Deși, de-a lungul anilor, i-am inclus câte un poem în antologiile alcătuite de mine pentru Filiala clujeană a Uniunii Scriitorilor, poetul Constantin Cubleșan avea un contur vag în mintea mea. Am scris mereu despre cărțile criticului și istoricului literar, despre publicistica sa, despre proză. Din fișa biobibliografică aflu că are nu mai puțin de zece cărți de poezie: Apropierea iernii (1993); Vârsta amintirilor (1995); Lumina din prăpastie (1996); În oglinzile timpului (1997); Meridiane lirice (1998); Templul cu vise (1999); Absent din Agora (2001); Litanii profane (2004); Contemplând eternitatea (2015); În marea dezordine a lumii (2017). Sigur că în portretul său vor cântări mereu infinit mai mult cele peste 100 de cărți de critică, istorie și teorie literară, dar și cărțile de proză, nici ele puține (proză scurtă, romane), teatru, publicistică. Cum spuneam altă dată, Constantin Cubleșan este pentru mine povestitorul cu har şi plăcute tabieturi, atenuând umori negre şi ascultând de o „lege” de sonoritate slaviciană:„Noi trebuie să fim cinstiţi faţă de noi înşine şi să ne respectăm mereu propria conştiinţă”, dar și cel-care-a-citit în locul nostru/pentru noi, cu răbdare şi răspundere ardelenească, tot ce s-a scris despre Eminescu, alcătuind, calm şi tacticos, o veritabilă bibliografie-detaliat-analitică. Lumea prin care a trecut are și ea parte de cărți-document în care C. Cubleșan își îndeplinește menirea liber și deplin asumată de martor. Viața l-a purtat prin redacțiile revistelor Tribuna și Steaua, la Editura Dacia, la cârma Teatrului Național, dar și a Filialei clujene a Uniunii Scriitorilor. A dedicat monografii lui D.R. Popescu și Augustin Buzura, iar de curând a apărut un volum Tribuna și tribuniștii(într-un interviu mărturisea că anii de redactor la Studioul de Radio Cluj, apoi de redactor la Tribuna au fost „Cei mai frumoşi ani ai mei […] ani în care m-am format, m-am afirmat. Ani de muncă redacţională intensă, de cunoaştere a lumii scriitoriceşti”; „a fost o perioadă romantică. De avânturi, de mari iubiri şi prietenii, de lucrare nobilă în şcoala ei de literatură”). Exactitatea şi plasticitatea detaliilor prin care reînvie întâmplări ale trecutului în istorisiri pitoresc-anecdotice, sfătos-echilibrate despre peisajul vieții scriitoricești clujene vor fi puse din nou la lucru în cartea despre Steaua pe care o pregătește pentru aniversarea din decembrie a celor 70 de ani de existență a revistei. Calitatea esenţială a scrisului său este, o spun din nou, fidelitatea cu care citeşte textul/textele unei epoci.Scrisul e o profesiune pe care înţelege s-o ia în serios, conştiincios şi fără derogări de la datorie şi disciplină, căci „Toată chestiunea este de voinţă şi de credinţă. Să vrei să munceşti şi să crezi în ceea ce faci. Voinţa ta de scriitor, la urma urmei. Mă întrebaţi ce reprezintă aceste cărţi pentru mine? Ce-ar putea să însemne altceva decât însăşi viaţa mea…”
Descopăr acum că în ochii săi latura de poet nu e una neglijabilă de vreme ce, la aniversarea celor opt decenii de viață, a ales să iasă în lume cu o antologie de poeme, frumoasă, elegantă, poate cea mai arătoasă carte a lui. Tot cu un volum de întoarcere spre sine alegea, de altminteri, să-și serbeze și vârsta de 75 de ani (vezi interviurile sale din volumul îngrijit de Ilie Rad, Grăbește-te încet, în care glumește, autoironic, pe seama varietății de genuri pe care le-a frecventat în căutare de sine: scrie urmărit strâns de un alter „care strâmbă din nas şi îmi şopteşte la ureche: las-o baltă, nu vezi ce prost îţi iese? Asta mă înfurie însă, mă şi îndârjeşte, şi o iau de la capăt, căutând să-i demonstrez că pot mai bine. Când termin, în loc să rup foile, cum mă îndeamnă el cu superioritate, întorc capul peste umăr şi-i spun înciudat: n-ai decât să scrii tu mai bine. Şi, ştii care e curiozitatea naibii? Niciodată nu s-a apucat el să scrie altfel, deşi întotdeauna i-am dat dreptate: se putea mai bine”).
Revenind la poezie, din grupajul de referințe critice de la finele volumului rețin câteva exacte diagnostice, la care pot subscrie acum, după lectura antologiei. Gh. Grigurcu crede, ca și mine, despre Constantin Cubleșan că„limbajul lirei l-a păstrat ca pe un exercițiu pentru ore rare”. Cele mai nuanțate portrete i le fac Petru Poantă („Fără a fi un inocent, scriitorul aparține unui canon esențial tradițional și clasicizant pentru care literarul înseamnă expresia sensibilă a semnificantului. Deloc programatic și polemic, el este în fond un anti-modernist, iar lucrul acesta se observă poate cel mai bine în lirica sa. […] Sursa principală a lirismului o constituie atmosfera – contemplativ-melancolică și nostalgică –, iar în ordine afectivă, sinceritatea confesiunii. Retorica fluentă, muzicalitatea rafinat-vetustă și în diverse tonalități, unele având aerul unor subtile pastișe după Eminescu și în special după Bacovia, cu inflexiuni de madrigal și cantilenă, dar și cu amplitudini mai grave de lamentație – iată calitățile acestei poezii ceremonioase, în care patetismul cenzurat al intimismului se conjugă cu meditația existențială”) și Aurel Pantea („Natură poetică în care spiritul interogației se scaldă în blajinități, Constantin Cubleșan e un elegiac incurabil. […] Imediat sesizabilă… e o conștiință ce administrează echilibrat toate interogațiile. […] Vectorii acestui fel de lirism vizează mai degrabă celebrarea, decât dezacordurile. Dramele sunt surdinizate de o conștiință ghidată de temeinice stoicisme. […] O elocvență tihnită, prinsă în muzicalități tandre rezumă lumea afectivă a poetului”).Grigore Scarlat și Virgil Mihaiu îl așează în linia spiritului stelist („Constantin Cubleșan reprezintă spiritul «stelist» în ce are mai relevant: neliniște, sete de cultură, lectură neîntreruptă, traversarea celor mai diverse medii și domenii”; și, respectiv, „Frapează dintru început situarea autorului în prelungirea acelei tradiții a poeziei de notație ce a constituit gloria și fronda primei generații de poeți ai revistei Steaua”).
Îmi dau seama acum, privind omul și opera cu toate fețele sale, că pentru Constantin Cubleșan au avut mereu importanță cărțile sale, dar și ale altora, mersul lumii, vremea și vremurile, relațiile dintre oameni, casa, școala, locul, familia. Că îi pasă de toți și de toate. Cu firea sa calmă, bonomă, cântărește atent, cumpănind totul și răspunzând tuturor, când lucrurile nu merg cum ar trebui sau cum ar dori el să meargă, cu o prefăcută nepăsare, mască a revoltei și a nemulțumirii că nu stă în puterea sa să le schimbe: „n-are nicio importanță”: „Căci, ce suntem, la urma urmei, noi / De nu cumva doar cioburi din sloiul nemuririi / Rostogolite-n viață cu jocuri nebunești / În haosul de sânge clocotitor al firii” (Poate că veșnicia).
Poemele sale sunt sentimentale în sensul participării afective, al implicării în descriere. Ele sunt când acuarele încenușate bacovian ori cu discrete sonorizări eminesciene,ba chiar degustând naivități alecsandrine, simple piruete ale peniței (ca în Autumnală: „Cum se lipește ploaia de suflet și de gând/ Și cum în bălți de lacrimi orașul se topește / Și cum bătrâna toamnă, la fel ca-n alte dăți, / De vechi iubiri, trecute, încet ne desfrunzește…”, în Amurg: „Amurg de toamnă fumegând în oraș – / Lungi bulevarde picotesc lenevite;/ Frunze veștede pe ramuri de castani / Ca în văzduh arhipelaguri împăienjenite” sau De-aseară: „De-aseară-ntruna vântul tot zbuciumă pădurea – / E-un clocot ca de ape ce tremură în frunze, / E parcă marea însăși, acoperind genunea /Cu zbateri convulsive de palide meduze… / De-aseară-ntruna geme pădurea răvășită – / Vântoasa ce s-abate din Nord asupra ei / E ca un dor de moarte ce-i leapădă, vrăjită, / Frunzarul încă tânăr abia-nverzit în ștei…”), când tablouri cu perspectivă adâncă, mai ales în poemele de călătorie, în care ocazia e transformată în meditație gravă pe teme istorice (ca în Piața Mileniului, din ciclul Budapesta: „Bună dimineața, cinstiți căpitani! / Mă priviți ciudat în zorii acestei zile tomnatice / De parcă nu ne-am cunoaște de când lumea / Sau, și mai bine, de când mileniul acesta / Mai lung decât o mie de ani/ În care v-am tot dat binețe, / De fiecare dată când ați venit de aiurea, / Ca oricăror drumeți obosiți de atâta cale bătută / Uneori însetați, alteori flămânziți/ Și cel mai adesea dornici de-o lungă odihnă… […] Ce bine vă stau trupurile turnate în bronzul statuilor / Și ce bine vă stătea odinioară călări / Luând în fugă fața pământului […] Dar, acum e tocmai bine așa. Mai ales că / Bronzul statuilor vă dă o altă prestanță / Căci, oricum, în istorie nimeni nu știe / Când intră sau când iese cu fața curată. / Așa că, fiți fericiți. V-ați aflat odihna, iată, / Tocmai aici, pe fundul de mare al Panoniei / De unde, nu-i vorbă, din când în când vă treziți / Având bunul obicei de a vă dezmorți ruginitele oase, / / Mai dați o raită prin pustă, prin pădurile Ardealului, / Cravașând armăsarii focoși,/ Tăind cu săbiile ce va cade la-ndemână / Pentru ca apoi, întorcându-vă în Piața Mileniului, / Cum ar fi, bunăoară, acum, la locurile voastre, / Lumea să vă poată vedea în toată lumina trecutului barbar / Și să vă dea cuvenita binețe, ca oricăror soldați / Istoviți de prea multe campanii nenorocite…”; sau în Praga de aur: „Ce plăcut e să stai cu prietenii / Pe o terasă, într-o cafenea / Sau chiar într-o locantă din Piața Vaclav / Unde muscalii au sancționat nerușinat/ Inima de aur a poporului, / Ce înfrunzea speranțe de libertate / În epoca numită, pe toate meridianele / Primăvara la Praga…”).
„Scriitorul, crede Constantin Cubleșan, nu trebuie să fie un om care se povesteşte numai pe sine”; „sunt dator să slujesc cauzei acestei naţiuni, fără să fiu acuzat pentru asta de naţionalism…” Deloc surprinzătoare, atunci, poemele sale discret patetice dedicate unor eroi ai națiunii, precum Horia: „A venit a treia oară Horea / Craiului din Viena, cu solie: / – Doamne, cât să mai răbdăm robia / Nemeșilor trădători de glie? / În Ardeal, de-acuma-i jale mare… / Liberează-i pe români, Măria ta!… / Și-mpăratul spuse cu-ntristare:/ – Fă tu asta, Horio, de-i putea!… / Și s-a-ntors de la Împărăție Horia / Cu scrisori și cu peceți domnești […] Peste Munții de Apus ai țării / Glasul Horii sună răspicat – / Se ridică moții-n largul zării / Că îndemnu-i chiar de la palat. / Ei zdrobesc cu furci și cu topoare / Pravili strâmbe, rânduieli hoțești”.
Cum poezia e exercițiu pentru ore de răgaz, poetul îți exersează mâna și în naivități jucate ori în imitații de haiku pe care le numește Mici eseuri poematice: „Macină vremea făina din oase / Nimic n-o oprește… / Dar, unde-i morarul?…”; „În cuvintes-a-nnoptat / Sufletul e-nchiciurat / Numai inima tot bate…” Tot astfel se îngână și cântecele de iubire ori cele ale melancolicei senectuți (ca în Crepuscul: „Ne ofilim încet ca frunza de mesteacăn / Și ne-ncli-
năm sub vânturi ca paltinii cărunți – / Ni se zbârcește pielea, de piersică trecută / Și coborâm în vreme mai slabi și mai tăcuți. […] Suntem mereu mai singuri prin tot ce ne-nconjoară / Și ne-ngropăm în viață mai slabi și mai năuci. / / Ne dezgolim încet de hainele vorbirii / Comunicăm puțin și nu gândim deloc – / Suntem ca bolovanii spălați de râuri repezi / Și stăm sub veșnicie uitați, făr-de noroc” sau în micul testament Veți zice: „Poate cândva vă veți aduce aminte de mine. / Veți zice – cine știe? – a fost un om bun. / Sau, dimpotrivă: bine c-am scăpat de dânsul. / De fapt n-are nici o importanță ce veți zice atunci. / Totul e să vă amintiți că am fost: / o frunză sau un picur de ploaie, / o furnică grăbită sau un flutur zglobiu / sau, și mai bine, / un cuvânt așternut pe o carte / pe care am tot scris-o fără s-o isprăvesc / de-au rămas mai mult pagini albe / decât cele acoperite cu slove…”).
Blajin, melancolic, nostalgic, naiv-sentimental, calm-meditativ, poetul e frecventabil, fără îndoială, dar nu va pune în umbră cărțile criticului. Antologia aniversară fusese precedată de un volum care adună cronici la cărți de poezie, Poezia de zi și de noapte, dovadă în plus că, deși poemele oferă o lectură plăcută, poetul Constantin Cubleșan e surclasat net de cititorul avizat de poezie cu același nume.
Constantin Cubleșan, Văzduhul din cuvinte. Antologie de autor,
Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2019, 312 pagini