Eliptice, incisive, prozodic impecabile, versurile din ultimii ani ai lui ION HOREA (fost redactor al Vieții Românești în deceniul șase al veacului trecut și ulterior redactor șef adjunct al revistei România literară până în 1990) dau la iveală un febril exerciţiu cotidian de introspecţie şi consolare faţă cu încetinirea motoarelor propriei vitalităţi, faţă cu semnele senectuţii şi ale crepusculului inexorabil, produs, din nefericire, la 5 aprilie 2019. O suită de exorcisme muzicale în contra suferinţei şi tăcerii aşternute în chip de „temniţă” scrie Ion Horea (născut în 1929 la Petea de Câmpie, Mureș) în spiritul şi ritmul îngândurării eminesciene, nemurind clipa, raza, esenţa acelor corsi e ricorsi ale vieţii şi istoriei, la cotele unei virile purităţi stilistice.
Laitmotivul meditaţiei în poezia regretatului poet Ion Horea capătă accente dramatice, am zice alarmante, odată cu publicarea cărții Bătăi în dungă (Editura Albatros, 1999). Bătăi de clopot, evident simptomatice din punctul de vedere al vieţii în primejdie de moarte: „Viaţa-i ca trestia/ peste băltoaca/ lumii acesteia,/ când bate toaca./ Viaţa-i o dată, spusă în hohote,/ când prind să bată/ clopote, clopote.” Sub incidenţa acestor bătăi în dungă se scriu respectivele poeme, în continuarea celor din Viaţa, viaţa (1987) şi a ciclului de inedite cuprinse în volumul Locul şi ceasul, un florilegiu al poeziilor lui Ion Horea, sub egida colecţiei BPT (1994).
Dezbărate de orice luxurianță metaforizantă, catrenele se organizează în jurul unor idei, concepte, obsesii binare, enunţul însuşi fiind biunivoc, denotativ-conotativ, reflexiv-tranzitiv, de o modernitate deconcertantă: „Scrii, tot mai scrii/ versuri eliptice/ cu fantezii/ apocaliptice -/ Vântul cuvântul/ singur mai spune ce/ timpuri pământul/ o să-l întunece!”. Bătăi în dungă convoacă mai toate semnele negativării vieţii, istoriei şi valorilor morale şi existenţiale, căreia poetul îi opune osânda scrisului, ca religie şi soluţie artistică.
Poemele lui Ion Horea aspiră către rugăciune şi comuniune, repere providenţiale în a face suportabil sentimentul eşecului dar şi al incompatibilităţii visului poetic cu agresiva secularizare a lumii româneşti: „Vremuri păgâne,/ nu te mai duce!/ Haide, bătrâne/ haide sub cruce!”. Cifrul său uman nu-şi mai găseşte dezlegarea decât „sub cruce”, ce poate fi sinonimă cu scrisul, legământ violent, visceral, pe viaţă şi pe moarte, contra cronometru: „Tulbură hârtia/ cu sudori de sânge,/ patima, pustia,/ până nu se stânge!”.
Fidel valorilor sale ce nu ţin de tulbureala profană şi de vremelnicie, Ion Horea nu pregetă să facă din enigma morţii o obsesie a scrisului, încredinţând povara atotputerniciei divine. Încă sensibil la miracolul naturii, regretând ruptura artistului de perena ofrandă germinativă, poetul nu se cruţă într-un epitaf autoironic exhaustiv: „Ca un nebun/ mă-nvârt în cerc/ şi-n tot ce spun/ încerc, încerc// Şi-n tot ce fac/ aşa rămân/ Sisif sărac,/ Sisif bătrân”.
Scriind sub o dublă ispită, a sublimului şi a entropiei, poetul nu-şi uită trecutul (“părinţi şi morminte” ce „citesc din scriptură”) mitul transilvan, filonul liric anonim, dar nici prezentul ce-i induce sentimentul zădărniciei operei, poezia părându-i o amăgitoare moară de cuvinte, o necontenită urzeală sortită efemerului şi destrămării. Părere întreţinută şi de ingratitudinea contemporanilor (“Pe nimenea nu mai aştepţi,/ de tine nu întreabă nime -(…)”) pe care poetul nu se sfieşte să-i asimileze, vitriolant, unei umanităţi decăzute în zoologic: „Printre tertipuri/ şi artificii,/ palide chipuri,/ sumbre delicii./ Lume de cloacă,/ legile rânzii,/ uite-i, la troacă,/ porcii, flămânzii!”
În a doua secţiune a cărţii, Adevăruri cernute, tensiunea se mai îmblânzeşte, cogitația e mai împăcată, registrele mai ample, încleştarea agonică e preponderent defensivă. Cernerea adevărurilor se face recurs moral faţă cu ireversibila nocivitate a deceniului ce tocmai se încheie peste „Îngerii (ce) dorm în canale”.
Folosind fără să exagereze o recuzită semantică rural-transilvană, sigiliu şi parabolă a vieţii şi poeziei sale, Ion Horea probează totodată că stăpâneşte culmile prozodiei ludice şi ale compoziţiilor rafinate, ca descendent al marii şcoli de poezie românească, al spiritelor tutelare Eminescu, Blaga, Bacovia; urmaş ce nu pune preţ pe originalitatea protagonismului debordant, dovadă autocalificarea de poet jertfelnic „necunoscut,/ nepăsător,/ pe crucea dată/ tuturor”.
Din climatul grav, de captivitate purgatorială, poetul se ridică la sentimentul religios al naturii şi al firii, se eliberează spre rugăciune, prin căinţă şi adoraţie, întru thaumaturgica dezlegare a izvoarelor, sinonimă cu desăvârşirea muzicală a ideii poetice. Ispăşirea şi reculegerea, retragerea din lume în intenţionata temniţă lăuntrică stau mărturie că pentru Ion Horea poezia este o via crucis, cale a jertfei, a adevărului, a faptei artistice exemplare.
Poezia lui Ion Horea, poetul ce ar fi împlinit în luna mai 90 de ani, are privilegiul unui studiu monografic apărut în 2016 ca teză de doctorat și semnat de prof. univ. dr. Constantin Cubleșan.