ruginește într-o ispită/ Fornăitoare. (…) Sunt morți și clamori, dar/ Sîngele istoriei explodează/ În axiome.// Și spuma de cal/ La porțile paradisului promis” (De s-ar ști). Unele comparații au răceala justițiară a unor sentințe. Altele girează o melancolie, o imposibilă revenire a unui trecut sufocat de cel mai inuman prezent cu putință: „Ți-aș da lira de aur: du-mă/ În regatul Pulcheriei! Pînă la urmă/ Viața e și ea tragere la țintă – tînjind/ Îndelung, la ceremonii, lumînările/ Plîng. Umerii tăi albi, melancolie,/ Taie respirația: un palat întreg/ Se face scrum într-o clipită. Cine/ Să-ți domine trupul ciudat, privirea/ De laser!// O, unghiile pătrund adînc/ În carne – sugrumat de o vocală/ A dorinței, te întorci/ În copilăria dinaintea/ Nașterii” (Sclipiri de stilet). Adesea revolta revine nu doar aidoma unui factor contrastant, ci și ca un nostalgic suport al normalității afective, al ființei care nu acceptă a-și aliena condiția: „Nici nu știi că pielea ta/ E o armură din întîmplare:/ Privești bolta ca un trup de fecioară/ Frunzele clipocind într-un vers,/ Rama ochelarilor unei adolescente/ Prin care vîrsta i se scurge-n univers” (Scăpări din vedere). Cheia expresivă cea mai adecvată a înregistrării degringoladelor sociale n-ar putea fi însă decît absurdul: „Nu-i nici o minunăție să-mblînzești/ Șerpii de casă: puiul de curcă/ Bine dresat cîrîie/ Prin venele îndopate/ Cu politichie prin balcoane.// La primării se aprind/ Candelabre – se citește decretul asupra/ Valorificării părului de purice” (Ropot de aplauze). Nu mai puțin dezaxată apare interminabila logoree a puterii totalitare care propunea utopii grosiere și umfla baloanele unor dubioase succese: „Pe tava goală a prelegerilor despre/ Frumosul obez, gloria varsă ceștile cu/ Ceai amar. Vai, cum în fiecare/ Săptămînă melodia este imorală și de la stînga la dreapta se îngrașă/ Cazurile omagiale. Cuvintele cad și se/ Sting în indiferență precum petalele/ În criptă; o puberă/ Din colonie rămîne gravidă/ În urma unor prelegeri/ Despre viitor…” (Cazuri omagiale). Date fiind astfel de înfățișări ale realului, sarcasmul poetului e compact. Un sarcasm cu un resort deopotrivă individual și public, d-sa rostindu-se, după cum am menționat mai sus, prin forța lucrurilor, inclusiv în numele cetățenilor cu vocea interzisă (aici neexistînd ceea ce se cheamă îndeobște tendențiozitate; un suflu al firescului, o indubitabilă organicitate înlătură supoziția unei tactici extranee actului poeticesc): „Și dac-ar fi să mor în această/ Dimineață națională/ Ca o bivoliță pe malul Târlungului/ Și încă ar însemna că aerul/ De sub păsări rămîne/ O cucerire mondială.// Nu cred însă că viața se poate/ Răsuci ca prâsnelul și nici fiarele/ Nopții n-or să știe/ Că pîndite sunt de războiul/ Proletar” (La margine de bivuac).
La un moment dat următoarea profeție pe care viitorul a validat-o: „Deznodămîntul:/ Vin furtunile apocaliptice peste pajiștile/ Cu flori smălțuite; pe canale se refugiază/ Sumbrul corupt – o singură diligență/ Mai hurducăne spre moravurile/ Geometrizate ale unei epoci/ În dezagregare.// Și replica aceea ca o femeie/ Mitraliind noaptea cu sînii ei/ Muzicali – o replică din care ai putea/ Crea o lume ca-n Ziua Judecății/ De Apoi” (Epocă în destrămare). Lucruri care în acei ani triști păreau a ține de fantastic au dobîndit confirmarea unor tragice evoluții politice, asigurînd implicit cota unui sacrificiu, cel al poetului Vladimir Udrescu. Sacrificiu întrupat azi în cartea de excepție a cărei lectură nu poate a nu-ți stărui în memorie, pe care am încercat a o comenta. Nimic nu ne oprește să-l aliniem pe Vladimir Udrescu poeților reprezentativi ai timpului în care a fost osîndit la o producție de sertar.
Vladimir Udrescu, Boieri dumneavoastră. Hegemonice,
Ed. TipoMoldova, 2018