Prin anii ’80, cronicart-ul tocmai terminase un roman care avea exact acest titlu: Paradisul lupilor. Era o parabolă, o distopie ce inventa un univers concentraționar terifiant, cu toate că, la vremea aceea, nu trebuia inventat nimic. Teroarea unei dictaturi chinuitoare se vedea cu ochiul liber și era, cum se zice, trăită cu vârf și-ndesat. Ironia din titlu era inclusă, sarcasmul dedus. Romanul a fost publicat după 30 de ani, când oamenii de-abia își mai aminteau suferința din secolul trecut. Numai că… surpriză! ea avea să se repete și acum. În zilele noastre (numărate!). Nu insistăm, dar memoria românului lucid, trecut binișor de vârsta de 50 de ani, păstrează intactă impresia – de o luciditate atroce – că, temporal, el se învârte în cerc, că istoria se repetă atât de bine și atât de fulgerător, încât parcă de atunci, de la intervalul acela de viață sugrumată, n-a trecut decât o secundă. Și, din pricina suferinței de a fi cum suntem, nu mai știm unde suntem. Și când trăim. Atunci sau acum? „Ceea ce știm despre noi e numai o parte, și poate cea mai mică, din ceea ce suntem fără să știm.” – l-am citat pe Luigi Pirandello, peste care o să mai dăm în cronica noastră.
De fapt, totul se joacă între Bine și Rău. Paradigma e nu a unei competiții – Răul nu aleargă pe același culoar cu Binele – deci, întrecerea este exclusă, prin urmare, n-avem a face nici cu vreo ierarhie. Ci vorbim despre conviețuirea, compagnamentul, frățietatea, concubinajul, simbioza dintre Bine și Rău, uniți uneori mai dihai decât ying și yang. Îngemănați. Melanjați. Înghesuiți unul într-altul, de nu mai știi care-i unul și care-i celălalt. Confuzia se datorează însă doar neatenției noastre. Fiindcă, altminteri, lucrurile sunt clare.
Delicat vorbind, chestiunea stă ca într-o poveste cu morală aflată într-o continuă stare de procrastinație. Niciodată nu ni se spune care este morala. Pe loc. Ci ea este mereu amânată, precum, de pildă, au bănățenii o vorbă (ei, lasă mai încolo, că tânără-i vremea!) sau cum e legea de bază a oricărui roman polițist (ai răbdare, ți-oi spune mai târziu cine-i criminalul!).
Răul și Binele, așa cum se știe, s-au născut din același trunchi (precum celebrele versuri din Hora Unirii (Ca doi brazi într-o tulpină,/ Ca doi ochi într-o lumină…!), doar că unul e negru, iar celălalt alb. În ograda lumii, Răul – care e ceva mai atent decât fârtatele său de „tulpină” – îl lasă pe Bine să zburde liber și să se joace cum vrea, pe unde vrea, cu cine vrea și cu ce vrea. Să se prostească, să se ascundă, să facă pozne, să țipe, să râdă cu gura până la urechi, să urle, să se împopoțoneze, să se schimonosească așa cum dorește. Dar asta nu durează decât o vreme. Totul are o limită. Căci, în momentul în care observă că Binele cam sare calul și că începe să-l mistuie dorința cosmică de a deveni Binele exemplar, adică pildă la omenire, atunci se schimbă treaba. Se-ntoarce roata. Răul îl altoiește de nu se mai vede.
În același timp, însă Răul știe (cum, în general, el cam știe tot!) că legea morală nu admite singularitatea unuia, ci impune bipolaritatea. Și mai știe că, așa cum Logica nu poate exista fără Fals și Adevărat, nici lumea nu poate ființà numai cu Rău sau numai cu Bine. Ci doar cu amândouă în același timp. Atunci, spre a suplini absența Binelui, pe care mai devreme l-a otâncit la nervi, Răul recurge la un șiretlic imbatabil: își pictează chipul propriu cu absolut toate trăsăturile Binelui: de la noblețe, legitimitate, iubire, dreptate, armonie, bunăvoință, până la amabilitate, delicatețe, hărnicie, generozitate, omenie, politețe și celelalte… Toa-te!
Apoi, din poziția asta suprematistă, se suie la tribună și începe să ne țină lungi discursuri trombonatice, aromitoare și bine xanaxate pe ideea că doar pe forța Binelui se bazează motorul victoriei. În timp ce noi, ce să facem, avem impresia (sau pur și simplu credem cu tărie!) că, de fapt, ne povățuiește, cu glasul său duios, calin și gingaș, Binele… „Vei învăța, pe cheltuiala ta, că de-a lungul vieții, vei întâlni mai multe măști decât chipuri”! – spune undeva același Luigi Pirandello. Sigur, e adevărat că unii mai întreabă: – Bunico, dar de ce ai colții așa de mari?, însă, simțind că li se dau nenumărate coate-n burtă, își înghit repede și pe nemestecate curiozitatea.
Gabriela Culic, regina porumbeilor – pictorul care, după ce trecuse de etapa expresiei gestualist-abstracte, făcuse din colomba lui Picasso și aripa ei, surprinse în cele mai diverse ipostaze, eroul central a sute și sute de tablouri ieșite de sub un penel febril și înecate în vopsea crudă – ei bine, Gabriela Culic constatăm că a întors foaia privirii. Sau, cum se spune, à la mode, are un nou proiect.
O fi bine, o fi rău – nu știm. Știm doar că, părăsind cea mai involtă reprezentare a zborului (ce devenise aproape obsedantă, dar bine că artistul știe când să se oprească!), Gabriela Culic a intrat într-o altă perioadă a creației. Mai fastă sau mai puțin fastă – rămâne de văzut… Da, Gabriela Culic pictează acum lupi. Ce anume? Lupi!
Așa este, dacă vi se pare – preluând tot din Luigi Pirandello o replică celebră – e titlul unei expoziții de la Institutul Cultural Român, deschisă în luna martie (curator: Mălina Ionescu), cu care Gabriela Culic a surprins pe toată lumea, prin mai multe trăsături în premieră. Da, aflați că acum pictează lupi. Se ocupă, cu seriozitatea ce o caracterizează, de canis lupus, aparținând familiei Canidae, înlocuind, astfel, plutirea gingașă cu terestrul fioros, stolul cu haita, ciugulitul din palmă cu sfâșierea cărnii, extazul zborului cu iarba fiarelor și fragilul cu carnasierul. Altfel spus, a părăsit uguitul și s-a înfrățit cu urletul.
Cele 15 lucrări sunt inedite, cum spuneam, din mai multe motive. Mai întâi e subiectul: lupii, surprinși fie în imagini izolate – și acolo, artista ne răsfață cu studii de fizionomie asupra acestui monstruos animal (cu condiţia să achiesăm la ideea originală că fiecare specimen are un facies propriu, original, pe deasupra impresiei generale de abominabil, atroce, hidos, cumplit, înfiorător, terifiant, fioros etc., specifică speciei) – fie în grup de două sau trei exemplare. Toate lucrările sunt – prin subiectul central al lor – încărcate, normal, de semnificația adâncă (vom mai aminti de polisemantismul acestei expoziții!) a monstruosului sângeros ce provoacă groază. Mai puțin unul. Unul singur face excepție în această galerie de portrete hidoase: un lup uriaș surprins pe un fond eminamente roz (sic!). Grea misie să-i aflăm „șpilul”! Dar, dacă ar fi să stăm să cugetăm mai adânc asupra acestei bizarerii, putem conchide că nuanța survine ori ca fundalul unei combustii, din care n-a rămas decât văzduhul roșiatic (și atunci, vorbim de faptul că lucrarea dispune și de un aparat epic, dar asta nu intră în vederile noastre!), ori ca o ironie grea, gâlgâită, extrasă din combinația semantică respectivă, aidoma kitsch-ului țâșnit din binecunoscutul pește de sticlă așezat pe un val de catifea roz bonbon(!). Din două – una, deci. Însă orice ipoteză este posibilă, inclusiv o a treia, cea a unei intenții subliminale a artistei, de a ne lăsa să înțelegem că ea singură este maestrul care a reușit îmblânzirea monstrului.
Acum, cronicart-ul va face un tour de passe-passe și va spune câteva lucruri despre organizarea unei haite de lupi. Exact şi incredibil: chiverniseala. Căci, dacă dvs. credeți că aceste fiare – atunci când se deplasează în grup – nu-și asigură o minimă rânduială (și minimă e puțin zis!), vă aflați sigur într-o mare greșeală. Am văzut de curând o fotografie – firește, luată de sus – ce înfățișează momentul mişcării în câmp deschis, iarna, pe zăpadă, a unei haite de lupi. Haita avea 25 de indivizi și se deplasa în șir indian. Și acum urmează descrierea!
Primii trei lupi sunt cei mai slabi și bolnavi. Ei imprimă ritmul de mers destul de lent al întregii haite. Dacă ar fi invers, ei ar rămâne în urmă și ar pieri. Dar, și așa, în frunte, ei sunt expuși, fiindcă, în caz de ambuscadă, sunt primii sacrificați de către haită. Un fel de condamnați, prin care familia câştigă timp. Şi cu încă o sarcină implicită, un ultim ajutor dat colectivității: mergând în față, ei bătătoresc poteca prin zăpadă, pentru a economisi astfel puterile celor din urma lor. Sunt urmați de un corp de cinci lupi puternici, luptătorii care formează avangarda. După ei, deci, chiar la mijloc, se află averea haitei: 11 lupoaice. Urmate de alți cinci lupi, care asigură spatele; ei formează ariergarda. Și, în fine, ultimul, aproape izolat de haită, este conducătorul. Liderul atotputernic. Exemplarul cel mai puternic. Masculul alfa. El trebuie să se afle în poziția de a-și vedea toată haita, pentru a o controla, dirija, coordona și, apoi, spre a da comenzile necesare.
Ce ziceți?!…Exemplară lecție transmisă de o rasă de animale a cărei trăsătură dominantă pe care ne-o imprimă este groaza. Oroarea. Bestialul. Teroarea Și având o morală, căci ea poate fi luată și ca fabulă, și anume: că doar în echipă se poate supraviețui.
Revenind la lupii Gabrielei Culic, continuăm cu încă două remarci privind originalitatea acestei expoziții. În primul rând, tehnica. Amintind – însă într-o mai mică măsură – de lucrările din etapa anterioară, cea a zborului (cu toate că acolo se exprimau etericul, aerianul, grația, dansul în văzduh!), am simțit că excesul de materie plină – tablourile sunt aproape volumetrice, vopseaua e grea, puternică, într-un surplus eclatant – acreditează senzația de masivitate și dă culoare aproape tridimensională atât de necesarei componente htonice. E clar.
Apoi, mai existau acolo două tablouri egale ca dimensiuni, așezate pe câte o latură a sălii, față în față. Ca o dezbatere. Ca o dispută. Ca o controversă. Ele nu înfățișau nimic, ci „pânza” lor era, de fapt, o peliculă de folie de aluminiu. Le-am observat din primul moment și am încercat – prin organizare și coerență, ca la haita de lupi – să găsesc un sens acestui truc interesant. Și am mai remarcat ceva: primul tablou, cel din dreapta, avea suprafața de aluminiu strălucitor perfect întinsă. Aidoma unei oglinzi. Era, dacă vreți, exprimată vizual prima parte a manifestului (extras din înțelepciunea lui Luigi Pirandello) ce reprezintă titlul ales pentru această expoziție: Așa este… Adică, da, exact așa este ceea ce vedem. Incontestabil. Neîndoielnic. Indiscutabil. În schimb, în cealaltă lucrare, așezată în opoziție, folia de aluminiu era mototolită la mijloc, dând ușoara impresie a unei siluete ce s-ar ascunde dincolo de „pânză” (am încercat să ghicesc o mogâldeață de forma aproximativă a unui patruped, dar n-am reușit… poate că artista n-a avut în „vedere” acest lucru!). Deci, oglinda era spartă. Și nu mai reflecta ceea ce este, ci – luându-l din nou ca bază de lucru pe genialul dramaturg din Agrigento – ceea ce ni se pare. Ca o condiție sine qua non a convenției: …dacă vi se pare!! Adică, dacă vi se pare, atunci intrați în convenție. Dacă nu vi se pare, puteți rămâne sănătoși uitându-vă la ceea ce vedeți. Și este. Un fel de joc nevinovat de-a empiriocriticismul… Ceea ce, mai bine rămânem la iluzie și la forța ei!
Și o ultimă mențiune, ce poate trimite într-un soi de câmp semantic ceva mai revoluționar, așa. Vorbind cu un faimos artist al vremilor noastre despre schimbarea paradigmei și despre ideea asta cu lupii a Gabrielei Culic, prietenul meu a văzut în acest declic şi un fel de avertisment. Această punere în gardă ne atrage atenția că trăim un nou anotimp carnasier al istoriei. E vremea lupilor care tind să ne sfâșie. Iar ticăloșii reprezentanți (să le spunem vectori!) ai haitei vor să ne bage-n cap cu anasâna cum că acesta e Paradisul.
S-ar putea ca bunul meu prieten să aibă dreptate şi expoziția să fie un țipăt de alertă.
Sper însă că doar o prise de conscience, nu un necrolog!