S-a stins o flacără. O dăruită slujitoare a artei literare româneşti pe tărâmul traducerii. A fost una dintre cele mai luminoase prezenţe în lumea noastră scriitoricească. O fiinţă total inocentă, funciar incapabilă de resentimente şi de porniri spre răzbunare, în pofida nedreptăţii şi suferinţelor detenţiei politice de care a avut parte. Nu a dorit să-i afle (prin intermediul dosarului de la CNSAS) pe cei care au prigonit-o, slujbaşi zeloşi ai luptei de clasă din anii cincizeci. I-a iertat şi a încercat, în plan personal, să-i dea uitării.
Cu o nobleţe rară, pe care nu toţi au înţeles-o. Dacă ei, torţionarii de ieri – se întrebau mulţi dintre cei aflaţi în aceeaşi situaţie de victime – nu se ruşinează, dacă nu se căiesc pentru fărădelegile lor, cum pot îndrăzni să ceară iertare necondiţionată, ba chiar să-i acuze de înverşunare împotriva lor pe cei care nu-i pot ierta?
În fond aşa gândea şi Micaela Ghiţescu. Ştia prea bine ce consecinţe nefaste avea să producă neadoptarea punctului 8 al proclamaţiei de la Timişoara. În lipsa unei legi a lustraţiei, impenitenţa a devenit impertinenţă agresivă.
Dacă nu şi-a dorit răfuieli personale, s-a angajat, în schimb, plenar în lupta împotriva uitării, când a fost chemată în redacţia revistei Memoria de Banu Rădulescu, publicaţie pe care, după moartea acestuia, a condus-o cu fermitate mai bine de două decenii.
În celălalt plan al vieţii sale, cel profesional, după umilitoare refuzuri, a găsit în cele din urmă un post de traducător tehnic.
Bună cunoscătoare a mai multor limbi, şi-a aflat refugiul în colaborarea cu editura Univers pentru domeniul lusitan. Acest refugiu a devenit cu timpul o adevărată împlinire: an de an i-a apărut câte o traducere din literatura portugheză, în care a devenit o reputată specialistă. Cu timpul a putut să-şi aleagă autorii traduşi şi să se exprime astfel pe sine, prin intermediul lor, în ceea ce avea mai de preţ, sub raport ideatic şi stilistic. În ultimii ani a realizat admirabile versiuni ale romanelor lui Lobo Antunes, un mare artist al cuvântului.
În chip de încununare a unei vieţi de trudă şi har (potrivit devizei lui Aurel Covaci, pe care şi-a însuşit-o cu entuziasm: traducătorul e mai curând un truditor decât un trădător), neuitata doamnă care a fost Micaela Ghiţescu a primit importante şi pe deplin meritate premii literare care au consacrat-o.