Convinsă că povestirile ne ajută să ajungem, simbolic, atât în trecut, cât şi în viitor, reconfigurând vremurile de mult apuse şi dând un sens mai bine definit celor ce vor veni, după cum ea însăşi nota într-unul din eseurile sale, scriitoarea americană Siri Hustvedt îşi construieşte romanul Tristeţile unui american (The Sorrows of an American, 2008) pornind exact de la această premisă.
Numai că istorisirile fiecărui individ sunt, în mod fatal, lacunare, fiinţa umană având tendinţa, atunci când spune / scrie „eu” şi relatează la persoana întâi, de a exclude din naraţiune traumele – de orice fel – şi de a evidenţia cel mult efectele acestora. Deloc întâmplător, naratorul din Tristeţile unui american (carte minunat tradusă în româneşte de Veronica D. Niculescu!), Erik Davidsen, este psihiatru, având, deci, de-a face zilnic cu relatările pacienţilor săi, relatări pe care le provoacă în scop terapeutic. El încearcă să facă, în acest fel, în fiecare caz în parte, trecutul mai uşor de acceptat – iar dacă nu, cel puţin mai uşor de înţeles. Metoda se va dovedi, însă, doar parţial valabilă atunci când vine vorba despre propriul trecut şi despre provocările cu care se confruntă el însuşi la puţină vreme după moartea tatălui său, Lars. Căci, ajuns în Minnesota, împreună cu sora sa, Inga, după decesul părintelui, Erik are surpriza să descopere, între hârtiile aflate în casă, un bilet misterios semnat de o anume „Lisa”, pe care nimeni din familie nu-şi aminteşte să o fi cunoscut şi care e pus de cei doi în legătură cu melancolia de care tatăl lor fusese marcat ani de zile. De menţionat că Hustvedt are aici în vedere şi o serie de aspecte legate de fenomenul imigraţiei, câtă vreme Lars provine dintr-o familie norvegiană sosită în Statele Unite, noul pământ al făgăduinţei, la începutul secolului XX, lovită fără milă de anii grei ai Marii Crizei Economice, ulterior el însuşi fiind greu încercat în perioada – la fel de grea – a celui de-al Doilea Război Mondial, ca soldat pe frontul din Pacific.
Suspansul este excelent (şi pas cu pas) construit, tensiunea narativă la fel, personajele părând a reprezenta diferitele faţete ce reflectă (interpretează?) semnificaţiile pe care adevărul le poate primi în anumite circumstanţe. Numai că la finalul romanului cititorul va avea surpriza să constate că ceea ce păruse a fi suficient de multă vreme revelaţia mult aşteptată nu e decât un soi de răsturnare de situaţie, un veritabil anticlimax. Dar şi aceasta este o strategie extrem de elaborată şi bine pusă la punct a autoarei, câtă vreme unul dintre ţelurile lui Siri Hustvedt este acela de a ne aminti mereu de inutilitatea sau ineficienţa aşteptării de a descoperi adevărurile esenţiale şi fundamentele prezentului în simpla rememorare a trecutului, fie el şi presărat cu dureri şi suferinţe. Cu atât mai mult cu cât şi semnificaţia titlului cărţii merge în această direcţie: tristeţile nu vizează atât vechile probleme personale, ţinute în mare măsură ascunse de tatăl lui Erik, ci dezamăgirile cotidiene şi neîmplinirile frecvente cu care fiecare om, american sau nu, imigrant sau nu, trebuie să înveţe să trăiască – în prezent. Sigur, e vorba şi de tristeţile lui Erik, dar şi de cele ale surorii sale, Inga, rămasă de curând văduvă, după moartea soţului său, cunoscutul scriitor Max Blaustein, şi confruntându-se pe de o parte cu dificultatea de a o ajuta şi de a o înţelege pe fiica sa adolescentă, Sonia, care fusese martoră la tragicele evenimente de la 11 septembrie 2001, iar pe de alta, cu problemele pe care i le creează o actriţă care o ameninţă să facă publică legătura sa cu Max, în încercarea de a distruge imaginea publică a acestuia şi de a o face să sufere pe fosta soţie.
Numai că, dincolo de faptul că toate aceste întâmplări, relatate de fiecare dată şi în fiecare caz în parte cu nerv şi cu talent, găsim, dacă dăm atenţie detaliilor, punctul central al prozei lui Siri Hustvedt. Iar acesta nu ţine nicidecum de complicaţiile subiectului şi nici măcar de jocurile (textuale) excelent imaginate în care sunt implicate personajele, ci de capacitatea scriitoarei de a evidenţia fragilitatea psihicului uman şi importanţa acestei fragilităţi în ceea ce priveşte imaginea pe care oamenii şi-o fac unii despre ceilalţi.
Desigur, nu puţini exegeţi au fost tentaţi să descopere, ca în filigran, în structura acestui roman elemente ale biografiei autoarei însăşi (născută în 1955, în Minnesota), cu atât mai mult cu cât, într-o emoţionantă notă de la finalul cărţii aceasta mărturiseşte că fragmente ale jurnalului lui Lars au fost inspirate chiar de jurnalul tatălui său, Lloyd Hustevdt, cel care, înainte de decesul survenit în anul 2003, a fost de acord ca scrierile să-i fie folosite într-un roman. În plus, se ştie că Siri Hustvedt, soţia lui Paul Auster (care a fost, fără îndoială, la rândul său comparat cu Max Blaustein!), s-a născut într-o familie de origine norvegiană, stabilită în America. Povestea din Tristeţile unui american dă senzaţia, din aceste motive, dar, fără îndoială, în primul rând datorită tehnicii excelente a autoarei şi strategiilor narative pe care le foloseşte, că este extrem de personală – devenind, însă, tocmai de aceea, cu atât mai generală şi mai cuprinzătoare în privinţa semnificaţiilor.
Căci, pornind de la un pretext atât de evident, încât e clar că este şi o veritabilă capcană întinsă celor avizi de subiecte palpitante, de factologie ori biografism, Siri Hustvedt analizează, în detaliu, problemele trecutului personal şi modul în care acesta influenţează prezentul şi trasează viitorul, fără a uita nici o clipă să evidenţieze prăpastia – adesea uriaşă – dintre imaginea publică a personajelor sale şi realitatea profundă a existenţei lor. Adică, altfel spus, dintre ceea ce văd ceilalţi şi ceea ce ştiu şi simt doar ei. Erik, psihiatru de succes la New York, este un exemplu excelent în acest sens, câtă vreme, ascultându-şi pacienţii, ajunge să-şi conştientizeze propriile probleme – şi să-şi trăiască, pentru prima dată până la capăt, propriile tristeţi.
Inga, pe de altă parte, ea însăşi scriitoare, pasionată de psihologie şi excelentă cunoscătoare a literaturii, lucrând la o nouă carte în care are în vedere nume celebre, de la Pascal la Descartes şi de la Wittgenstein la Kierkegaard, încearcă să se descopere pe sine şi să înţeleagă cum trebuie să trăiască de acum încolo în realitate, iar nu în literatură. Sigur că Siri Hustvedt se arată acum preocupată si de raportul dintre artă şi nebunie, dintre suflet şi intelect, punând în faţa cititorului un excelent exemplu în ceea ce priveşte permanenta (re)construcţie a eului contemporan. Aventurile descoperirii de care e fascinată Inga au drept scop evidenţierea modului în care fiecare se ascunde sau se descoperă în raport cu ceilalţi, fie ei persoanele din prezent sau cele din trecutul personal – şi, în primul rând, în raport cu sine. E semnificativă în acest sens apariţia Mirandei, frumoasa artistă jamaicană care închiriază o parte a apartamentului lui Erik şi care, împreună cu fiica sa, Eglantine, îi însufleţeşte şi îi complică acestuia viaţa. Căci, imediat după venirea lor, „doctorul de griji”, cum îl numeşte micuţa Eggy pe Davidsen, începe să fie hărţuit de tatăl fetiţei, obsedat de fotografiile pe care le face mereu celor din jur, ipostază extremă a artistului (eului?) postmodern care se tranformă în hoţ al identităţilor celorlalţi, permanent reconfigurând şi nu o dată falsificând realitatea, din cauza incapacităţii sale funciare de a şi-o asuma şi înţelege pe a sa.
Preocuparea majoră a lui Siri Hustvedt în romanul de faţă este aceea de a demonstra – şi reuşeşte să facă asta extrem de convingător! – că relatările fiecărui individ privind trecutul fie el şi personal, nu reprezintă în nici un caz o versiune definitivă. Mai degrabă, toate aceste relatări personale ale protagoniştilor, prezentate fie direct, fie indirect, prin dialogurile pe care ei le poartă, sunt menite să ne convingă că trăim într-un univers al istorisirilor nesfârşite, care se completează şi se continuă permanent, exact prin intermediul acelor versiuni care par a le submina, însă fac asta doar pentru a nuanţa mesajul şi a exprima nenumăratele faţete ale adevărului absolut în epoca relativizării tuturor adevărurilor… În fond, atât Erik, cât şi Inga sunt ameninţaţi de forme specifice ale reprezentării, accentuate, în cazul apropierii lui Erik de Miranda, şi de însăşi recontextualizarea propriei lor imagini prin fotografiile distorsionate făcute de hărţuitor, iar în cazul Soniei şi al Ingăi de încercarea jurnaliştilor de a prezenta altfel, din alte unghiuri de vedere, istoria atent construită a propriei lor vieţi de familie. Teama personajelor din Tristeţile unui american devine, pe parcursul cărţii, nu doar aceea de a-şi vedea existenţa distrusă de intruziunea brutală a celorlalţi, ci mai cu seamă aceea de a începe să trăiască, fără să vrea, o viaţă pe care nu o recunosc ca fiind a lor cu adevărat.
Problemele de acest fel au preocupat-o pe Siri Hustvedt încă din creaţiile anterioare, precum The Blindfold (1992) sau What I Loved (2003), critica literară vorbind, tocmai de aceea, despre adevărata „obsesie a unui pact mimetic mereu pus sub semnul întrebării” care ar marca naraţiunile acestei atât de subtile prozatoare. Căci ceea ce Hustvedt accentuează mereu, în toate felurile posibile, este că oamenii îşi spun poveşti unii altora sau fiecare sieşi pentru a reuşi să supravieţuiască într-o lume tot mai supusă provocărilor de tot felul. Dar, deopotrivă, istorisirile au rolul de a-i păstra aproape pe cei deja plecaţi din lumea celor vii: Lars şi Max continuă să trăiască pentru cei care i-au iubit, dovada fiind că ei sunt mereu prezenţi nu doar în gândurile, ci şi în cuvintele / conversaţiile acestora. Tristeţile unui american este, deci, mai puţin o carte despre secretele ascunse ale trecutului, aşa cum părea a fi în primele pagini, devenind, pe parcurs, un text emoţionant despre povestirile pe care le spun (le compun?) oamenii pentru a păstra trecutul viu şi aproape de prezent – dar şi pentru a nu-l lăsa să-i împiedice să trăiască prezentul.
Siri Hustvedt, Tristeţile unui american.
Traducere şi note de Veronica D. Niculescu, Iaşi, Editura Polirom, 2015