Începuturile unei neînțelegeri fecunde

Despre Gherasim Luca

Până unde continuitatea există în viața unui om, până unde o continuitate poate exista, mai ales când omul se numește (sau a ales să se numească) Gherasim Luca? Și ce fel de continuitate ar putea exista în viața unui poet atât de special, a cărui sinucidere a căpătat o semnificație quasi-ontologică? Un răspuns ar putea fi găsit în „dialogul” dintre Zéno Bianu și André Velter¹ care au văzut în viața și opera lui Luca o continuitate „non-lineară, non-discursivă, non-dualistă”, operând o apropiere între poemele scrise și publicate de Luca în Franța – de la „meditația” despre vid în Héros-limite până la poemele din Spre non-mintal în La proie s’ombre² – și anumite tehnici zen pentru a obține iluminarea. În același timp, a gândi că sinuciderea lui Gherasim Luca are un sens „quasi-ontologic” presupune a accepta fraza următoare, extrasă din același dialog: „Există ceva ontologic în traiectoria lui Luca, ceva care ar putea fi exprimat astfel: ființa-Luca percepe de la bun început existența ca imposibilă și are intuiția sinuciderii ca acțiune.” Această frază e cu atât mai pertinentă cu cât îmi amintește o altă propoziție emblematică, care mi-a fost comunicată de către poetul și eseistul Jean-Christophe Bailly spre sfârșitul anilor 70 când mi-a povestit prima sa întâlnire cu Gherasim Luca. Pentru a explica refuzul de a colabora la o nouă publicație intitulată Fin de siècle, lansată de câțiva poeți tineri, dintr-o perspectivă critică la adresa suprarealismului doctrinar (Jean-Christophe Bailly fiind unul dintre ei) care scriseseră împreună un Manifeste froid (Christian Bourgois, 1975), Luca îi spusese în stilul abrupt care-i era propriu: „Traiectoria voastră nu este drumul meu.”.

În ceea ce mă privește am avut șansa de a-l cunoaște pe Gherasim Luca la puțin timp după ce am ajuns în Franța în 1973, datorită lui Gellu Naum, care îi vorbise lui Luca despre venirea mea iminentă în Franța, atunci când făcuse o scurtă vizită la Paris, doar cu câteva săptămâni înaintea sosirii mele. Il cunoscusem între timp și pe Jacques Hérold, care mi-a înlesnit de asemenea întâlnirea cu Luca. In cele ce urmează voi încerca să explorez problematica continuității (și a discontinuității mai ales) în viața și scrierile lui Gherasim Luca din perspectiva rupturilor și conflictelor mai mult sau mai puțin vizibile ale poeticii sale. Cu alte cuvinte, voi aborda mai ales momentele obscure ale itinerariului său, tot ceea ce face că acesta seamănă mai puțin cu o biografie decât cu o absență de biografie – absență revendicată de altfel de Luca, într-o manieră subiacentă, a contrario față de ceea ce au putut scrie diverși comentatori.

Pentru a începe cu începutul, să încercăm să ne imaginăm anul 1945 la București. Cu toate că războiul nu s-a terminat încă, România fusese deja eliberată (de nazism) și simultan ocupată (de armata sovietică). Grupul suprarealist este în plină efervescență, publicații individuale și manifestări publice se succed într-un ritm susținut. E de ajuns să menționăm publicarea de către Gellu Naum a primului volum de poezie (într-o Românie trecută de azi pe mâine de partea aliaților, fără un minim examen de conștiință privind angajamentul anterior de partea Germaniei naziste), intitulat Culoarul somnului, în 1944, și ilustrat de un portret al poetului semnat Victor Brauner. Titlu pe care îl putem citi ca fiind premonitoriu dacă ne gândim la deceniile de somn de plumb care aveau să urmeze. Merită de asemenea amintită și expoziția organizată de Gherasim Luca și D. Trost, Présentation de graphies colorées, de cubomanies et d’objets    la galeria de artă Sala Brezoianu, între 7 și 28 ianuarie 1945. Titlul expoziției (ca și textul catalogului), în franceză, este un semn, printre multe altele, al atașamentului aproape fanatic al membrilor grupului suprarealist de la București față de Franța și cultura franceză.

Nemulțumiți însă de audiența restrânsă a activității lor în mediul intelectual și artistic autohton al acelei perioade, la început doi membri ai grupului, apoi patru din cei cinci iau inițiativa de a-i scrie lui André Breton, așteptând un răspuns care ar fi însemnat pentru ei un fel de confirmare simbolică. Evocând această perioadă într-un interviu acordat ziarului Le Matin în 1986, Gherasim Luca o comenta într-un mod destul de neașteptat  :  „Noi nu formam nici un grup, nici o bisericuță. De abia o reuniune de singurătăți.” S-ar putea crede că este vorba de o luciditate câștigată cu vârsta, dar de fapt ea era deja activă în perioada care ne preocupă aici. O luciditate prezentă în scrisorile trimise lui André Breton. Luca și Trost sperau în primul rând că, datorită stabilirii unor relații directe cu Breton, ar fi suportat mai ușor dificultățile importante ale momentului. Treptat activitățile publice colective redeveneau aproape imposibile și o atmosferă de teamă se reinstala în țară. Această nouă „ère du soupçon” (preluând celebra formulă inventată prin 1956 de Nathalie Sarraute într-un context diferit) se va reverbera rapid asupra grupului celor cinci, ducând la neînțelegeri reciproce în serie, prevestind pe zi ce trece o ruptură în toată regula între „mini-grupuri” ostile.

André Breton nu s-a arătat prea grăbit să răspundă la scrisorile primite de la Luca și Trost, cu toate că aceștia i-au trimis, prin intermediul unei prietene comune, Nadine Krainik, cărțile și manifestele publicate în franceză la București. Fără să facă «  oficial  » parte din grup, Nadine Krainik a participat la numeroase reuniuni ale celor cinci și îl admira în mod deosebit pe Luca. Luca și Trost au exprimat de asemenea într-una dintre scrisorile adresate lui Breton o angoasă importantă, pe deplin justificată, cu privire la soarta celor doi prieteni, pictorii Victor Brauner și Jacques Hérold, evrei români, rămași în Parisul ocupat de germani. Cererea aceasta de informații a rămas fără răspuns, ca și aceea de a primi publicațiile suprarealiste din Franța, SUA sau alte țări occidentale, apărute după 1940, anul întoarcerii lui Gherasim Luca și Gellu Naum de la Paris la București, cu puțin timp înainte de invazia Franței. Intr-o scrisoare trimisă lui Victor Brauner³, datată din 30 iunie 1946, Luca se plângea astfel de tăcerea lui Breton: „Trost și cu mine am imprimat special și exclusiv pentru cercetătorii suprarealismului un text intitulat Dialectica dialecticii care nu a avut până acum nici un ecou. Aflu că Breton nici nu l-a citit măcar (nici celelalte cărți) și sunt foarte mirat de această indiferență față de intervenția noastră, mai ales când am certitudinea (verificată experimental) că poziția non-oedipiană deschide în lumea dorinței un univers minunat de dorințe dezirabile, unde dorinţele noastre insațiabile de inventatori de noi dorințe (și nu doar de cunoscători pasivi ai nevoilor noatre) găsesc în sfârșit un vast teren de explorare specific suprarealistă.”

Luca și Trost nu se descurajează însă și în noiembrie 1946 îi scriu din nou lui Breton, de data asta scrisoarea fiind semnată și de Paul Păun și Virgil Teodorescu (adică de tot grupul, cu excepția lui Gellu Naum). Ea conține o serie de sugestii radicale privind organizarea Expoziției suprarealiste internaționale care urma să aibă loc anul următor (1947) la Paris și reprezintă o mărturie interesantă despre starea de așteptare febrilă a acestui eveniment de către cei patru semnatari. Iată, de exemplu, una din propunerile din această scrisoare: „Din acest punct de vedere, ni se pare dezirabil în cel mai înalt grad, pentru ca această expoziție să fie cu adevărat imaginea efortului colectiv și anonim, să renunțăm la orice fixare a descoperirilor existente cu ajutorul numelor proprii, ca și la orice tendință sau operă artistică prezentate ca atare.”

In scrisorile lui Luca se poate citi în subtext intenția sa de a se prezenta, dacă nu ca lider al grupului de la București, cel puțin ca principalul său animator. El se arată ca fiind afectat de faptul că scrisorile sale au rămas fără răspuns, dar nu pare dispus să interpreteze această tăcere ca un semn de refuz din partea grupului parizian, și în primul rând din partea lui Breton însuși. Se pare, după mărturiile unor membri ai grupului parizian, colaboratori apropiați ai lui André Breton după întoarcerea din exilul new-yorkez, că acesta a perceput trimiterea textului-manifest Dialectique de la dialectique – Message adressé au mouvement surréaliste international ca manifestare a voinței de a idolatriza prin suprasolicitare aspectul provocator al suprarealismului.

Dominique Carlat, în eseul său Gherasim Luca l’intempestif (Corti, 1998) analiza astfel rezistența „precursorilor”: „Textele lui Gherasim Luca se înscriu de la început în acest demers: suprarealismul se manifestă ca o legendă pe care avem datoria să o continuăm, cultivând o atitudine personală în care ironia se combină cu ”autoderiziunea”. Tentația e mare, pentru a fi recunoscut de predecesori, ”de a deveni mai regalist decât regele”. Această strategie de afirmare „intempestivă”, cum o numește Dominique Carlat induce însă o serie întreagă de riscuri, începând cu absența unui răspuns din partea celor cărora li se adresează cu prioritate poetul, până la evaluarea, care se va dovedi falsă, cel puțin parțial, a mediilor culturale și social-politice vizate de demersul său. Concluzia lui Dominique Carlat privind poziționarea lui Luca în contextul suprarealismului francez și internațional din primii ani de după al doilea război mondial este și mai tranșantă: „Propria sa situație istorică și geografică îl împiedică să vadă că în Franța, într-o mare măsură, suprarealismul nu mai e decât un discurs istoric.”.

(Va urma)

_____________________________