În peisajul „literaturii sovietice moldoveneşti”, Leo Butnaru se impunea de la început cu un stil mai altfel. În memoria criticii impresioniste, a intrat această poezie din 1971, intitulată Peisaj: „Purpuriu e tractorul/ trecând peste câmp – enorm/ mac sunător/ ce-şi afânează solul din/ jurul propriei sale tulpini.// Hei, hei!/ Cum e/ trac-to-ris-tu-le/ ziua întreagă să vezi ciocârlia/ dar/ să n-o auzi?!” – convertind reprezentările tradiţionale ale paseismului şi „realismului socialist” în contraste poetice înnoitoare.
Poemul acesta închide (sic!) volumul O sută una poezii apărut la Editura Academiei Române. Iar în primele pagini ale antologiei regăsim o situaţie poetică cvasi-similară, din aceeaşi epocă (textele fiind cuprinse astfel într-o acoladă-copertă a poemelor din tinereţe), pornind de la încă un motiv (sovietic) tradiţional: „Neapărat/ şi neapărată apari în toate gândurile/ precum e nelipsit conturul soarelui/ în desenele copiilor – pe/ colbul satului, pe tabla şcolii/ pe asfaltul oraşului, porţi şi garduri / pe nisipul litoralului…” Poemul continuă însă pe un alt palier, de un lirism pur, tradiţional: „Neapărat/ şi neapărată pleci din toate bucuriile/ precum pleacă dimineața din fiece zi/ duminica – din fiece săptămână/ primăvara – din toți anii…”
O predispoziţie pentru filozofare poetul a avut-o întotdeauna: „Doar un fir de nisip/ încape/ între inimile noastre. / Din el/ perlă ar putea să apară/ dar/ şi pustiul cu el/ poate începe…” (Dragoste). Meditaţiile însă nu exclud şi jocul poetic pur, fie gratuit, fie rotindu-se în jurul cozii: „Nerăbdare şi fugă de grabă/ dovadă şi taină amară/ cătuşe cu sclipire de salbă –/ iluzia mea necesară.”… etc., cu derapaje evidente, patinarea în gol fiind provocată, previzibil, de inerţia rimei-ritmului fix: „Speranţă ajunsă credinţă/ cărbune şi floare de pară/ evadare din umilință –/ iluzia mea necesară” (Iluzia necesară).
(Auto)definit drept „intergeneraţionist”, cuplat deopotrivă la „poezia ochiului al treilea” a şaptezeciştilor moldoveni (a metaforei şi manierismului poetic autohton) şi la „Câmpia Borges” a optzecismului basarabean, Leo Butnaru este „modern” (prin prozaismul limbajului), nu şi postmodernist (nefiindu-i, totuşi, străine jocurile textualiste). Însă poate mai mult decât alţii din generaţia sa (şi din cele adiacente, da) e un poet al referinţelor culturale. Doar că el nu reciclează ludic, ironic, parafrastic, în manieră postmodernistă, artefactul generaţiilor anterioare, ci îl ingurgitează, omnivor, lacom (ca o bacterie ciudată care se hrăneşte cu polimeri şi alte materii sintetice), precum alţii se hrănesc din vise sau obiecte din natură. Jocul („postmodernist”) al referinţelor culturale concurează cu jocul („avangardist”) al imaginilor şi cuvintelor. Vom vedea însă că referinţele, ca şi exerciţiile de limbă şi stil, sunt doar aparenţe moderne, structural poetul fiind unul destul de „tradiţional”.
Adesea ele nu divulgă lecturi, cât afişează locuri comune, de suprafaţă, ale literaturii (titluri, personaje, simboluri). Iar „interpretările originale” sunt uneori la limita vulgarizării prototipului („Mîşkin dedublat-multiplicat e/ prins în ambuteiaj la/ toate intersecțiile/ vreme (pierdută) în care/ cei din jur claxonează injurios / strigând huiduind: «Idiotul!»”). Uneori, în încercarea de a „dezvolta ideea”, de a o aduce în alt context, blocând-o, împiedicând-o în cuvinte, ca… într-un ambuteiaj: „în această lume necăjicioasă/ dezorientat-buimacă este/ imposibil să nu se pomenească în ambuteiaje/ şi cneazul Mîşkin –/ pe/ la toate răscrucile supraaglomerate/ prost semaforizate/ cneazul dedublat-multiplicat la/ infinit/ blocat blocat blocat…” Iar în final forţând o „demonstraţie” logică, dar etalând în esenţă un joc etern al literaturii: „…sensul ambuteiajului e unul/ cu mult mai serios/ mai fioros/ şi trans-secular/ ca transă/ şi lipsă de şansă/ pentru omul de rând/ sau pentru Noul Hristos/ sau pentru/ bietul Dostoievski/ sau Gogol/ ambii pomeniţi în ambuteiaje de suflete/ vii/ sau/ suflete moarte/ din carte proprie scrisă anume/ de Dostoievski/ sau de Gogol/ în lumea-ambuteiaj/ în lumea-rotocol/ în care/ şi tu/ ai impresia (precum cneazul poreclit/ Aşoarecelui) că/ stând în mijlocul ambuteiajului/ de suflete/ sângele îţi arde ca o torţă/ până este din nou adunat/ într-un roman/ într-un poem sau/ mai sigur/ într-o cămașă de forţă ce/ fusese probată pe/ Mîşkin… (Şi tu, în ambuteiaj)”.
Autorul are parte de o generoasă prezentare a prietenului şi colegului de „(inter-) generaţie” Arcadie Suceveanu, cel care semnează prefaţa cărţii: „Alături de alţi câţiva (nu prea mulţi) scriitori, Leo Butnaru reprezintă spiritul de emancipare categorică şi definitivă a literaturii din Basarabia de sub dominanța clişeelor tradiţionaliste, noua ei imagine ce se vrea integrată fără rezerve în circuitul de valori general-românești”. Tot atât de frumos e şi „parcursul” ulterior al poetului, surprins de A.S., inclusiv în calităţile de manager al propriei producţii: „Ca bun strateg al propriei creaţii, are şi acea vocaţie managerială atât de necesară scriitorului de azi pentru a-şi putea tipări şi promova producţiile literare. Datorită acestei calităţi, ce-l face prezent în mai toate revistele din întreg spaţiul limbii române, şi-a creat un bun (re)nume literar, devenit azi un reper al noului demers al literaturii basarabene”.
Darnic în epitete, prefaţatorul este şi cel mai atent cititor al poeziei protagonistului său, făcând şi câteva incursiuni (aplicate) în creaţia lui L.B.: „Leo Butnaru îşi concepe poezia ca pe un instrument de cercetare şi cunoaştere, ce implică elemente provenite din filosofie, arte şi chiar din ştiinţele exacte. Textele înglobează, într-o continuă alternanţă, elemente eterogene, colaje de real şi oniric, formule sentenţios-aforistice şi «felii» de viaţă. În timp ce scrie, poetul analizează, stăpânit de o vervă a spunerii, de un adevărat patos al demonstraţiei”.
Nici alţi critici – din cei aleşi pentru referinţele de la sfârşitul cărţii – nu au fost mai puţin mărinimoşi: „Dacă e să găsim nota definitorie a poetului, acesta, un imaginativ rafinat, trebuie invocată îndată mobilitatea, sceneria dezinvoltă, convertirea savuroasă a cotidianului în aventură intelectuală” (C. Ciopraga). Sau: „Leo Butnaru ilustrează în mod izbitor voința de emancipare a poeziei basarabene de sub tutela clișeelor tradiționaliste. […] Cultivat, mobil, dezinvolt, poetul pune accentul pe latura intelectuală a creației, degajând posibilitățile sale mediate, combinatoria sa evaluată «la rece», însă nu în direcția unui livresc uscat, ci în sensul fanteziei și al ironiei” (G. Grigurcu). Nu ar trebui să ne scape nici hărnicia, demnă de apreciere, a acestui scriitor total: „Productivitatea sa e de-a dreptul impresionantă, lista titlurilor ce se adaugă an de an bibliografiei deja consistente sporește spectaculos” (Ion Pop).
Bănuiesc că poetului (antologatorului?) nu i-a fost uşor să selecteze un volum atât de mic dintr-o cantitate atât de mare de poeme scrise de-a lungul timpului (câteva zeci de volume). E mai simplu să scrii (Nulla dies sine linea – asta e despre Leo) un jurnal liric, publicând tot ce ai notat în el, decât să cauţi, în toate scoicile adunate, pe cea cu perla, făcând abstracţie de firele de nisip sterp („din el/ perlă ar putea să apară/ dar/ şi pustiul cu el/ poate începe…”). Una e să notezi toate revelaţiile personale (şi chiar să le dai drept poeme, în multele volume) şi e cu totul altceva să le propui, într-o antologie, cu pretenţie implicită de poeme exponenţiale, cum e această citire (cam vulgarizantă, după mine) a unui – titlu de – roman: „Domnul Dostoievski a fost totuşi un om relativ cumpătat/ Necutezând să treacă mai departe de calvarul fraţilor Karamazov/ pentru că şi mai şi au fost bântuite de patimi/ surorile Karamazov…” (Patimile după Dostoievski).
Poemul Cu Allen Ginsberg rescriind o sutră a florii-soarelui e în asentiment cu cel citat mai sus: „Când mi-a venit iniţial/ şi poate că iniţiatic (??? – mvc)/ ideea pe care ceva mai jos o voi traduce în sentimente și culoare aurie/ mă gândeam să trec pe la Ministerul Postmodernismului/ Departamentul Textologie (o glumă care vrea să justifice jocul referinţelor – mvc)/ spre a primi aprobarea să-mi pun în aplicare planul de selecție poetică naturală/ a încrucişării unor intuiții americane cu semene de-ale lor româneşti…”. Şi tot aşa, pe şase (şase!) pagini de carte, ciudatul „plan” (sic!) de „selecţie naturală” (aşa!) a „încrucişării” (deci cam artificiale, nu?), un poem în care autorul îi bate pe umăr pe Esenin şi Ginsberg, re-citindu-ne textul americanului despre floarea-soarelui, amintindu-şi că şi el (L.B.) a scris, cu mulţi ani în urmă, un poem cu acest subiect, repovestindu-ne şi „conţinutul” propriului text. Apropo, în final, pe doar vreo patru versuri, transpare un poem autonom, suficient sieşi: „tu, Allen Ginsberg, scriind într-un cimitir din Statele Unite ale Americii / eu în unul din Statele Dezunite ale României / despre toate acestea venindu-mi un final nostalgic:/ Când eram mai tânăr/ şi eram un cimitir de poeme încă nenăscute…”. Definitoriu, după mine, acest ultim vers.
Textul despre Ginsberg este unul exponenţial pentru toată poetica lui L. B. Mai întâi, referinţele (dar care îl încadrează şi pe autor). Doar că, spre deosebire de exaltatul text din tinereţea lui Leo, viziunea lui Ginsberg e perfect modernă (exemplară chiar!). Descoperim la L.B. (nu doar în poemul său de tinereţe, acolo e clar, ci chiar în „comentariul” poetic al textului lui Ginsberg) un fel de paseism (colhoznic) deocheat (luându-şi-l pe Esenin de aliat!). În „comentariul” său poetic „eul liric” încearcă să-l convertească pe Ginsberg şi întreaga generaţie Beat la… un soi de sămănătorism. Mai întâi, deducând note paseiste (sic!) în versurile „Tu, Floare a Soarelui,/ niciodată nu ai fost locomotivă./ Floare a Soarelui, tu ai fost Floare a Soarelui! Iar tu, Locomotivă,/ tu chiar eşti locomotivă, nu uita asta!”. Apoi concluzionând că „eu întreaga Beat Generation o văd ca pe o spovedanie a unui Esenin ce se sufocă/ în inima epocii industriale”. Chiar aşa! Nici mai mult, nici mai puţin.
Într-o cronică („pozitivă”) din România literară, Ioan Holban remarcase capacitatea lui L.B. de a converti la poezie unele însemnări zilnice, observaţii (de natură şi de limbă), note fugare etc. (a ţine minte că prima meserie, unica certificată printr-o diplomă de licenţă, a lui Leo Butnaru e jurnalistica). Dar, pe semne, chiar asta e singura reţetă de a face poezie: s-o scrii (nu să meditezi asupra unei idei de perfecţiune, precum subsemnatul). Uneori înainte de a o gândi, alteori dus de ritmul ei, fără să-ţi pui mari scopuri şi să gândeşti câte-n lună şi stele. Ea se întâmplă. Sau, deh – nu se întâmplă. Ritmul unui dans cu cuvintele poate să contureze de la sine un poem: „parcă aştepţi, parcă jinduieşti, parcă îţi pare rău/ într-o iarnă albă din care se-ntrupează Poezia ca/ din spuma laptelui pus la foc de Dumnezeu.” (Afrodita-Poezia).
Reflecţiile (care adesea sunt doar idei pentru viitoarele – dar niciodată scrisele – poeme) nu sunt doar succinte (iar jocurile – finite). Uneori – chiar şi în acest volum antologic (deci bine tras la teasc) – mugurii poetici sunt înăbuşiţi de buruieni logoreice, de discursivitate excesivă. Chiar şi atunci când – aparent, declarativ – poetul persiflează pe seama zorzoanelor atârnate în exces, când le taxează ca şi cum (poetic, blând, cu maximă toleranţă). Unele secvenţe sau texte întregi sunt chiar prozaice, singura legătură cu poezia fiind referinţele sau pretextul (autorului îi place să construiască paralele între scrierile clasicilor şi propriile opuri, autoironizându-se, uşor, din precauţie): „Felinarul în ceaţă/ adică lumina lui pe cât îşi poate face loc în negură/ aduce a uger mare/ poate chiar uriaş/ care alăptează şi el ceva în cosmos/ sau poate doar în cerul tulbure al acestui oraş./ Respectiva – hai să zicem totuşi metaforic – pulpă de lumină/ parcă-ar mai avea şi o calitate de pseudo-magie/ făcându-mă să trec cu ţinerea de minte prin multe cărţi/ în care aş fi citit de felinare stinghere în noapte / primul venindu-mi în mine Al. Blok cu celebrul vers:/ Noapte, stradă, felinar, farmacie…/ şi un parşiv haiku al meu în care/ farmacistul îmi întoarce teancul de reţete/ spunându-mi (…postmodernist):/ – …Timpul le vindecă pe toate…” (Felinar în ceaţă).
Uneori poemul e preţios-pretenţios (deh, fac şi eu un joc de cuvine a la Leo), adesea bun doar pentru a fixa referinţele culturale, cu însă prea puţină substanţă poetică autentică: „Uneori/ în vis/ predau armele şi filosofia elenă/ într-o alambicată trecere de la uneltele vrajbei la/ liniştea şi pacea sapienţei/ pentru că/ atunci când bat tunurile/ muzele tac/ dar mai ales din motivul că/ această trecere/ tăcere presupune chiar predarea/ revolverului/ mitralierei baionetei grenadei etc. – cu/ concomitenta predare a lui Socrate/ Platon Aristotel Zenon Epicur Lucreţiu/ e t c a e t e r a…” (Univers, filosofie, poezie sau invers). Avem aici o nedisimulată (dimpotrivă: etalată) paradă de erudiţie; o antiteză structural-definitorie (armele vs filosofia); un fel de paradox pe post de poantă, creat de ambiguitatea/ omonimia ascunsă în verbul „a preda). Dar poezia lipseşte! O fi din cauza că autorul, în loc să se predea, cu tot cu armele filosofiei, fiorului liric, încearcă s-o facă pe grozavul şi să ne „predea” ceva?
Situaţia se agravează atunci când pe toate le inundă digresiunile în cascadă, potopul verbal nestăpânit: „Filosofia e totdeauna recunoașterea situaţiei albastre/ că de fapt viitorul este incert/ printre măruntele flori de in cert/ şi vineţia coadă de peşte fiert/ în vălurirea sa dunăreană răspândită spre nordul european/ ca o roire-unduire de insecte sinilii care/ peste unele hotare/ lasă dungă lată pe stindardele statelor (rar ţară/ în drapelul căreia să nu fie prezent siniliul/ însă nu din cauza acesta situaţia unora din ele e cam albastră…);/ vălurire/ ca o dinamizare prin surprinzătoare fluctuaţii/ şi ramificaţii de perspective cumulative/ când albastrul filosofiei/ ca situaţie/ şi al florii de in/ ca frumuseţe/ captează şi pune la respect/ toate celelalte adjective”.
Când spunem că L. B. are o scriitură modernă, avem (o anume) certitudine pentru epitet şi mai îndoielnică pentru subiect. E „modernă”, să zicem, dar cât e de poezie? Îndoiala îşi are suporturile ei (de altfel, de când îşi publică separat grupajele de jocuri gnomice ale spiritului, apoi notele de carnet, dar şi jurnalele propriu-zise, autorul a mai rărit-o cu improvizaţiile şi notele fugare date drept poezie). Poetul nu a avut parte (decât poate în tinereţe) de un bun redactor, de care să asculte, care i-ar fi eliminat balastul, ar mai fi stilizat, i-ar fi returnat manuscrisele crude.
Antologia reflectă perfect acelaşi tablou, pe care îl putem întâlni în fiecare carte şi în toate împreună. Iniţial aveam impresia că, la o relectură de autor, urmată de o selecţie riguroasă, poemele prea liber improvizate ar fi putut să dispară. Am ales să citesc şi să comentez o antologie tocmai în această speranţă de a găsi perla ascunsă. S-a dovedit însă că poetul nu e doar foarte consecvent, ci şi fidel sieşi, egal cu sine însuşi. O calitate care convine unui critic leneş (precum subsemnatul): surprizele sunt excluse. Poemele sunt la fel. Improvizaţii libere, uneori prea libere, nonşalant-neglijente, tipărite exact aşa cum au fost scrise. Cu o încredere deplină a autorului că tot ce iese de sub pana lui are acoperire în aur.
Inteligent, livresc, apelând la referinţe, rejucate în propriul scenariu (şi cioplite/ ajustate, pentru a i se potrivi). Tot un fel de reciclaj. Dar nu unul ironic-parodic, ca la postmodernişti, ci mai curând pios, aduse ca argument, ca trimitere la autoritate, ca sprijin-contrafort. Paradă de erudiţie şi trimitere la instanţă, concomitent.
Ioanid Romanescu presupunea o viitoare perfecţiune („e foarte posibil ca sunetele originale pe care le-am sesizat […] să anunţe o spectaculoasă evoluţie”). Dar autorul, generos creditat, avea deja vreo 45 de ani pe atunci. Şi îşi (va mai) demonstra, a câta oară, consecvenţa. În comparaţie cu poezia paseistă a unor basarabeni, L.B. e un spirit înnoitor, fără îndoială. Doar că poezia română din Basarabia de azi e demult alta şi el riscă să nu mai fie speranţă sau model de primeniri poetice. S-ar putea întâmpla că poemele didacticiste („Orice fleac postmodern vrea în poem să-l pui./ S-au dus dracului valorile”), nostalgice după un „timp de aur” al „stabilităţii” („Nici se putea altfel în vremuri neaşezate”), să fie cele cu adevărat exponenţiale pentru autorul nostru.
Fără a se remarca prin vreun poem de referinţă, poezia lui L.B. are nişa ei. Are, aşadar, personalitate. Succesul dincolo de perimetrul ţarcului basarabean se datorează, probabil, nu doar abilităţilor manageriale şi insistenţei poetului de a fi publicat oriunde e posibil, ci şi gusturilor celor care au văzut în el calităţi remarcabile. Chiar dacă subsemnatul nu e cel mai mare admirator al acestui gen de poezie. Dar dacă am dreptate când îl definesc drept poet (structural) tradiţionalist de expresie modernă, s-ar putea întâmpla să descoperim faţa reală a poetului Leo Butnaru. Una cu adevărat inconfundabilă.
Leo Butnaru, O sută şi una de poezii, antologie, prefaţa şi selecţia reperelor critice de Arcadie Suceveanu, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2018