Cine-și închipuie că I. L. Caragiale e numai ironic până la usturime se înșală. Iată și un pasaj liric dintr-un prea frumos text al său, altminteri plin de haz. E extras din schița Monopol, o relatare literară a unei vizite pe care maestrul de la – deja – Berlin o face la Iași, în mai 1907, după faimoasa răscoală.
„4.10… Am pornit. Mergem și înaintăm domol în sus spre Ruginoasa, și ne apropiem de culme.
Soarele, aplecându-se către piscurile Ceahlăului, se ascunde după grămezi uriașe de nouri, cari se tot ridică una peste alta venind dimpotrivă, pe când largile adâncături din dreapta urcușului nostru se-nvăluiesc treptat în umbră.
Blânda melancolie a țarinelor moldovenești – un cântec de neam mâhnit, din glas copilăresc, ajungând la mine limpede din de-departe vale – închipuirea marelui sinistru de acum două luni – apropierea de Iași… Apoi dulci amintiri din zilele primei nesocotite tinereți – gândiri amare din pragul cu deșarte regrete ale bătrâneții… Toate mă-mpresoară, și care de care luptă să mă-ngenunche și să mă copleșească… Pe lângă astea, suflarea de monstru astmatic a locomotivei și țăcănitul din ce în ce mai obosit al roatelor… E penibilă mișcarea în alt tempo decât al sufletului…”
Un dram de lirism iese de sub (pul)pana maestrului și în schița intitulată Cam târziu. Iată-l:
„Târziu de tot în noapte, trei vechi prieteni stau de vorbă într-o berărie – despre ce? … Ei! despre ce pot sta de vorbă trei români așa de târziu… despre politică, fără-ndoială.
În toiul discuțiunii, vorbind despre noul impozit asupra țuicii, printr-o asociațiune de idei inexplicabilă altfel decât prin telepatie, unul dintre ei, ca și cum s-ar întoarce cu gândul de foarte de departe, zice tam-nisam:
Frate, ce s-o fi făcut Costică?… Costică Panaite… știi…
Costică Panaite?… zice altul. Curios lucru! Cum ți-a venit?… Tocma la el mă gândeam și eu, la Costică Panaite.
Domnule, zice al treilea; asta este ceva care să o spui ori la cine, nu te poate crede. La cine credeți că m-am gândit eu acum, când ai întrebat dumneata întâi: „Frate, ce s-o fi făcut Costică!”
?…
La Costică, domnule… la Costică Panaite! Comèdie!… Așa e… ce s-o fi făcut bietul Costică?
E în provincie… la o moșie, mi se pare… S-a apucat de comerț… Nu l-am mai văzut, poate, de opt ani… Dar e curios lucru, domnule, cum să ne aducem aminte de el, așa…
Și toți trei prietinii tac și stau mirați pe gânduri.
Câtă vreme nu vorbesc, gândurile lor umblă departe pe cărările pe cari ei l-au bătut odinioară în tinerețe, întovărășiți de Costică Panaite; și cu cât mai mult umblă acele gânduri, cu atât le reînviază în față, din ce în ce mai palpabilă, figura vechiului prietin cu toate atributele ei caracteristice.”
Desigur, sunt și alte pasaje în care maestrul ironiei devine liric, e drept, ca și-n textele de unde s-au scos citatele de mai sus, regăsindu-și repede forma, sau, mai degrabă lăsându-se pradă lirismului tocmai spre a face mai evidentă ironia care urmează, cel puțin în prima schiță.
(Ambele citate sunt extrase din volumul Caragiale, Opere, Proză. Vol I, editat de Academia Română.)
N.P.
Titlul acestei noi rubrici este inspirat/furat din cel al lui Tudor Arghezi: Povestirile boabei și ale fărâmei. Noi vom căuta, deocamdată, fărâmele. Boabele, poate altădată.)