În general, când vorbim de cultura și arta Basarabiei, în memoria noastră afectivă apare chipul unei identități românești, care, în pofida vicisitudinilor timpurilor de restriște, a reușit să păstreze valorile naționale. Și aceasta datorită folclorului, binecunoscut în toată lumea, dar și a meseriilor ce țin de tradiția locului, cum ar fi cioplitul în lemn, țesutul scoarțelor, olăritul etc. Tăvălugul comunismului nu a putut să strivească aceste valori, pentru că apăreau și se consumau undeva la țară, departe de ochii lumii. Ele reflectau simple si eterne sentimente, valabile pentru orice timp istoric. Meșterii populari nu erau deranjați de faptul că uneori, autoritățile vremii susțineau că existența acelor valori autohtone era posibila datorită realizărilor grandioase ale epocii socialiste; mai ales când epoca încerca să-și reprezinte „spiritul” în lume. Astfel se explică miracolul supraviețuirii spiritului românesc în partea stângă a Prutului.
Cu totul altfel au stat lucrurile în arta profesionistă. Aceasta fiind finanțată de stat, era înregimentată și trebuia să exprime cât mai fidel realitatea prosperă a regimului socialist. Până în 1990, majoritatea pictorilor (dar şi membrii celorlalte Uniuni de creatori) erau fideli slujitori ai regimului, doar câțiva reușind să-l păcălească. Și aceasta, pentru că au apelat la tradiție. Cel mai valoros pictor al acelor timpuri sumbre a fost Mihai Grecu. Spre deosebire de alții, care apelau la semnele exterioare ale artei populare, Grecu a încercat să pătrundă în interiorul fenomenului, în sufletul lui și să-l întruchipeze într-un limbaj modern, care, prin anii ’70-’80, se experimenta cu succes în Occident. Cu sacrificiul de rigoare, Grecu a reușit să se impună atunci în arta plastică profesionistă din Basarabia. Meritul lui incontestabil este că a creat nu doar un limbaj inedit în pictură, având la bază filonul național, ci şi o școală , lăsând în urmă mai mulți emuli: D. Peicev, A. Sârbu, A. Mudrea, T. Zbârnea, A. Rurac etc. E greu de spus dacă aceștia l-au întrecut pe Maestru. Cel puțin câțiva dintre ei au încercat să-l egaleze. Cert e faptul că tot ce s-a produs de valoare în arta plastică de peste Prut se datorează școlii create de Grecu.
Expoziția recent deschisă la Muzeul Național din Cotroceni, intitulată Conexiuni convergente, încearcă parțial să ne arăte care sunt tendințele, din ultima vreme, în arta plastică din R. Moldova. În afara de pictorul de succes T. Zbârnea (despre creația căruia am scris detaliat într-un număr anterior din România literară), un alt ucenic al Maestrului, prezent în expoziție cu două lucrări este Andrei Mudrea. Cu el s-a întâmplat o metamorfoză ciudată. După absolvirea Liceului de Arte Plastice din Chișinău nu a mers, ca majoritatea colegilor, la o instituție superioară de învățământ în domeniu, la Leningrad sau Moscova, ci a devenit ucenic în atelierul lui M. Grecu. Și bine a făcut. Deoarece colegii săi de breaslă s-au ales cu o solidă lecție de realism socialist băgată aproape cu forța în suflet, pe când Mudrea a învățat să fie liber și să se apropie discret de valorile anonime ale spiritului național. În primele lucrări realizate și expuse la Chișinău, se vedea că lecția însușită în atelierul Maestrului a fost benefică. Un timp îndelungat, pictorul a creat lucrări interesante, mai mult sau mai puțin inedite, în care se simțea amprenta inconfundabilă a Maestrului. La un moment dat, în mod firesc, Mudrea a făcut saltul de grație. Dar nu a reușit să se reinventeze, ci din păcate, s-a pierdut cumva pe sine. E ca și cum un satelit, ce plutește liniștit în cosmos, deodată pierde legătura cu pământul .
Rezultatul se poate vedea și în cele două lucrări, Rază de lumină și Univers, prezente în expoziție. Compoziții non figurative, dominate de forme geometrice, construite rigid și acoperite de culori stridente și reci. Astfel de lucrări se adresează mai mult ochiului, și mai puțin inimii. Ele se încadrează perfect la secțiunea de arte decorative, prezentă în expoziție cu lucrări din sticlă și ceramică. În mod paradoxal, artele decorative sunt reprezentate şi de alte tablouri ale pictorilor basarabeni, care expun la Cotroceni, cum ar fi V. Fisticanu, I. Chișcă (stabilit la Bruxelles), I. Svernei. Operele de artă decorativă nu ne emoționează spiritual, ci doar ne încântă privirea, menirea acestui gen de artă fiind de a decora spațiile în care trăim.
Majoritatea lucrărilor din expoziție, în mod evident, converg spre un singur lucru: modernismul. Expoziția de la Cotroceni ne demonstrează că artiștii plastici basarabeni au însușit cu brio lecția modernității. Însă din păcate, stau prost la capitolul autenticității. Aici, divergențele sunt multiple. E foarte ușor să fii modern, când nu știi cine ești sau nici măcar nu-ți pui această întrebare. În lipsa unei priviri mai mult sau mai puțin profunde asupra propriei identități, nici modernitatea nu prea are sens. Sau are un sens strict formal. Absența legăturii cu timpul pe care îl trăiesc, în tablourile pictorilor de peste Prut, e simptomatică.
Cel mai interesant pictor care expune două lucrări, intitulate Compoziție I și Compoziţie II, este Vladimir Palamarciuc, un rus delocalizat demult în R. Moldova. Drumul său în arta autohtonă are un destin aparte. Pănă în ’90, era un pictor realist convins şi era de neimaginat că va părăsi vreodată acest curent. Odată cu căderea comunismului, însă el și-a schimbat concepțiile estetice și a început să studieze arta tradițională. În lucrările ulterior create, se simțea puternic sursa de unde se inspira. După mai mulţi ani, a înțeles că nu e suficient să imiți obsesiv semnele exterioare, ce definesc spiritualitatea românească, ci să încerci să trăiești ceea ce se ascunde în spatele lor. Lucrările expuse la Cotroceni redau în viziune moderna frământările artistului de a pătrunde în nevăzut. Într-o primă etapă, se străduieşte să șteargă ceea ce atât de bine a însușit și nu poate uita – formele tradiționale ce s-au implementat definitiv în memoria sa afectivă. Lucru imposibil. Astfel, pe pânzele pictorului ies la iveală fragmente de imagini ce aparțin unei lumi îndepărtate și sacre, întruchipând un memorabil palimpsest. Involuntar, artistul redă starea dramatică a timpului pe care îl trăim, adică lupta acerbă dintre tradiție și modernitate. Și se pare, modernitatea e cea care învinge.
Cu pictorii S. Cuciuc și Gh. Jalbă (celui din urmă, anul trecut, președintele României i-a conferit Ordinul „Meritul Cultural” în grad de Comandor), lucrurile stau exact invers. Asemenea pictorului rus, şi ei au executat până în 1990 lucrări de conjunctură. Cuciuc chiar a avut lucrări figurative memorabile, dorind să depășească, într-un fel, canoanele impuse de ideologia comunistă. A încercat astfel, să se impună ca un pictor nonconformist. Ceea ce nu se poate spune despre Jalbă, care a stat mereu în umbră. Realismul socialist însușit consecvent la Instiutul de artă din Moscova s-a pliat perfect peste „spiritul” autohton, pe care îl exprima plastic în tablourile executate. Căderea comunismului și sosirea intempestivă a unui val imens și nestăvilit de libertate, i-a provocat pe majoritatea artiștilor din Chișinău să devină peste noapte, moderni. Din păcate, puțini au reușit. O bună parte, care îi include și pe cei doi, nu au putut să uite ceea ce au învățat în instituțiile de profil din URSS. Cu alte cuvinte, nu au fost în stare să se reinventeze, așa cum s-a întâmplat cu pictorul rus. Au trecut 30 de ani de la căderea comunismului, însă fantomele trecutului (una dintre lucrările lui Jalbă se cheamă Fantoma, iar alta Subiect în gri) le bântuie încă sufletele. În lucrările expuse la Cotroceni, vedem niște umbre încremenite (parcă ar fi blocuri de gheață) într-o stare incertă. Peste umbre este aplicat un strat consistent de vopsea, ce are menirea să șteargă urmele trecutului. Numai că efectul este invers; stratul gros de culoare face să fie și mai evident trecutul roșu, de care nu putem scăpa. Nu există nicio îndoială că acești pictori respectabili și multipremiați umblă, cum se zice, cu cioara vopsită.
Grafica e reprezentată de S. Zamșa și E. Carancețev, dar cel mai interesant grafician, ca și în cazul artei decorative, este un pictor – D. Bolboceanu, care expune două lucrări: Floarea soarelui și Cuibul păsării albastre. În ultimul timp, cu demersul plastic al pictorului, se întâmplă însă un lucru ciudat: în urma unei finisări excesive a formelor, lucrările își pierd din rezonanța coloristică interioară și devin sobre. Ceea ce ne încântă este un mesaj de factură descriptivă, picturile fiind receptate ca excelente lucrări grafice, ce ilustrează un text literar. Imaginile redate ne trimit cu gândul la poveștile lui Ion Creangă.
Un pictor aparte este Mihai Țăruș, școlit și stabilit la Sankt-Petersburg, influențat profund de avangarda rusă, discipol al pictorului V. Sterlingov, care l-a inițiat temeinic în pictura postimpresionistă (încercând el însuși să desăvârșească teoriile acestui curent). Rece, distant și, mai ales, extrem de sobru, Țăruș folosește două-trei culori cu care își pictează formele simbolice. Sensurile lor evazive echivalează cu acelea pe care le iscă în noi audierea unei partituri muzicale de A. Scriabin sau a altor compozitori moderni. De aceea, în lucrările artistului e vorba de ritm, contrapunct, ce armonizează minuțios formele într-un spațiu transparent. Viziunile sale nu reflectă un timp concret, ele sunt atemporale. Sau poate timpul este atât de subtil redat, că este foarte greu de identificat. De aceea, e necesar ca acesta să se îndepărteze de noi și să devină trecut. Se poate spune că Mihai Tăruș oferă artei româneşti de peste Prut o perspectivă inedită.
E aproape de necrezut că în operele de artă ale basarabenilor lipsește fiorul mistic. Oare, totalitarismul sovietic a reușit să mutileze nu doar bisericile din Basarabia, ci și sufletele celor aleși, care au datoria să întruchipeze adevărul etern? Sau poate e rezultatul unei însușiri eronate a modernismului ?!
Expoziția artiștilor plastici basarabeni la Muzeul Național din Cotroceni, cu toate convergențele și divergențele inerente, este binevenită. Poate fi contemplată și apreciată de publicul bucureștean, de critica de specialitate și, în consecință, își va găsi un loc binemeritat în arta românească.