În urmă cu un an, în librăriile americane a apărut un roman cu un titlul The President is missing, incitant prin presupusa sa intrigă conspiraționistă, dar, mai ales, prin sonoritatea familiară a numelui unuia dintre autorii săi: William Jefferson Clinton. Nimeni altul decât cel de-al patruzeci și doilea președinte al Statelor Unite, mult mai popular sub numele Bill Clinton. Coautorul cărții, James Patterson este, la rândul său, un cunoscut autor de literatură polițistă. Firește, cartea a devenit, imediat după aparție, un best seller pe piața americană și nu numai. Pe cunoscutul site de vânzări de carte, amazon.com, a strâns până acum peste 5800 de recenzii ale cititorilor (majoritatea pozitive) și o medie a aprecierilor de 4.5/5, ceea ce o situează la un nivel foarte ridicat în preferințele publicului. La fel de adevărat este și faptul că revistele de specialitate sunt mult mai rezervate, există și cronici sarcastice la adresa ei, dar și o diferență sensibilă de receptare , lesne de înțeles, între ziarele cu preferințe politice democrate (evident, favorabile fostului președinte democrat) și cele republicane.
Nu știu care este contribuția lui Bill Clinton și care este cea a lui James Patterson la scrierea acestui roman. Personajul central fiind însă un președinte al Statelor Unite ale Americii, este , totuși, relativ ușor de dedus. Foarte probabil, James Patterson s-a ocupat de stil, de partea de ficțiune, de construcție, de elementele de gradare a tensiunii, , în vreme ce Bill Clinton a adăugat privirea de insider, know-how-ul omului care între 1992 și 2001 a deprins totate cutumele și mecanismele de funcționare ale Casei Albe în calitate de Președinte al Statelor Unite ale Americii, experiență menită să confere autenticitate și credibilitate relatării. Dacă nu în litera ei, cu siguranță, în spiritul ei.
Poate paradoxal, vreo 80% din conținutul acestei cărți este complet lipsit de valoare literară. O acțiune demnă de o superproducție cinematografică (poate și o viitoare ecranizare a stat în intențiile nemărturisite ale autorilor) cu explozii, împușcători, suspans, întorsături de situații, cu președintele plecând incognito de la Casa Albă pentru a se întâlni cu un potențial terorist, amenințat cu un pistol și alergat printr-o ploaie de gloanțe, cu atacuri ale unor comando-uri de teroriști și șalupe care explodează. Relațiile dintre personaje (președinte, agenți FBI, colaboratori de tot felul din interiorul Casei Albe, opozanți politici teroriști) sunt complet necredibile, iar dialogurile se poartă cu multă stângăcie. Finalul cărții este însă mult mai interesant și, culmea, aceasta este partea în care contribuția „neprofesionistului” (fostul președinte) se vede mult mai clar. Sunt descrise mecansime ale puterii, reguli de funcționare din interiorul Casei Albe, felul în care se derulează, de facto, colaborarea cu partenerii internaționali, rivalități și trădări în primul cerc al puterii, tensiunile dintre președinte și adversarii săi politici din Camera Reprezentanților. Dacă în prima parte romanul seamănă cu un film de superacțiune ca White House Down, finalul ne aduce în lumea plină de comploturi și lovituri pe la spate din House of cards . Firește, Bill Clinton nu spune nimic din ceea ce ar putea vulnerabiliza administrația americană, dar ușile pe care le întredeschide pot forma o idee destul de clară despre atmosfera cotidiană de la Casa Albă, rivalitățile și chiar dușmăniile dintre membrii staff-ului, felul în care se rezolvă problemele delicate de loialitate în așa fel încât să nu ajungă la urechile mass-media și, mai ales, să nu ofere muniție adversarilor politici. În stil american, ultimul capitol al cărții (înainte de Epilog) este un raport al președintelui Duncan susținut în fața Camerei Reprezentanților, prin care acesta informează națiunea asupra faptelor care constituie substanța romanului (un atac cibernetic uriaș inițiat de un grup islamist, dar la capătul căruia s-ar fi aflat Rusia, menit nu să distrugă SUA, dar să le dea americanilor suficientă bătaie de cap, pentru a-i ține ocupați, timp în care rușii să-și extindă influența în alte părți ale lumii – întâmplător, chiar Europa de Est – cu scopul vădit de a reface fostul imperiu sovietic). Discursul președintelui respectă toate regulile de adresare și retorica unui autentic Raport despre Starea Națiunii. De altfel în multe situații autorii bat serios șaua să priceapă iapa, ca în acest fragment în care, după anihilarea atacului cibernetic, președintele Duncan îl convoacă la Casa Albă pe ambasadorul Rusiei anunțându-l că este expulzat din țară, împreună cu tot personalul ambasadei: „- Spune-i lui Cernokev (președintele Rusiei- n.m.) că are noroc că am oprit virusul acela înainte de a ne provoca vreo pagubă. Altfel, Rusia ar fi fost în război cu NATO. Și ar fi pierdut. Andrei (ambasadorul Rusiei la Washington – n.m.), să nu mă mai testezi vreodată. Ooo, și nu te băga în alegerile noastre. După ce voi spune mâine vei putea să continui să le fraudezi pe ale tale. Acum, pleacă naibii din țara mea”. Ăsta e stilul, nici artistic, nici diplomatic, nici credibil. Dar ceva din actualitate se întrevede în spatele lui.
Fără a fi vreun mare roman, cartea lui Bill Clinton și James Patterson merită citită pentru că dincolo de ficțiune, din paginile ei se poate intui poziția unui fost președinte american față de marile provocări ale lumii contemporane. Iar, grație editurii RAO, ea beneficiază deja de o frumoasă ediție în limba română, publicată sub titlul În lipsa Președintelui.