istorie literară
ȘTEFAN ION GHILIMESCU

În jurul Amintirilor inedite ale lui Alexandru Ciorănescu

Articol publicat în ediția 6/2019

Sunt probabil printre puţinii oameni în viaţă, în anturajul cărora excepţionalul cărturar şi om de litere Alexandru Ciorănescu, în 1992, într-un ceas de tihnă, în casa unui prieten de şcoală din Moroienii natali, a vorbit în treacăt despre amănuntul destul de straniu al întoarcerii clandestine în ţară, împreună cu profesorul Aurelio Răuţă, după aproape patru decenii şi mai bine de exil. Refuzând să creadă că regimul samavolnic al lui Ceauşescu a căzut şi mai ales că în grajdurile lui Augias a început curăţenia, cei doi prieteni, aflaţi întâmplător la Paris, cu ocazia unei aniversări, în februarie 1990, într-o clipă de mare elan tineresc, sfidând orice act de prevedere, au hotărât pe loc să dea o fugă până la Bucureşti, să constate cu ochii lor ceea ce toată lumea aflase şi comenta în toate chipurile în Occident, şi numai ei (amândoi oameni, să nu uităm, în preajma vârstei de 80 de ani) nu-şi puteau imagina. Vreau să precizez că, pe moment, furat de farmecul de povestitor neîntrecut al Profesorului, care evoca transportat oameni şi fapte din prima parte a vieţii sale petrecută la Moroieni, împletind totul, la modul cel mai firesc, cu o seamă de observaţii extrem de vii şi pertinente privitoare la lumea pe care o găsea acum în România, nu am acordat deloc faptului relatat importanţa ce ar fi meritat-o. Înregistrându-l totuşi fără să vreau, el s-a ascuns, până la urmă, în cine ştie ce firidă a memoriei mele, până când, în 1994, într-o călătorie de la Târgovişte la Buşteni, Alexandru Ciorănescu mi-a istorisit, cu mult humor, o altă păţanie de-a domniei sale. Mi-aduc aminte că îl amuza teribil faptul că în 1991, la prima întoarcere oficială în ţară, românii n-au găsit o mai ingenioasă modalitate de a-l întâmpina decât furându-i pe Otopeni „antediluvianul paşaport francez, singurul actdar să ştii că nu mai era valabil! cu care eu am îndrăznit să vin în ţară cu Răuţă, în 1990”. Reactivând o urmă care nu se ştersese, de-abia atunci mi-am dat seama, cutremurat, de toată anvergura dramatismului iubirii de ţară care, fără doar şi poate, a inspirat incredibilul gest comis de cei doi venerabili prieteni. Nedorind, printr-o deprecaţiune spontană pe un subiect care mă interesa acum la modul absolut, să stric dispoziţia excelentă a călătorului care simţea deja aerul întremător al muntelui, mi-am propus în mod tacit să realizez, cu o altă ocazie, un interviu special pe această temă cu domnia sa. Numai că, foarte ocupat cu tot felul de treburi pe la diverse autorităţi şi, evident, destul de derutat de ceea ce găsea în România, şi în cele două interviuri luate de noi şi publicate (îl exclud evident pe cel din 1992), şi în cel din 1997 (încă netranscris total de pe banda magnetică), ilustrul savant a amânat de fiecare dată să se lanseze într-o discuţie exclusivă în chestie. Regretatul profesor Mihai Gabriel Popescu, care era o rudă mai îndepărtată a Savantului, mi-a confirmat „din sursă sigură” că descinderea în ţară, timp de 48 de ore, în ceasurile tulburi ale revoluţiei, a tandemului Ciorănescu-Răuţă e neîndoios un fapt absolut real.

Reale, oarecum stranii şi totodată simptomatice sunt şi alte întâmplări pe care Alexandru Ciorănescu le-a întâmpinat în România de după revoluţia din ’89. N-a apucat să mai scrie despre ele, dar ca martor al unora, îmi place să cred că nu l-ar supăra deloc dacă aş face aici referire la unele dintre ele. Le înşir în afara oricărui efort de ordonare cronologică.

Profesorul iubea enorm şi avea un adevărat cult pentru „cuibul Ciorăneştilor de la Moroieni” care, după aproape cinzeci de ani de vacuum comunist, deşi adăpostea Primăria locală, arăta ca şi cum ar fi fost complet abandonat. Din banii săi, proprietarul de drept (conf. Testamentului lăsat de Ion Ciorănescu) a tocmit meşteri (chiar înainte ca statutul juridic al casei să fie deplin lămurit) şi a început restaurarea, în primul rând, terasei superioare, înconjurată, de o parte şi de alta, de o serie de oranamentaţii, din care se mai păstrau câţiva martori originari. Revenind după un an şi găsind acolo, instalată cu acordul Primăriei, o antenă parabolică, la montarea căreia constructorul distrusese în mod incalificabil ornamentaţia de-abia refăcută, profesorul n-a ezitat o clipă să se adreseze presei şi să sesizeze actul de vandalism direct departamentului de patrimoniu din Ministerul Culturii. Îmi amintesc, în schimb, şi cât a fost de fericit, după restaurarea celor două hărţi murale, executate de mâna tatălui său între 1910 şi 1912 în vechea şcoală de la Moroieni. Ele se mai păstrează şi astăzi, deşi localul a fost de curând dezafectat.

În 1996, poate 1997, foarte contrariat de bizareria unei situaţii extrem de supărătoare cu care se confrunta în România postcomunistă, la un moment dat, autorul Cuţitului verde m-a întrebat cum calific eu gestul unei instituţii de cultură care, fiindcă el şi-a permis să-i doneze o colecţie a unei reviste din interbelic („pe care nu o are nici Academia în integralitate!“), acum, când dorea să verifice acolo o informaţie, îi reproşa că nu există nici o donaţie Ciorănescu în actele ei, motiv pentru care, vezi Doamne!, s-a şi pierdut, sau a fost furată etc., etc., etc. „Eu dacă îţi fac dumitale, domnule Ghilimescu, un cadou, trebuie să te pun să semnezi că l-ai primit? Nu e obligaţia dumitale, mai ştiu eu ce, să-l păzeşti şi să-l ştergi de praf”?

„Eu am păstrat în biblioteca personală – îmi spunea altă dată – toate scrisorile pe care le-am primit în Canare de la Nicu Steinhardt – ţineam alături de ele şi o duzină de ouă încondeiate trimise de «monahul de la Rohia» – ; o doamnă care m-a vizitat mi le-a cerut ca să le publice şi, când am întrebat-o ce-a făcut cu ele până la urmă, mi-a spus că le-a pierdut… Distruse definitiv sunt şi scrisorile mele către Steinhartd, care a avut proasta inspiraţie să le încredinţeze «Bibliotecii Carol I» (Biblioteca Centală Universitară, n.n.), or, când m-am interesat de ele, mi s-a spus verde în faţă că toată colecţia a ars odată cu întreaga aripă a aşezământului care le depozita. Se zice că acolo s-a tras cu tunul! Dumneata ce ştii?”.

Cu ocazia sărbătorii a 600 de ani de atestare documentară a oraşului Târgovişte, în 1996, academicianului Alexandru Ciorănescu i-a fost înmânată diploma de Cetăţean de onoare al vechii capitale a Ţării Româneşti. În timpul scurtului interviu pe care i-l acorda doamnei Viorica Ghiţă Teodorescu pentru Radiodifuziunea Română, pe un ton hâtru, Profesorul i-a atras atenţia la un moment dat intervievatorului, care cred că transmitea în direct (!), că diploma pe care o ţinea în mână nu crede să fie valabilă, întrucât nu poartă ştampila emitentului… Într-adevăr, primarul oraşului, după ce mai comisese şi alte gafe, uitase să aplice pe actul eliberat apostila instituţiei pe care o conducea. Întâmplarea de care a făcut haz apoi, şi pe care obligatoriu va fi întrodus-o în preţiosul său inventar de snoave – expressis verbis – (pe care îi plăcea să le istorisească, cu diverse ocazii) nu l-a descurajat pe savant, ca în 1997 să ofere în dar oraşului, în care tatăl său urmase liceul, diploma sa de Cetăţean de onoare al oraşului Santa Cruz de Tenerife (capitala Insulelor Canare), o excepţională piesă de orfevrărie în argint masiv (circa 2 kg), document ce urma să fie incastrat în unul din pereţii biroului primarului. Care operaţie, ca să zic aşa, a fost amânată ad calendas grecas.

Începând din 1994, Alexandru Ciorănescu a început să facă demersuri serioase pe lângă Ministerul Culturii şi Biblioteca Academiei pentru aducerea în ţară (printr-un act de donaţie ce urma să îl facă la momentul oportun) a întregului fond de carte, incunabule, manuscrise, diplome, tablouri, fotografii etc. a Bibliotecii sale din Tenerife, Insulele Canare, adăpostită acolo în două locaţii. Foarte preocupat, a înaintat autorităţilor chiar şi un inventar quasi complet al respectivului patrimoniu, document pe care l-am şi avut în mână, într-o copie deţinută, dacă mi-amintesc bine, de Mircea Coloşenco. Deşi a sperat până în ultima clipă ca statul român, Ministerul de Externe şi Ministerul Culturii (a avut, aici, o convorbire deloc convenţională cu Marin Sorescu, pe care am să o evoc altă dată) vor găsi o soluţie financiară pentru transport, Profesorul aducea de fiecare dată – ca soluţie de rezervă -, când revenea în ţară, maximum de kilograme de cărţi acceptate ca „bagaj” în cala avionului! În principal, din câte mi-a relatat în ultima noastră convorbire, petrecută chiar în curtea Academiei, în 1997, a adus numai cărţi în dublu exemplar, scrise de domnia sa, câte una de fiecare: pentru Bibliotecia Academiei şi proiectata Bibliotecă de la Moroieni din „Casa Ciorănescu”. Cum la Moroieni autorităţile tergiversau retrocedarea spaţiului ocupat de Primăria locală, fondul respectiv a rămas adunat până la moartea sa – cel puţin – în casa din strada Şcoalei a surorii sale, academician Ecaterina Ciorănescu Neniţescu, imobil moştenit după decesul acesteia, de fiica Profesorului, Alexandra Imbert, copil adoptat de Tota încă de pe când se găsea sechestată în ţară de către comunişti.

Personal cred că, dacă, la început, Alexandru Ciorănescu a manifestat un interes foarte susţinut pentru destinul Casei Ciorăneştilor (astăzi, conform cu voinţa sa testamentară exprimată cât se poate de clar, casă memorială aflată în patrimoniul Muzeului Literaturii Române din Bucureşti), mai târziu, având poate o greutate şi mai mare, deplasările sale în România au avut ca scop definitivarea pentru tipar a Amintirilor. Foarte importante sau chiar mai importante pentru domnia sa decât oricare dintre scrierile pe care şi-a pus de-a lungul vieţii semnătura! Începute şi abandonate în patru, cinci rânduri, departe de ţară, tocmai fiindcă le lipsea o minimă documentatare şi poate, încă şi mai mult, suportul memoriei locurilor ori a mărturiilor celorlalţi; întitulate atât de neobişnuit şi aproape pleonastic, Amintirile fără memorie, chiar dacă autorului lor poate nu i-ar fi plăcut să audă asta, sunt nu mai puţin memorialistică, jurnal şi cronică, până la un punct, ale unei vieţi; dar mai ales un excurs literar despre adevărul, citez: a ceea ce cred acuma despre ceea ce credeam atunci. „Aceste amintiri, scrie, de altminteri, Alexandru Ciorănescu în Prefaţa însoţitoare la volumul I al Amintirilor fără memorie (Editura Fundaţiei Culturale Române, 1995, pag. 9) nu sunt decât asta, aduceri-aminte; […] Nu sunt istorie, pentru că dovezile şi documentarea le fabric eu singur. Istoria ar fi în acest caz un produs al memoriei mele, – şi n-am nicio încredere în memoria mea. Sunt sigur, de altfel, că n-am fost un bun observator, pentru că nu m-au interesat obiectele în sinea lor, ci eventuala lor transcendenţă. Nu pot garanta deci adevărul afirmaţiilor mele. Nu le pot garanta decât sinceritatea, care din păcate nu dovedeşte nimic, din punctul de vedere al istoriei sau al literaturii. Amintirea e turbure prin chiar natura ei; valoarea ei ca document poate fi importantă pentru mine, nu pentru istorie, care nu e memorie, ci critica memoriei. În orice caz, cer iertare divinităţii adevărului pentru toate cazurile, probabil numeroase, în care interesele lui nu coincid cu capacitatea memoriei mele”.

Dincolo de înscrisul mult prea factice, poate, din Prefaţă, care nu ştiu şi cât de acoperitor este pentru întregul puzzle memorialistic, – aşa cum domnia sa m-a încredinţat nu o dată (iar familia din ţară o recunoştea unanim) – Alexandru Ciorănescu luase obiceiul de a veni învariabil în lunile august-septembrie în România, pentru că numai duhul locurilor spre care îl purtau paşii şi mintea aici îi mai puteau activa aducerile aminte şi restitui măcar o parte a facultăţii atât de încercate a memoriei. Atât doctorul Maria Ciorănescu cât şi academicianul chimist Ecaterina Ciorănescu Neniţescu m-au încredinţat adesea de faptul că Puiu venea în ţară, peterecând nenumărate ceasuri la Buşteni sau Bucureşti, pentru a-şi scrie amintirile. „Cel mai important proiect al lui, acum, domnule Ghilimescu!”

Am evocat undeva „întâlnirea” de peste ani, petrecută în 1996, la Topoloveni, dintre un Alexandru Ciorănescu redevenit copil de 7-8 ani şi omul politic ţărănist Ion Mihalache; la fel de bine aş putea să vorbesc, de asemeni, de o întreagă serie de astfel de momente trăite de octogenar la Dealu, pe fostele coridoare ale celebrului liceu militar; în faţa statuii lui Heliade din Bucureşti; sub luminişul rotondei scriitorilor din Cişmigiu, sau în marchiza Şcolii de Băieţi nr. 2 din Târgovişte…

Cu toate acestea, nu despre asemenea momente ale unui timp miraculos reînviat şi în parte regăsit aveam să citesc în volumul întâi al Aminirilor fără memorie. Şi asta pentru că, trebuie spus cu toată claritatea, amintirile astea sunt scrise aproape exclusiv fără documentare şi fără note anterioare, departe de epicentrul faptelor şi întâmplărilor povestite. Departe, şi tocmai de aceea, în contrapartidă, dacă vrem, exclusiv în româneşte! În cea mai mare măsură, capitolele A DOUA VEDERE, ARTA POETICĂ, LA MARE, LA POVERA CIECA sau fragmentul de jurnal PARIS (dacă nu greşesc) sunt aşternute pe hârtie la începutul sau mijlocul anilor ’70 din secolul trecut, când au şi fost publicate în cele mai importante periodice ale exilului, cum ar fi Limite (Paris) sau Revista Scriitorilor Români (München) ş.a. Dar chiar şi aşa, încercuind, într-o seamă de adevărate convorbiri interioare intervalul anilor 1911-1934, ciorănescienile Amintiri fără memorie, vol. I au constituit la apariţie şi continuă să râmână, atât la nivelul informaţiei propriu-zise, cât şi din punctul de vedere al transcendenţei literare, un corpus de texte esenţial. Ca amintiri din copilărie, adolescenţă şi tinereţe, el constituie in nuce un document unic privind, mai ales, climatul anilor de formare a viitorului savant, descoperit şi susţinut cu generozitate de Nicolae Iorga; totodată, un etalon al spiritului de sacrificiu închinat de la bun început de tânărul Ciorănescu muncii de autoformare, cercetare şi creaţie literară. Ca amplu excurs, cum mai spuneam, ele se pliază într-o măsură peste spiritul acelui gen de eseu montaigne(ian), din care, deloc întâmplător, Alexandru Ciorănescu citează un fragment pe contrapagina motto(ului) care deschide cartea.

În toamna anului 1997, Alexandru Ciorănescu avea să afle că volumul II al Amintirilor fără memorie, înaintat ca şi primul spre tipărire Editurii Fundaţiei Culturale Române şi care urma să apară, potrivit înţelegerii, la sfârşitul acelui an, cel mai târziu la începutul anului următor, a dispărut fără urmă din redacţia respectivei instituţii. Foarte încurcat, Profesorului nu-i venea să creadă cum nişte oameni din conducere, în care avusese deplină încredere, care îl asiguraseră de stima şi preţuirea lor, care îi promiseseră, care îi garantaseră etc., etc. se putuseră comporta cu atâta iresponsabilitate. Deşi era complet răvăşit de un ponos (expressis verbi) pe care nu şi l-ar fi imaginat niciodată, în sinea sa mai credea că totul, într-un fel sau altul, se va rezolva până la urmă… Ceea ce, din păcate, nu s-a întâmplat, aşa cum îşi dorea din toată inima. În 1998, când a revenit în ţară pentru ultima oară, şi doar pentru câteva zeci de ore!, Alexandru Ciorănescu luase deja hotărârea de a-şi rescrie cartea. Numai că întâmpina nenumărate probleme. Cum nu era un performer al bătutului la clasica maşină de scris (toată viaţa, mă asigurase cu altă ocazie venerabilul Savant, soţia sa Lyda a fost cea mai bună secretară: „ea mi-a dactilografiat întrega operă, domnule Ghilimescu!”), soluţia ar fi fost să-şi refacă din mers, după noţiţele luate, memoriile, dictându-le în acelaşi timp cuiva. Sora sa, doamna Ecaterina Ciorănescu Neniţescu mi-a povestit, după moartea Profesorului, că în ultimile 10-12 luni ale vieţii, Puiu întâmpina serioase dificultăţi în a-şi struni gândurile, pentru ca să-şi re-plăsmuiască Amintirile şi să le dicteze în româneşte… Îi era mult mai uşor să le debiteze în spaniolă. „În 1998, el a venit în ţară, Domnule, ca să caute o româncă ştiutoare de spaniolă, căreia dictându-i ceea ce avea el de dictat în această limbă, ea să poată face automat translarea în româneşte. I-am prezentat o asemenea doamnă care părea de încredere şi s-au învoit. Editura să ştii că nu a avut niciun amestec, iar Puiu i-a plătit inclusiv deplasarea în Tenerife; a aşteptat-o mai multe luni, însă acolo nici măcar veştile despre presupusa ei îmbolnăvire nu au mai ajuns…”.

Este evident că pentru Alexandru Ciorănescu Amintirile fără memorie nu puteau avea decât un singur destinatar: cititorul român. În spaţiul românesc şi nicăieri altundeva Amintirile astea aveau ceva de spus, ceva, cu siguranţă, de demonstrat… Culmea paradoxului: deşi raţional Alexandru Ciorănescu se exprima cu mai multă uşurinţă în ultimile luni de viaţă în spaniolă, sentimental, legăturile de suflet şi vajnica sa inimă românească îi rămăseseră acasă. Amintirile lui acolo trebuiau să se întoarcă fără nici o discuţie.

Am auzit voci în România care se îndoiau (!!!) că Alexandru Ciorănescu ar fi scris un al doilea volum al Amintirilor fără memorie. Tot aşa cum aceiaşi colportori aveau serioase rezerve cum că ele ar fi fost predate pentru tipar Editurii Fundaţiei Culturale Române. Nu ştiu ce şi ale cui interese slujeau şi încă slujesc asemenea zvonuri… Eu unul deţin de la Alexandru Ciorănescu, personal, dar şi de la familia domniei sale aflată în ţară, informaţia, de care nu m-am îndoit o clipă, că Amintirile… din 1995 au o continuare certă şi că ea a fost încredinţată tiparului, fără nici un dubiu, la vechea Editură a Fundaţiei Culturale Române, desfiinţată în 2003. În rubrica „Fereastra” pe care o deţinea în Adevărul literar şi artistic, Costache Olăreanu evocă într-o scurtă tabletă ieşirea din ţară, în 1946, a lui Alexandru Ciorănescu cu nava Transilvania, ajutat providenţial de Mihai Ralea, ministru al Artelor în Guvernul Groza (!), informaţie pe care scriitorul o deţinea (mi-a mărturisit mai tarziu) din „manuscrisul” Amintirilor…, aflat în pregătire la E.F.C.R., unde C.O. deţinuse el însuşi o vreme funcţia de director adjunct. Dintre aşa-zisele snoave ale lui Alexandru Ciorănescu doar o singură dată, şi anume când a început fără vreo legătură aparentă să-mi vorbească despre pofta de mâncare pantagruelică şi „dimensiunile“ Elenei Văcărescu, iar eu i-am cerut mai multe amănunte, profesorul m-a asigurat că le voi găsi negreşit în volumul doi al Amintirilor! În acel moment am înţeles cât de obsedat de ele era Profesorul şi că, într-un fel sau altul, tot timpul nu făcea decât să se confrunte cu ele şi să le „scrie”.

Despre dispariţia Amintirilor ciorănesciene, vol. II nu am vorbit numai eu. Au făcut-o şi profesorul Mihai Gabriel Popescu şi Tudora Şandru Mehedinţi (traducătoarea masivului Dicţionar Etimologic, Ed. Saeculum I.O., 2001) şi Nicolae Florescu, Galetea Ciorănescu sau Barbu Cioculescu, dar mai ales don Alonso Fernandez del Castillo, directorul Institutului de Studii Canariene, în intervenţia Alexandru Ciorănescu în Tenerife (vezi numărul special, Alexandru Ciorănescu, al ziarului spaniol Opinion de Tenerife nr. 10 din 25 noiembrie 1999). Recunosc sincer că am fost foarte tuşat de bucuria cu care acest om, cu care nu m-am văzut niciodată faţă către faţă, semnalează episodul achiziţionării de către Consiliul (Cabildo) Insulelor Canare a Notelor după care savantul şi-a elaborat noul volum al Amintirilor; nişte însemnări, în fugă, cărora, mărturisesc, uneori le-am fost martor şi poate şi rezoner…

Surpriză colosală, după circa 20 de ani de la moartea lui Alexandru Ciorănescu, în cel mai recent număr al Buletinului Bibliotecii Române din Freiburg (vol. V- XXVI, serie nouă, 2018), în articolul Între maeştri: Alexandru Ciorănescu şi Nicolae Iorga, doamna Lilica Voicu-Brey (de la Universitatea din Taragona), afirmă că acest volum doi al Amintirilor fără memorie a fost publicat în spaniolă în 2016 şi este cuprins în cartea de memorii a lui Alexandru Ciorănescu intitulată Escritos autobiograficos, Editura Biblioteca Nueva, Madrid, Colecţia «Estudios criticos de literatura y de linguistica»; Fundaţia Caja Canarioas, Colecţia «Aislados», 2016. Potrivit informatorului, Escritos autobiograficos, cuprinde în prima parte traducerea în spaniolă a volumului I al Amintirilor fără memorie – ediţia princeps românească -, iar în partea a II-a, intitulată «Alte scrieri biografice», s-a cules şi tradus din româneşte în spaniolă, în principal, două texte inedite, aflate în posesia domniei sale – din surse diferite -, şi care ar continua Amintirile fără memorie în intervalul 1934-1995. Mergând pe ideea puzzle(ului) alcătuit din fragmente, practicat de Alexandru Ciorănescu însuşi în volumul I, îngrijitorii ediţiei (Andres Sanchez Robayna şi Lilica Voicu-Brey) au introdus alături de acest patrimoniu inedit (a cărui poveste o vom afla mai la vale) şi un număr de alte „fărâme” memorialistice risipite de Alexandru Ciorănescu prin diverse reviste. Printre altele, de exemplu, din câte ne-am putut da seama, Literatura comparată în Revista Scriitorilor Români (München, 1977); Fata cu părul de aur, Crăciun fără zăpadă şi Baletista, toate în nr. 24-25/ 1972 al revistei Destin (Madrid); De la Paris în La Laguna, în Atlantica de las Artes, 1991 (Las Palmas de Gran Canaria). Lucrarea mai cuprinde, în plus, un apendice sau o anexă cu două texte cunoscute şi nouă, respectiv, Poetul întâlnit (Limite, 1973) şi À Bucarest un lycée (Cahiers de L’Herne, 1978).

Noutatea cărţii îngrijite de tandemul Robayna-Brey şi întitulată indistinct Scrieri autobiografice (deşi ea înglobează, nu-i aşa?, atât volumul I, al Amintirilor fără memorie, cu titlul special ales de autor – denumire la fel de valabilă, conform voinţei autorului nostru, şi pentru volumul II, al acestor scrieri), o constituie, după L.V-Brey, citez, „manuscrisul dactilografiat (sic!) a cărui copie am primit-o personal din mâna lui Alexandru Ciorănescu pe când mă aflam în vizită la el acasă, în 1998, în total 78 de pagini, şi o copie a textului manuscris, 8 pagini, cu titlul «Amintiri din Grecia» cedat mie spre publicare, în anul 2008, de către profesorul Mircea Anghelescu”. Despre „ineditul” ciorănescian de 78 de pagini dactilografiate, în copie, încredinţat tinerei doctorande în 1998, respectiva mai scrie în paginile Buletinului Bibliotecii Române următoarele: „Hârtia îngălbenită anunţa ceva foarte vechi. Răsfoind manuscrisul la Taragona, am recunoscut paginile, cu acelaşi titlu pe care îl zărisem în treacăt la prima noastră întâlnire la Bucureşti (iulie 1996, n.n.): Amintiri fără memorie, vol. II, 1946-1968”.

Un lucru foarte clar se desprinde cu pregnanţă, mai înainte de orice, din această însemnare. Încă un martor, aşadar, vorbeşte în mod indubitabil despre existenţa volumului II al Amintirilor ciorănesciene! Doi! Deşi le considera pierdute şi angajase o persoană căreia să-i dicteze o variantă refăcută după notele pe care le mai păstra, în plin puseu al unei drame intelectuale fără precedent, Alexandru Ciorănescu înmânează unui quasi necunoscut, pe care îl mai văzuse în toată viaţa, cel mult, o dată sau de două ori, un fragment, destul de semnificativ ca întindere, din volumul celei mai importante scrieri pentru domnia sa la momentul respectiv; mai mult, într-un fel cu totul straniu, bunul samarinean nu catadicseşte să scoată nici măcar un cuvânt pentru a-şi aviza în vreun fel oarecare beneficiarul asupra importanţei excepţionale a darului făcut! Aşa încât acesta, de-abia după o călătorie obositoare de vreo 2000 de km, ajunge să priceapă cumva cam despre ce ar putea fi vorba în vraful de hârtii încredinţate fără un cuvânt de către savant! Oricine ai fi, stai şi te întrebi cum de a putut adopta Savantul o astfel de atitudine, cu totul de necrezut!? Cu atât mai mult cu cât, aşa cum se va dovedi mai târziu, copia manuscrisului dactilografiat a acelui fragment (?!) din volumul doi al Amintirilor va fi şi singura piesă, din păcate, cunoscută până acum în ţară şi străinătate. Să nu fi păstrat Alexandru Ciorănescu pentru sine şi pentru instituţia care-i cumpărase, în definitiv, întreaga bibliotecă, fie măcar şi o copie dactilo? Domnia sa care a lăsat, în biblioteca personală din Tenerife, în ordine strictă, fişe şi dosare întregi până şi de conspecte absolut futile!? Greu de crezut. Şi asta tocmai în 1998, când nu numai că domnia sa nu renunţase la ideea de a-­şi recupera în vreun fel manuscrisul, dar făcea, în paralel, şi eforturi considerabile de reconstituire a documentului princeps. De altminteri, Doamna Brey singură ne aminteşte că, în septembrie 1998, Profesorul Ciorănescu încă aştepta în Tenerife dactilografa de la Bucureşti pentru a-i dicta Amintirile… Ce s-a ales cu acea copie potenţial obligatorie, unde se află oare originalul ei destinat de autor editării în regim de urgenţă; de ce nu au ieşit până acum la iveală? Cum de nu a rămas o simplă urmă a existenţei ei în redacţia fostei Editurii a Fundaţiei Culturale Române de unde fusese sustrasă? Şi care e de presupus că nu renunţase nici ea la publicarea acestei scrieri atât de importante pentru Alexandru Ciorănescu şi pentru propriul blazon.

Al doilea inedit, cedat spre publicare, în 2008, de Mircea Anghescu (fost director între anii 1995-1997 al vechii Edituri a Fundaţiei Culturale Române) îngrijitoarei Escritos(urilor) şi intitulat în redacţiunea lui Alexandru Ciorănescu Amintiri din Grecia, 8 pagini, s-a păstrat de această dată, dacă am priceput noi cum trebuie precizarea informatorului, sub forma unei copii a textului manuscris. Toate bune şi frumoase până la urmă, nu-i aşa?, căci urma alege!, spune o vorbă. Sub rezerva observaţiei însă şi cu specificaţia că ambele documente, cuprinse şi în Bibliografia spaniolă a lui Alexandru Ciorănescu, adusă la zi de însăşi Lilica Voicu-Brey, şi publicată tot de domnia sa, în 2009, şi în România, la Ed. Bibliotheca, apar înregistrate acolo ca fotocopii… Primul, sub numărul de ordine 550: Amintiri fără memorie. 1946-1968, vol. II, 70 pȧgs. (Fotocopia de un manuscrito incomplete (s.n.) en posesión de Lilica Voicu-Brey) şi, al doilea, sub numărul 549: Amintiri din Grecia. Fotocopia de manuscrito (s.n.), 8 pȧgs., en posesión de Lilica Voicu-Brey. (Recuerdos personales que forman parte de su Amintiri fără memorie. 1934-1992, vol. II, inédito.)

Câteva observaţii. Dacă textul de 8 pagini al Amintirilor din Grecia, încredinţat spre publicare, cum s-a mai întâmplat de altminteri, de către Alexandru Ciorănescu lui Mircea Anghelescu, pare cel mai probabil, coroborând cele două referinţe, o copie (fotocopie) după manuscrisul originar, în privinţa textului principal inedit, despre care ne punem câteva întrebări aici, lucrurile nu mai sunt la fel de limpezi. Copia manuscrisului dactilografiat de 78 de pagini pare să fie, în buna limbă românească, un duplicat al dactilogramei textului originar – altceva, în orice caz, decât fotocopia manuscrisului incomplet (subliniez!) de 70 de pagini înregistrată în Bibliografia operei lui Alexandru Ciorănescu, adusă la zi în ediţia românească din 2009. În ce constă diferenţele dintre cele două lecţiuni, mai ales că şi au un număr de pagini substanţial variabile, nimeni nu ne spune. De ce, despre copia manuscrisului dactilografiat, dăruită de Alexandru Ciorănescu, în 1998, doctorandei Lilica Voicu-Brey, Bibliografia citată (alcătuită chiar de către domnia sa, peste 10 ani!) nu suflă o vorbă? Nu pe ea, graţie unei minime obligaţii de conştiinţă, dacă nu şi sentimental vorbind, ar fi trebuit să o comunice mai întâi doamna L.V.-Brey în aparatul ştiinţific al lucrării redactate în 2009? Nu este ea şi documentul cel mai consistent ? E posibil ca autoarea să fi dat credit – şi pe bună dreptate – nu copiei manuscrisului dactilografiat, ci fotocopiei manuscrisului. De unde apare până la urmă, după aproape două decenii, această fotocopie misterioasă a manuscrisului originar, atâta vreme cât profesorul, ne amintim, îi pune în mână doamnei Brey doar o copie dactilografiată, pe deasupra şi cu un număr de pagini diferite? E posibil, făcând o simplă presupoziţie, ca ambele fotocopii de manuscris să provină din extinderea delegării aceleeaşi surse?

Să vedem ce ne spune, eventual, în acest sens şi buclucaşa Bibliografie care, deşi a apărut în 2009, are ciudata pretenţie, fixată până şi în titlu, de a înregistra referinţe şi unităţi bibliografice chiar şi din 2010. Ei bine, sub numărul de ordine 565 găsim: Amintiri fără memorie. 1911-1992. Libros I y II de Memorias. Edicion y notas de Lilica Voicu-Brey. Con un Prólogo de Mircea Anghelescu. (En preparación.), s.n. Pe scurt, la data respectivă L.V.-Brey şi Mircea Anghelescu, primul, ca îngrijitor de ediţie şi autor al notelor, şi al doilea, ca semnatar al prologului, proiectau o ediţie two in one (în română sau în spaniolă: nu se prea înţelege!) a Amintirilor ciorănesciene. Despre respectivul proiect (abandonat nu se ştie de ce), în textul încredinţat Buletinului Bibliotecii Române din Freiburg, doamna L.V.-Brey nu face în mod direct nici o referire. În schimb, notează cu abundenţă de amănunte următoarele: Fiind vorba de o dorinţă atât de arzătoare a profesorului (Alexandru Ciorănescu, n.n.), ideea publicării memoriilor a plutit ca să zic aşa mereu în aer. Aş putea-o situa în primăvara anului 2007 când, invitată în Insulele Canare la un colocviu dedicat profesorului […], mi s-a cerut să aleg şi să traduc în limba spaniolă un text din manuscrisul inedit al memoriilor. Aşa am revenit la Amintiri fără memorie şi am făcut atunci primul pas în stabilirea textului.

În 2008 în Franţa, m-am adresat familiei profesorului şi am obţinut de la doamna Sanda Imbert, fiica sa, autorizaţia de a publica volumul. În România nici o editură nu s-a arătat înteresată. În schimb, în Insulele Canare, fusese foarte apreciat fragmentul inedit pe care-l tradusesem şi care apăruse în 2009 drept pentru care am primit invitaţia de a traduce textul integral. A intervenit apoi criza financiară şi proiectul a fost amânat sine die. În 2015, proiectul a fost din fericire reluat. Cartea (Escritos autobiograficos, n.n.) a apărut în 31 octombrie 2016, în două colecţii diferite, concomitent la Madrid şi la Santa Cruz de Tenerife.

O ediţie spaniolă, aşadar, a Amintirilor lui Alexandru Ciorănescu, îngrijită de Andres Sanchez Robayna şi Lilica Voicu-Brey. Traducere din limba română şi limba franceză în spaniolă şi notă asupra ediţiei de L.Voicu-Brey. Cu o prefaţă de A. Sanchez Robayna.