Un poet de altădată, așa cum șade bine, în era noastră, poeților, povestea cum încercase mama lui să se debaraseze de el încă de pe când îl purta în propria-i burtă. A sărit și de pe dulap, după ce încercase leacurile de la țară, că de-acolo se trăgea poetul; „dar eu, al dracului, nu m-am lăsat”, conchidea el. Nu părea să-l marcheze deloc faptul că fusese un copil nedorit. Și nici nu se gândea la ce s-ar fi întâmplat dacă mamă-sa reușea în tentativele ei de a-l lepăda.
Nu ca să scap de vreo sarcină, am sărit și eu, de la poetul nostru uitat, la Biblie, ci dimpotrivă. Nu sare în ochi la prima vedere. Poate nici la a doua. Poate la nici o lectură, ci la o meditație asupra ei, provocată eventual chiar de istoria poetului nostru. Știu că istoria nu se scrie cu ce s-ar fi întâmplat dacă, totuși recurg la această formulă, pentru că mi se pare că ea aruncă o lumină ceva mai departe, în adâncul proiectului inițial al Creatorului acestei lumi și, firește, al tuturor celorlalte.
Problema e, așadar: ce s-ar fi întâmplat dacă șarpele nu i-ar fi oferit Evei mărul sau ce s-ar fi întâmplat dacă Eva nu ar fi accesat (sic) pomul cunoașterii? Câți oameni ar fi populat Pământul? Deoarece nici Eva și nici Adam nu par – cel puțin așa reiese din lectura Genezei – să știe la ce folosește goliciunea sau, cum îi zicea Creangă, în neuitatele lui Amintiri din propria copilărie, golătatea (care „înconjoară”, în timp ce „foamea dă de-a dreptul”) și, prin urmare, nu ar fi practicat sportul care, în final, duce la înmulțirea oamenilor. Putem presupune că ar fi văzut cum fac treaba asta animalele, dar nu e sigur că, așa naivi cum îi făcuse Dumnezeu Creatorul, i-ar fi dus mintea că și ei au tot ce le trebuie pentru a le imita, ba mai mult, nu-i deloc sigur nici că animalele știau cum s-o facă (nu cumva și ele au căzut în păcat odată cu Adam și Eva?). Nu discut aici de plăcerea care ar fi – eventual – rezultat din constatarea și practicarea acestui obicei sau acestei gimnastici devenite, cu vremea, obicei, chiar dincolo de necesitatea populării reale a Pământului de mase cât mai mari de persoane după modelul lui Adam și al Evei. Și-ar fi descoperit ei singuri corpurile, în toate detaliile lor, mai ales că, din punctul de vedere al Evei detaliul era cam ascuns primei vederi, oricât de goală ar fi fost ea? Căci în Biblie ni se indică în mod clar, prima oară când Creatorul folosește verbul a se înmulți este când o blestemă pe Eva să nască în dureri, iar Adam o cunoaște pre ea, abia după ce sunt decăzuți din Eden.
E limpede că, dacă ar fi descoperit ei singuri ce au de făcut ca să nu rămână unici pe Pământ până la sfârșitul zilelor lor (dacă ar mai fi existat un sfârșit), ar fi putut fi considerați căzuți în același păcat al cunoașterii și li s-ar fi întâmplat ceea ce au pățit după ce au gustat și ei, acolo, o coajă de măr. Căci urmarea, până în ziua de azi, arată că numai coaja a accesat-o Eva, că dacă accesa totul, până la sâmbure și la cotorul mărului, nu ne mai chinuiam, nu noi, ci omenirea în general, cu descoperirea legilor matematicii, cu secretul Cosmosului, cu dacă mai există și alte ființe asemenea nouă în Univers, cu apariția acestuia și infinitatea lui, cu farfuriile zburătoare și altele de aceeași făină stelară.
Mi se pare a fi descoperit eu însumi ceva ce nu se spune în general (s-o mai fi spus, nu s-o mai fi spus, nu știu, așa că s-ar putea să nu fiu decât al nu știu câtelea miliard de descoperitor al Americii!) și anume că proiectul Celui de Sus, atunci când a luat țărână și a făcut din ea cele două ființe cu chipul Său, n-a avut decât, așa cum se și spune în Geneză, scopul de a nu fi singur pe lume și probabil că i-ar fi oprit pe ăia doi pe lângă El multă vreme și poate că și azi tot numai cu ei ar fi stat. Acolo unde stă El de obicei, la domiciliul permanent, dacă așa ceva există; la Est de Eden. Sau la Vest? Ce concluzie putem trage noi de aici, pentru noi, cei care ne-am perindat și ne mai perindăm, unii, de-atunci încoace, pe acest boț de țărână? Una singură: că nu am fost doriți, ci suntem rodul unui păcat, originar dar repetându-se în proporție din ce în ce mai mare, zi de zi și ceas de ceas, vorba ceea. De aici tristețea unor inși în care, poate, (ne)dorința Domnului rezonează mai clar, încă de la nașterea lor. Că li se spune poeți, sau artiști în general, că li se spune filozofi pesimiști, ei sunt receptaculele unei dorințe foarte vechi, pe care, probabil, chiar și Creatorul a uitat-o, ocupat cum va fi fiind cu mulțimile care se tot nasc și trebuie lichidate la un moment dat, ca să facă loc altora, care așteaptă la rând, vizibile sau nu.
Dar nu e sigur că a afla adevărul despre originea noastră și, mai ales, despre proiectul Celui care ne-a creat, pardon, care ne-a dat viață, trezește neapărat tristețe. Poate că e o ușurare să afli că nu ești depozitarul unor speranțe pe care, oricum, nu le-ai putea îndeplini, puse cândva, pe la începuturi, în tine.
Cât despre vreun Einstein sau vreun alt asemenea imens învățat, ei nu vor fi fiind decât urmași mai direcți ai lui Adam și-ai Evei, că amândoi au gustat din mărul acela și amândoi au constatat că e bun. Nu-i vorbă, era el bun atunci, dar s-a dovedit că nu mai e tocmai la fel în urmările acestei gustări frugale de tot, căreia nu i s-a dat curs după aceea decât prin niște chinuri despre care nici azi nu se știe dacă meritau oboseala. Să mă explic, Einstein pare că se trage direct din cei doi de la început și pare că a mușcat chiar mai mult decât avuseseră ei timp din mărul acela, impregnat cu otrava cunoașterii, din moment ce a dat la o parte o perdea atât de bine trasă peste Universul unde colcăim cu toții.
Așa că, de fapt, Adam și Eva au fost nu doar primii oameni, ci chiar și ultimii concepuți de Dumnezeu, căci despre următorii, printre care și noi, cei încă pe-aici, pe deasupra sau, cum se spune într-un banc deja nu prea nou, pe partea bună a ierbii, nici vorbă să fi fost prevăzuți în proiectul inițial, modificat, e drept, după gestul de frondă inconștientă al celor doi strămoși ai noștri, ai tuturor. Care puteau fi chiar două primate, așa cum am presupus deja, într-un text mult mai scurt. Două primate care au evoluat. Dacă asta se poate numi evoluție. Mai precis: ceea ce ne-a fost dat ca pedeapsă, noi numim evoluție.