La începutul anilor 2000, Adrian Marino, ajuns în preajma vârstei de 80 de ani, a demarat ultimul său mare proiect editorial. O istorie a ideii de libertate și a felului în care aceasta a răzbit de-a lungul timpului în lupta cu cenzura. Din păcate, până la moartea sa, Savantul a apucat să finalizeze un singur volum, Libertate și cenzură în România. Începuturi (Polirom, 2005), firav ca dimensiuni, dar clar în privința intențiilor autorului și a metodei de lucru. Prefața dezvăluie în câteva cuvinte intențiile programatice ale lui Adrian Marino: „Pe scurt, este vorba despre o carte «militantă», «angajată» în apărarea și afirmarea libertății de conștiință, de gândire, de exprimare. Cu atât mai mult cu cât ne confruntăm mereu cu sechelele ideologiei de extremă dreapta sau de extremă stângă. Și, mai ales, de impunere a tradiției liberale românești, chiar și după 1989, când asistăm la o masivă reeditare a ideologiei de tip «Nae Ionescu»”. Viziunea ideologică se întrevede clar, volumul debutează cu demonstrații ale modului în care s-a cristalizat ideea de libertate în secolul al XVIII-lea în Transilvania, dar sunt trecute în revistă și manifestările sporadice, chiar mai timpurii ale acesteia, în scrierile cronicarilor moldoveni și munteni. Chiar dacă proiectul a fost întrerupt abrupt de moartea autorului, firul roșu al acestuia este trasat cu fermitate și el poate fi finalizat fără probleme de persoane, grupuri de lucru, dispuse să se înhame la această muncă titanică.
La mai bine de un deceniu de la abandonarea „șantierului” lui Adrian Marino, Dan Culcer publică două tomuri impresionante, totalizând 1735 de pagini, în format mare, cu titlul Cenzură și ideologie în comunismul real (este titlul care apare pe pagina de gardă a cărții; pe copertă titlul este scurtat, Cenzura în comunismul real). Dacă abordarea lui Adrian Marino era una eminamente ideologică, cea a lui Dan Culcer este preponderent sociologică. Dar nu sociologică în ideea de sociologie a lecturii, așa cum este ea formulată de reprezentanții Școlii de la Konstanz și a lor „teorie a receptării” (Hans-Robert Jauss, Wolfgang Iser), or de Robert Escarpit sau, dacă preferați, Umberto Eco, unde fundamental este raportul dintre autor și cititorii cărții (o astfel de abordare nici nu și-ar fi avut locul într-un sistem totalitar, supus unei cenzuri draconice), ci, mai degrabă, din perspectiva sociologiei clasice, a unui raport social între autor și reprezentanții puterii politice cu rol de disciplinare și uniformizare a mesajelor transmise prin intermediul literaturii, dar și al celorlalte arte. Dacă în „teoria receptării” fianlitatea era una estetică (Rezeptionsästhetik), dată de efortul autorului de adaptare, dar și de modelare la/a gustul/gustului public, în abordarea lui Dan Culcer primordial devine raportul dintre autor și cenzor, impunerea prin metode opresive a unei realități a operei, de multe ori total diferită de cea avută în intențiile autorului, mutilarea tematică și stilistică a operelor fără vreo preocupare pentru gusturile potențialilor cititori, interzicerea integrală a unor cărți și strategiile folosite de autori pentru a salva ce se mai putea salva, testând și, uneori, reușind să păcălească vigilența cenzurii. Dacă viziunea lui Adrian Marino era una liniară, clară de la un capăt la altul și relativ ușor de urmărit de către cititori, cea a lui Dan Culcer dobândește, inevitabil, o structură arborescentă, tot mai stufoasă. Identificarea unui eventual fir roșu al demonstrației devine din ce în ce mai greu de intuit și de urmărit pe măsură ce te afunzi în lectură. Chiar dacă, până la urmă, inevitabil, o bună parte dintre documentele citate, legate de anii „comunismului real” (Dan Culcer) sunt comune. Pentru, că dincolo de cenzura ideologică, cenzorii din anii comunismului se transformaseră într-o combinație de critici literari – redactori de carte, care stilizau inclusiv texte fără nicio conotație politică, își impunea propriul gust estetic, tăiau și adăugau fragmente fără niciun fel de discuție directă, lămuritoare cu autorul. Au existat și cazuri în care singura legătură dintre textul inițial și cel publicat era semnătura autorului, acesta neavând nici măcar dreptul de a se opune publicării operei sub numele său atunci când nimic din conținutul acesteia nu îl mai reprezenta. Până la urmă diferența dintre proiectul lui Adrian Marino și tomurile lui Dan Culcer este cea dintre o istorie modernă a drumului sinuos al impunerii ideii de libertate și o scriere postmodernă, cu structură rizomică în care, de multe ori, o temă se naște din alta, în lumea complicată a mecanismelor și formelor cenzurii.
Din materia inclusă în cele două tomuri ale lucrării Cenzură și ideologie în comunismul real, autorul ar fi putut lesne să alcătuiască șase-șapte cărți distincte, esențiale pentru cunoașterea fenomenului. Cele două volume cuprind analize ale instituțiilor cenzurii, descrieri ale organizării și modului lor de funcționare, precizări legate de nivelului de pregătire al cadrelor, inclusiv liste cu personalul angajat și nivelul de competențe al fiecărui cenzor. Sunt reproduse documente oficiale rămase în arhive cu intervenții ale cenzurii pe texte, liste de opere care au fost interzise, iar acolo unde este cazul mărturii ale luptelor duse de unii scriitori pentru a-și salva scrierile de la mutilare sau de la scoaterea lor din circuitul editorial. De la corespondența oficială la cea privată, articole de presă, fragmente din cărțile altor autori care au scris despre fenomen, note din arhivele fostei Securități, discuții cu persoane care au avut de-a face cu cenzura comunistă, experiențe personale din activitatea redacțională a autorului la revista Vatra, cronici de carte scrise de autor, poeme cenzurate, evocarea unor cazuri mai mult sau mai puțin răsunătoare de scoatere a unor cărți din circuitul editorial, nimic nu este omis în încercarea de a a oferi cititorilor o perspectivă cât mai cuprinzătoare asupra fenomenului.
Paradoxul acestei cărți este că te strivește sub cantitatea de informații pe care o conține, dar la sfârșitul ei, cu greu poți spune că ai în minte idei mai clare despre subiect decât înainte de a o fi citit. Lecturând notele legate de activitatea Direcției Generale a Presei și Tipăriturilor și cele din arhivele CC al PCR simți aerul timpului, ai emoția întâlnirii cu documentul concret, intuiești, sau nu, o anumită psihologie a cenzorului, o anumită raportare la textul pe care îl supune analizei, dar toate acestea nu sunt în măsură să schimbe fundamental percepția pe care un cititor relativ informat o avea inițial în legătură cu cenzura în comunism. Mai mult, Dan Culcer are un fel de onestitate profesională și cercetarea sa vizează strict cazurile de cenzură, indiferent de contextul de la vremea respectivă și evoluțiile persoanelor implicate în anii care au urmat. Aflăm astfel despre luptele revistei Săptămâna cu cenzura, despre faptul că până și oameni precum Corneliu Vadim Tudor ori Adrian Păunescu erau victime ale cenzurii care și-au văzut texte interzise de la publicare. Onestitatea intelectuală a autorului este de lăudat, dar în context cred că ar fi fost util să pomenească și despre campaniile de „delațiune publică” practicate în „comunismul real” de Săptămâna, imunda publicație a lui Eugen Barbu și Corneliu Vadim Tudor, ca și despre statutul de privilegiat al regimului de care s-a bucurat, în cea mai mare parte a timpului, Adrian Păunescu. Sau să se fi dublat informația despre retragerea volumului Saturnalii, al lui Corneliu Vadim Tudor, pentru un pamflet îndreptat împotriva rabinului Moses Rosen cu citarea unor poezii, în care același infatigabil autor o elogia grețos pe Elena Ceaușescu. Altminteri unii oameni mai tineri sau mai slabi de înger ar putea ajunge la o concluzie foarte dragă unora de azi, că toți au fost la fel și că Vadim Tudor a fost o victimă a regimului comunist. Așa ca Paul Goma, de pildă.
Un document fundamental pentru starea culturii la mijlocul anilor 1950, citat in extenso de către Dan Culcer, este Raport asupra atitudinii intelectualilor față de regim și a calității producției intelectuale, de Mihai Ralea. Este documentul care a stat la baza primei perioade de liberalizare în viața literară, încheiată brutal în urma izbucnirii revoluției maghiare. Printre altele, în lungul raport în care autorul analizează foarte realist situația din viața culturală de la momentul respectiv și face propuneri concrete pentru îmbunătățirea ei (atât în privința câștigurilor artiștilor, cât și în promovarea unor valori autentice, în operele destinate publicului – resuscitarea publicării clasicilor literaturii române și a operelor unor autori majori din literatura lumii -, Mihai Ralea dă și niște exemple de cenzură opacă, decerebrată, vinovate și ele de degradarea abruptă a literaturii române în primii ani postbelici: „O cenzură absurdă ștergea sau tăia orice li se părea a putea fi o aluzie. Numele Ferdinand era suprimat fiindcă era neamț sau fiindcă aparținea unui rege; cuvântul „cer” (bolta azurie) era șters pentru că amintea de religie; într-o traducere de E. Verhaeren s-a tăiat cuvântul „saboți”, fiindcă ar fi constituit o aluzie la militarismul prusac etc., (sic) etc. În schimb, o literatură superficială, ușuratecă, gazetărească era încurajată. Scriitorii adevărați cădeau într-o stare de apatie, plini de îndoială, scepticism, ezitare.”
Un caz interesant de cenzură, despre care nu s-a vorbit aproape deloc până în ziua de azi a fost cel al romanului Ademenirea de Romulus Zaharia, scris în anul 1983, despre tensiunile româno-maghiare din Cluj, imediat după cel de-al doilea război mondial și mișcările studențești care au dus la venirea la Cluj a ministrului de externe Lucrețiu Pătrășcanu. Legenda spune că atunci ar fi rostit Lucrețiu Pătrășcanu faimoasele vorbe „Sunt comunist, dar, înainte de a fi comunist, sunt român”. În memoriile sale, Bartolomeu Anania (viitotul mitropolit), care a jucat un rol central în acele mișcări studențești, neagă faptul că Lucrețiu Pătrășcanu ar fi rostit acele vorbe. Romanul lui Romulus Zaharia ar fi fost retras din librării în urma unui potop de telegrame de protest trimise de locuitorii de origine maghiară din Transilvania, acțiune despre care scrie Dan Culcer că ar fi fost coordonată de fostul demnitar comunist János Fazekas. Au existat și mii de telegrame de susținere a romanului, venite din partea etnicilor români, dar ele au fost ignorate de puternicii zilei. Iar autorul, Romulus Zaharia, ar fi avut de suferit inclusiv consecințe administrative, care l-au determinat în final să emigreze în Statele Unite ale Americii, chiar dacă la vremea respectivă cenzura fusese oficial desființată.
Marea problemă a cărții lui Dan Culcer Cenzură și ideologie în comunismul real este legată de dificultatea fizică de a o citi. Primul volum, care însumează 850 de pagini, format mare, cu coperte cartonate și cântărește câteva kilograme conține, pe lângă notele de pagină și note de final, care nu se află însă la sfârșitul acestui tom, ci în volumul al doilea, cel puțin la fel de voluminos. Or, la câteva pagini să trebuiască să cauți în celălalt volum conținutul vreunei note de final devine extrem de incomod date fiind dimensiunile volumelor. La sfârșitul primului volum nu există nici indice de nume, iar în multe situații autorul face în carte niște salturi tematice și temporale pe principiul calului de la jocul de șah (revine în capitole diferite la același episod). De aceea, lucrarea seamănă mai mult cu o enciclopedie a cenzurii în comunism decât cu un tratat menit să fie citit filă cu filă. În mod cert, în cuprinsul acestor tomuri vei găsi orice informație utilă, dacă știi unde să o cauți, dar lectura volumelor cap-coadă este dificilă și nu în totalitate profitabilă. Indiscutabil, însă, este o carte de ținut la îndemână, pentru că, în mod cert, mai devreme sau mai târziu se va cere din nou consultată.
Dan Culcer, Cenzură și ideologie în comunismul real, volumele I-II, Editura Argonaut, Cluj Napoca, 2016, 1735 pag.