Era? Eu cred că nu. Deşi, n-am văzut niciodată acea listă. Dar, cine ştie.
La sfârşitul lui decembrie 1987 şi începutul lui ianuarie 1988, am intrat pentru prima dată în Cernăuţi şi în Chişinău. Pe rând. În Cernăuţi am vrut să văd – şi n-am văzut-o – Casa lui Aron Pumnul. Ghidul nostru, un localnic cu studii înalte, ne-a spus că nu mai există. Exista. Am văzut-o târziu, în octombrie 2000. Şi, recent, la 15 ianuarie 2019, de Ziua Culturii Naţionale, la sărbătoarea patetică iniţiată de Uniunea Scriitorilor din Moldova şi Centrul Cultural Român, la Muzeul Naţional de Literatură „Mihail Kogălniceanu” din Chişinău. În fotografii. Şi documente. Dar, s-ar putea să nu mai existe, după cum ne-a explicat poetul Vasile Tărâţeanu, membru corespondent al Academiei Române. Aproape sigur, dacă lucrurile vor continua să evolueze aşa. Involuând. Accelerat. Sub privirile noastre contemplative şi ale mânuţelor nelucrătoare şi pitite-n sân. Ale românilor din România şi de pretutindeni. Păi tatăl meu, care a fost numai învăţător de ţară (absolvise la Şcoala Normală „Vasile Lupu” din Iaşi), n-a lăsat niciodată să se prelingă vreo picătură de apă pe ziduri, necum să înflorească vreo pată pe tavan, la nici una din şcolile pe unde a trecut şi le-a administrat.
La Chişinău am vrut să văd Muzeul Republican de Literatură. „Dimitrie Cantemir”, cum se chema atunci. Nici acesta nu se lăsa dezvelit. Dac-ar fi fost după cei de la Inturist – ghizii de la Cernăuţi (ne-a însoţit şi acela!) şi Chişinău, şoferi de pe autocare etc., nici c-ar fi existat aşa ceva. Dar eu ştiam despre el din revista Literatura şi Arta şi nu m-am mai lăsat păcălit. Şi am găsit un domn, pe Traian Musteaţă, reporter la Radio Moldova, care nu numai că a ştiut, dar a şi vorbit la Muzeu şi, după masa de seară, când aveam liber, m-a şi condus la atât de râvnita şi ademenitoarea instituţie. Meritam eu atât de mult? Să mă aştepte jumătate din muzeu, până la orele 9 şi ceva, directorul Vladimir Beşleagă, directorul adjunct Vasile Malaneţchi (acum director general), muzeografii Mihai Papuc şi Sergiu Cucuetu şi fotograful Nicolae Răileanu, care ne-a făcut şi o fotografie? După părerea dumnealor, da! Venea un muzeograf din ţară, de la Muzeul memorial „B.P. Hasdeu” din Câmpina, iar Muzeul „Cantemir” tocmai pregătea sărbătorirea aniversării marelui scriitor şi savant, la un secol şi jumătate de la naştere.
Am vizitat, am convorbit şi am şi convenit să fiu invitat la marea manifestare ce se apropia, deşi februarie părea încă departe. Spre cinstea lor, gazdele s-au ţinut de cuvânt. Dar eu m-am înzăpezit într-un troian, pe care n-a putut să-l topească nici o rază de înţelepciune. Încerc să mă deszăpezesc acum, cu nişte însemnări mai vechi, dintr-un pseudojurnal nekinegetic.
Joi, 11 februarie 1988. Zi mare. M-am născut în paşpa’. Deci, am 44 de ani! Simplu, nu? Dar cât a fost de complicat atunci.
Au venit, dar nu ca să mă felicite, d-nii Mihai Dulea, vicepreşedintele CCES [Comitetului pentru Cultură şi Educaţie Socialistă], şi Alexandru Bădulescu, vicepreşedintele CJCES [Comitetului Judeţean de Cultură și Educație Socialistă]. Acum doi ani, la sărbătorirea a 175 de ani de la naşterea lui Alexandru Petriceicu Hasdeu, le-am scăpat printre degete: am reuşit să organizăm Sesiunea Ştiinţifică a Academiei R.S.R., dedicată evenimentului, la Câmpina. În ceasul al 12-lea – la 2 Decembrie 1986 – pentru că se termina anul şi Academia se tot codea. Dac-ar fi vrut, ar fi făcut-o la Bucureşti fără probleme. În fond, Alexandru Petriceicu Hasdeu s-a născut la 25 Aprilie 1811. Se ştie asta în Academia Română încă din anul 1902, de când, la centenarul naşterii lui Ion Heliade Rădulescu, B.P. Hasdeu a dăruit înaltului for cupa de argint inscripţionată la botezul lui Alexandru, de părintele acestuia, Tadeu Petriceicu Hasdeu. Dar, tot ce se atinge de Basarabia, încă sperie. Acum, la semitricentenarul naşterii lui Bogdan Petriceicu Hasdeu, lumea este mai vigilentă. Nu m-am mai putut înţelege cu nimeni. Aşa că am forţat uşile: am trimis la CCES invitaţia pe care am primit-o de la Chişinău. Acolo, Academia de Ştiinţe a RSS Moldoveneşti şi Uniunea Scriitorilor din RSSM sărbătoresc naşterea lui B.P. Hasdeu. Iar la Ploieşti am fost în persoană. După ce am mai vorbit încă o dată, şi tot fără folos, la Complexul Muzeal al Judeţului Prahova, m-am dus la Comitetul de Cultură. L-am găsit pe d-l Bădulescu. „Tovarăşu’ Onea, trebuie să vorbim la Bucureşti. Aniversările sunt aprobate de sus. Este pe lista CC [Comitetului Central]?” „În mod normal, da. Ştiţi că mie nu mi-au trimis-o.”
Acum, cei doi vicepreşedinţi, cu aerele lor de vădită preocupare, au venit ei la Câmpina. Au trecut repede, cu o privire fugară, prin muzeul aflat într-o prelungită restaurare. Şi, fără discuţii, au ieşit afară. Timpul ne arăta un soare prietenos. Şi graba s-a întâlnit cu zăbava. Discuţiile au avut loc, de fapt, afară. S-a mai întâmplat aşa şi pe 17 mai 1967, după vizita la Muzeu a lui Nicolae Ceauşescu (vizita lui a fost la 11 mai 1967). În timpul vizitei, Ion Gheorghe Maurer, care cunoştea bine Castelul Iulia Hasdeu, soţia sa fiind din Câmpina (locuise într-o casă despărţită de curtea Bisericii de la brazi de un zid medieval), văzând donjonul fracturat pe orizontală de un plafon de catifea roşie, a întrebat-o pe viitoarea mea colegă, Ana Iordache: „Dar Statuia lui Isus?” „Este acolo sus”, i-a răspuns Anişoara. Se vede treaba că Ceauşescu avea urechea fină. Auzind ceva, s-a interesat despre ce era vorba. I s-a explicat că acolo este o statuie a lui Isus Hristos. „Şi de ce aţi acoperit-o? În 48 de ore s-o daţi jos! Mizil!” – i s-a adresat el lui Paul Niculescu-Mizil, care făcea parte din suită, pe lângă Manea Mănescu, Gheorghe I. Stoica şi alţii – „Miercuri, când te duci la Braşov, te opreşti aici să vezi dacă s-a executat.” Profesorul Nicolae I. Simache, Directorul Muzeului Regional de Istorie Ploieşti – care întâmpinase înalta delegaţie de partid şi de stat la Târgovişte şi-i fusese prezentat lui Ceauşescu, de Manea Mănescu, impresionat de ştiinţa profesorului, ca „profesorul meu”, la care Simache ripostase: „Vai, tovarăşe prim-ministru, dar noi am fost colegi de cancelarie la liceu!” – fiind şi el de faţă, a interpretat cuvintele lui Ceauşescu oracular. Ca în Grecia antică. În sensul că să se dea jos falsul plafon de catifea – care, fiind făcut de I.I.S. Decorativa din Bucureşti, costase cam cât jumătate din restaurarea Castelului – astfel ca Statuia Mântuitorului să fie dezvelită şi să fie lăsată privirilor vizitatorilor, la locul ei. „Mă, voi sunteţi tâmpiţi?”, s-a enervat Simache, făcându-se a nu observa că este în biroul primului secretar al regiunii Ploieşti, ci între muzeografii săi. (Dar pe muzeografi nu-i jignea niciodată, însă îi apostrofa că nu făceau atâtea câte făcea el. Care, fără familie fiind, muncea şi ziua şi noaptea şi poate şi în somn.) „Păi dacă voia ca Hristos să nu se vadă, ar mai fi zis să daţi jos drăcia aia? Hai să dăm jos numai plafonul şi să-l aşteptăm pe tovarăşul Niculescu-Mizil! Dacă dânsul zice că nu e bine, daţi pe urmă jos şi statuia!”
Miercuri l-a aşteptat pe Mizil numai Simache. Să încaseze el papara, dacă nu era bine.
Mizil – care-l ştia pe Simache de la tatăl său, Gheorghe Niculescu-Mizil, Simache având inspiraţia să înfiinţeze un muzeu al mişcării muncitoreşti, în Palatul Culturii, ca să nu-i strice lui Muzeul de Istorie din Bălcescu – a venit la Câmpina relaxat. A intrat în castel, a privit statuia, a dat din cap şi a ieşit repede din clădire. Afară, l-a luat pe Simache de braţ şi l-a tras discret spre grădină, făcându-i semn şoferului să nu-l mai urmeze. Şi aşa, Simache şi Mizil s-au plimbat un ceas încheiat prin grădina lui Hasdeu, discutând ştie Dumnezeu despre ce. Ferindu-se de (zidurile care puteau să aibă şi ele) alte urechi. Probabil că Mizil o fi zis scurt: „Da. Am să-i transmit tovarăşului Secretar General că indicaţia sa preţioasă a fost respectată”.
Pe d-l Dulea îl văd acum pentru întâia oară. În mintea mea seamănă cu Trotzki sau cu Beria, deşi pe aceia nu i-am văzut niciodată. Îmi dau seama că ştie foarte bine, dar mă întreabă şi pe mine: „Chiar credeţi că cei de la Chişinău vor face aniversarea?” „Da, o vor face. Sunt oameni hotărâţi.” „De ce sunteţi aşa de sigur? I-aţi cunoscut?” „Da. Am fost la Chişinău într-o excursie cu trenul: Cernăuţi – Kiev – Chişinău. La începutul anului. Cu revelionul la Kiev. Am tot încercat să vizitez Muzeul Republican de Literatură «Dimitrie Cantemir». Dar, nici ghidul de la Cernăuţi – care, văzând că ţin neapărat să văd casa şi mormântul lui Aron Pumnul şi spunându-mi că nu se mai păstrează, ne-a însoţit până la Chişinău –, nici ghida de la Chişinău şi nici şoferul autocarului cu care am făcut turul oraşului, nu ştiau de el. Până la urmă s-a oferit un reporter de la Radio să-mi arate unde este. D-l Traian Musteaţă. A vorbit cu cei de la Muzeu şi ei ne-au aşteptat după masa de seară: Vladimir Beşleagă – directorul Muzeului, Vasile Malaneţchi – directorul adjunct, Mihai Papuc – șef de secţie, Sergiu Cucuet – muzeograf, şi Nicolae Răileanu – fotograf. Dacă au stat ei târziu în noapte, auzind că-s din România, de la Muzeul Hasdeu, ca să-mi arate Muzeul Cantemir, înseamnă că sunt oameni de cuvânt. Dovadă că mi-au trimis şi invitaţia la sesiunea Hasdeu.” „Când spuneţi că i-aţi întâlnit?” „Pe 3 ianuarie. Am ajuns la Muzeu pe o stradă cam întunecată. Muzeul mi l-a prezentat la început d-l Mihai Papuc. Apoi, d-l Beşleagă l-a invitat pe d-l Cucuet: «Hai, Sergiu, prezintă şi tu! Trebuie să începi şi tu să prezinţi Muzeul!» Când am ajuns la literatura contemporană, d-l Beşleagă a dat să plece: «Aici avem literatura contemporană». Dar eu m-am oprit. «Cum, vă interesează şi scriitorii noştri de azi?» «De ce nu?!» Ne-a vorbit despre ei chiar d-l Beşleagă, romancier şi ghid fermecător. Pe mulţi scriitori îi ştiu din revistele Literatura şi Arta, Nistru, Codru şi Chipăruş, la care sunt abonat de câţiva ani. Despre Ion Druţă la Paris a scris dl Adrian Marino. Grigore Vieru a fost în vizită la Muzeul Hasdeu. Dar altceva este când îţi face cineva o ierarhizare. Însăşi prezenţa în Muzeu este o selecţie. Au un scriitor pentru copii, Spiridon Vangheli, ale cărui cărţi despre aventurile lui Guguţă, faimosul său personaj, au tiraje mai mari decât cărţile lui Hans Christian Andersen, în toată Uniunea Sovietică. A fost tradus şi în afara Uniunii Sovietice, în Suedia, în Statele Unite ale Americii, în Japonia.” „Bine, bine, dar dumneavoastră ce le-aţi spus?” „Că am sărbătorit 175 de ani de la naşterea lui Alexandru Petriceicu Hasdeu, tatăl lui B.P. Hasdeu, printr-o sesiune ştiinţifică a Academiei Române, ţinută la Câmpina. Şi că o să sărbătorim anul acesta 150 de ani de la naşterea lui B. P. Hasdeu, poate tot împreună cu Academia Română.” „Le-ai spus dumneata lucrul ăsta?” „Da.” „Dom’le, dumneata nici nu ştii pe ce lume te afli! Cine ţi-a spus dumitale că Academia Română o să facă o sesiune ştiinţifică Bogdan Petricescu Hajdeu?” „Nu mi-a spus nimeni, dar ştiu c-o să facă. Nu se poate altcumva. Altfel ne facem de râs.” „Sau, la Muzeul Hajdeu? Cine-ţi dă dumitale voie?” „Voia a obţinut-o Bogdan Petriceicu Hasdeu încă de când trăia.” „Şi de unde bani?” „Tovarăşu’ vicepreşedinte, am făcut eu, sesiunea naţională Bogdan Petriceicu Hasdeu – titan al culturii româneşti, imediat după cutremur, în mai 1977. Pe colegii care au venit de la Năsăud şi de la Mirceşti, i-am culcat la mine la bloc. Bucureştenii – cei mai mulţi de la Institutul de Istorie literară «George Călinescu» – s-au întors seara acasă. O masă de prânz la cantina Institutului de Cercetări Petrol, am putut să le-o dau şi eu. Nu stăm noi acum mai rău decât atunci.” „Academicienilor unde le-ai dat să mănânce?” „La cantina Liceului de Petrol.” „Cum, dom’le, să duci dumneata academicienii la o cantină şcolară?” „Ce voiaţi să le fac? Erau oameni în vârstă şi nu puteam să-i las să rabde de foame.”
„Dom’le, în ce zi suntem astăzi?”, a întrebat d-l Dulea. „În 11 februarie.” „Şi Petricescu Hajdeu când zici că s-a născut?” „Pe 16 februarie stil vechi 1838, 28 februarie stil nou. Data exactă am stabilit-o în articolul Când s-a născut B.P. Hasdeu?, publicat anul trecut în Luceafărul din 28 februarie 1987. Ca să nu mai existe dubii.” „Lasă-ne, dom’le, cu stilul nou! Unii zic că s-a născut în 1836.” „Şi aţi făcut atunci o sărbătorire?” „Nu, dar nu putem s-o facem nici anul ăsta, dacă s-a născut în ’36.” „Credeţi-mă pe mine, că s-a născut în 1838! Eu de ce mai sunt muzeograf aici?” „Da, da’ e prea în scurt. Ce putem face noi în cinci zile?” „Să-i chemăm pe cei care abia aşteaptă să fie chemaţi. Pregătiţi cu una sau mai multe comunicări. Aici, la Câmpina, suntem patru. Dacă-i chemăm şi pe cei de la Institutul Călinescu, care pregătesc ediţia Hasdeu, putem face o sesiune în orice moment.” „Lăsaţi-i pe cei de la Institutul Călinescu! Nu sunt în subordinea noastră şi nu putem să-i chemăm noi de azi pe mâine. Cine spuneţi că sunt cei de la Câmpina?” „Eu şi profesorii de română Ion Bălu, Constantin Trandafir şi Gherasim Rusu-Togan.” „Bine, vorbeşte dumneata cu ei. De ceilalţi ne ocupăm noi. Nu faci nicio mobilizare. Ne ocupăm noi. În principiu, rămâne pe 16 februarie. Deşi, 16 februarie… Dom’le, în ce încurcătură ne-ai băgat!”…
Adevărat, timpul i-al naibii de scurt.
Luni, 16 februarie 1988. Ziua de naştere a lui B.P. Hasdeu, pe stil vechi. Dar şi eu sunt tot de stil vechi. Am aranjat, încă de ieri, la Muzeul memorial „Nicolae Grigorescu”, Expoziţia B.P. Hasdeu şi contemporanii săi. Este un segment din Tematica Muzeului memorial „B.P. Hasdeu”, aşa că nu mi-a fost greu să o realizez. Am împlinit 19 ani de când am început să lucrez efectiv la Muzeul Hasdeu, repartiţia de la 1 septembrie 1968 venindu-mi când eu eram în armată (şi ruşii intraseră de 10 zile cu armatele lagărului socialist – afară de cea română – în Cehoslovacia).
Ziua de azi am sărbătorit-o prin muncă. Întâi eu, apoi a venit şi Gherasim Rusu, care citeşte ca un ocnaş. Sau, ca un cosaş fruntaş, care şi-a agăţat şi o greblă la spate şi şi-a aninat şi un felinar în faţă, ca să cosească şi noaptea. Aproape că n-avem timp să vorbim, ajungând la vorba mamei, pe care nu o dată am auzit-o zicând: „N-am timp nici să mor!”
Miercuri, 18 februarie 1988. Am primit telefon de la d-l Alexandru Bădulescu. Sesiunea ştiinţifică dedicată lui B.P. Hasdeu are loc mâine, în sala mică a Casei Ştiinţei şi Tehnicii pentru Tineret. La orele 9,00. Să-i anunţ şi pe cei patru. D-l Bălu având timpul amanetat încă pe doi ani înainte, cei patru suntem trei: eu, Constantin Trandafir şi Gherasim Rusu. Îi anunţ pe ei, adică pe Costică şi pe Ghery. Gherasim mai trudeşte încă şi seara asta. Deşi, fără izbândă. Mâine bate deja în fereastră. Iar Ghery îmi mai deranjează şi cărţile aşezate pentru expoziţie. Pentru Expoziţia Ediţiile Hasdeu, pe care o vom deschide la Casa Ştiinţei, cea de-a doua îmi prilejuieşte expunerea unor cărţi pe care nu le vezi în vreo bibliotecă: le găsesc numai persoanele autorizate să aibă acces la fondurile secrete sau documentare.
Zi grea. Am avut astăzi ceva de furcă. Aşa-i când nu ai tot ce-ţi trebue şi te împrumuţi de la alţii. Noroc că, în general, câmpinenii sunt oameni foarte amabili. Iar în momentul în care am cerut vitrinele de la Casa Pionerilor şi de la Şcoala de Miliţie, am avut promisiunea că-mi vor fi împrumutate pe dată. Astăzi le-am împrumutat şi le-am dus direct la Casa Ştiinţei. Le-am şi aranjat la etaj, pe holul sălii mici, urmând ca de dimineaţă să ducem exponatele. (Era bine să le fi pus de astăzi, dar nu ni s-a garantat securitatea lor. Cine poate să rişte?!)
Joi, 19 Februarie 1988. Simpozionul 150 de ani de la naşterea lui B.P. Hasdeu a fost. În colaborare cu Uniunea Scriitorilor şi CJCES Prahova (tot atât de bine putea fi trecut şi CCES, care, însă, participă dar nu se bagă). Au venit D.R. Popescu, Alexandru Balaci şi Constantin Chiriţă, Al. Săndulescu şi Gh. Mihăilă. De la noi, Constantin Trandafir și cu mine. A moderat d-na Gabi Marinescu, preşedinta CJCES. A fost o reuniune sub semnul enciclopedismului lui B.P. Hasdeu. Eu am vorbit despre Hasdeu Implicat în marile evenimente ale vremii. Public disciplinat, convocat de d-na secretară cu propaganda Nuţica Ene, în special, de la Institutul de Cercetări Petrol.
Întrebarea totuşi rămâne. Surpriza mare avea să fie când Hasdeu a fost sărbătorit şi la Moscova. Atunci, tot pe repede înainte, Academia avea să vină iar la Câmpina, în aceeaşi sală a Casei Ştiinţei, la 9 iunie.