recitindu-l pe nichita
Mulți dintre istoricii și criticii literari, atunci când tratează problemele creației literare în perioada dinaintea anului 1989/dintre 1948-1989, privesc regimul politic al perioadei și creația literară aferentă, drept o singularitate, o excepție, ruptă de trecut/etapa anterioară și fără legătură cu etapa următoare.
Examinarea obiectivă, neinfluențată de afecte și interese personale, ori de principii doctrinare, atestă că în pofida deosebirilor, de cele mai multe ori frapante, dintre perioada 1948-1989 și perioadele anterioară și posterioară, între ele există un element comun. Cronologic, toate aparțin epocii moderne. Și nu doar temporal, ci și prin elementele lor caracteristice. Faptul a fost posibil pentru că România, în perioada 1948-1989, nu a fost complet izolată de restul lumii și nici nu și-a înnoit 100% populația, ci a construit socialismul cu elementele demografice existente, impregnate de mentalități și comportamente „rămășițe ale capitalismului”.
Matei Călinescu în lucrarea Cinci fețe ale modernității a arătat că una dintre caracteristicile modernității este individualismul. Această „față” este prezentă, după opinia noastră în creația literară a tuturor celor trei perioade menționate, deci și în creația literară a perioadei 1948-1989, care este nu doar proletcultistă și realist-socialistă, dar și modernă.
Omul modern nu mai concepe, nu mai gândește și nu se mai comportă, ca particulă componentă/nediferențiată a unei comunități, cum era în evul mediu. Mentalitatea sa nu mai are ca obiectiv, nu mai este construită pe principiul „să fie în rândul lumii”, să fie asemenea celorlalte particule, ci să se distingă, să se individualizeze, prin ceva. Dorința de individualizare a fost caracteristică și scriitorilor perioadei proletcultismului, după cum se poate constata ușor, dacă le cercetăm creațiile și CV-ul. Orgoliile personale, dorința de ascensiune socială sau în ierarhia profesională etc. îi determinau să acționeze cu zel și devotament, să creeze astfel încât să se remarce, să se deosebească de alți scriitori, ce serveau aceeași cauză.
Nichita Stănescu nu era singurul scriitor din generația sa care voia să se individualizeze. Conduși de mentalitatea modernă, mulți dintre scriitorii generației lui Nichita Stănescu încercau să se individualizeze. Unii în interiorul proletcultismului, alții în afara lui. Nichita însuși, în poeziile dinaintea debutului în volum (1957-1960) scria, ca să parafrazăm titlurile romanelor lui Grigore Ilisei, „pe linie”, „printre linii” ori „dincolo și dincoace de liniile” trasate de PMR creației literare. Individualizarea lui Nichita s-a făcut nu doar față de proletcultismul pur, promovat de A. Toma, M. Beniuc ș.a., ci și față de poeții ce încercau să practice un proletcultism elevat, precum Nicolae Labiș.
În jurul anului 1960, se creaseră condiții favorabile unui anumit fel de individualizare, o individualizare nonproletcultistă. Repetată excesiv, orice idee și termenii în care este exprimată parcurge drumul de la noutate la loc comun. La fel s-au petrecut lucrurile cu ideile și limbajul literar al proletcultismului. Chiar promotorii doctrinei simțeau, admiteau nevoia înnoirii ei. Faptul a oferit creatorilor literari drum liber pentru individualizare. Folosirea unui limbaj nou, înnoirea terminologiei, era mai ușor admisibilă, dar înnoirea temelor, a ideilor vehiculate era mai dificilă întrucât putea lovi în doctrina oficială. Din fericire, situația internă a solicitat dirijorului cultural, PMR, o înnoire a doctrinei politice. În esență era o îndepărtare de modelul internaționalist sovietic și o reluare selectivă a ideilor politice și culturale de dinaintea sovietizării. O reluare a tradițiilor naționale românești fără o îndepărtare de marxism.
În aceste împrejurări își face intrarea pe scena literară (1957) și se individualizează prin debutul în volum (1960), iar apoi volum după volum, Nichita Stănescu.
De obicei, când se tratează problema/tema individualizării, a caracteristicilor poeziei lui Nichita Stănescu, se are în vedere „produsul final”, nu drumul parcurs. Interesantă și plină de învățăminte este, însă, și analiza, revelarea pas cu pas a individualizării creației sale poetice, pe care ne propunem să o urmărim în acest articol.
Individualizarea lui Nichita Stănescu s-a manifestat, în principal, printr-o nouă atitudine în și față de procesul de creație. O atitudine liberă față de forma poeziei, față de temele poeziei și față de limbajul folosit în poezie.
După opinia lui Alex Ștefănescu, (vezi Nichita Stănescu, Ce bine că ești! Ce minune că sunt! Poesis, Editura Tempus, pp.9-12) atitudinea liberă și novatoare adoptată de Nichita Stănescu în procesul de creație poetică izvorăște din mobilitatea intelectuală și afectivă, ce caracterizează personalitatea poetului, din climatul familial, lipsit de constrângeri, în care a crescut și a fost educat.
La acestea s-a adăugat faptul că, în jurul anului 1960, mediul cultural-politic devenise mai permisiv, îngăduia manifestarea acestor caracteristici personale în creația literară. Rigorile proletcultismului deveniseră desuete, iar cele ale realismului-socialist încă nu se cristalizaseră.
În volumul Sensul iubirii – 1960, elementele de individualizare sunt vizibile în tratarea acestei teme tradiționale, iubirea, într-o viziune personală. Poetul dezvăluie multiplele înțelesuri, manifestări și direcții ale iubirii: iubirea maternă, nostalgia copilăriei, dragostea adolescentină în diversele ei ipostaze, la mare, iarna, pe câmp etc.
În volum se află, ca elemente de individualizare câteva motive poetice proprii: ochii, umerii, plopii. Ochii nu sunt, ca în tradiție, oglinda sufletului, ci oglinda lumii înconjurătoare percepută de poet indirect: „Marea se preface-n păsări străvezii / câte le-ncap ochii deschiși spre ea” (Cântec de dragoste la marginea mării); „În ochii tăi cu luna mă răsfrâng” (Lună în câmp); Plopii „umerii încă dormind mi i-au atins”; „plopii mi-atingeau umerii” (Dimineață marină).
Un element de individualizare, ce reflectă relația cu poezia/creația înaintașilor, este poezia O călărire în zori. Dedicată „lui Eminescu tânăr”, această poezie nu este o parodie, cum a fost considerată uneori, întrucât nu e o imitație persiflantă, nu are nimic umoristic și satiric, ci apare, eventual, ca o formă incipientă a intertextualității, pe care Matei Călinescu o consideră drept altă față a modernității. Comparată cu practicile din muzică, această poezie reprezintă „variațiuni pe aceeași temă”, menite să etaleze abilitatea/talentul poetului, comparabil cu al înaintașilor.
Nichita Stănescu se individualizează și față de poezia cu formă fixă, pe care o realizează/creează rar și cu înțelesul modern de laudă a ideilor sau sentimentelor (adolescența, în poezia Imn) și nu ca celebrare a zeilor, eroilor, personalităților.
Un domeniu al individualizării, cel în care mai apoi Nichita Stănescu va excela, a fost limbajul. În volumul său de debut, se află unii termeni noi, care aparțin mai degrabă licențelor poetice decât invențiilor de limbaj: „smulg… frunzișe”; „tăcerea… se-n crucișe”. (O călărire în zori) Există însă asocieri originale de termeni: „umbrele lor melodioase”; „lumina-n ape o să-mpungă” (Dimineață marină); „cortul adormiților gutui” (Lună în câmp); „văzduhu-ți lingea (copilăriei, n.n.) talpa și gleznele” (Mister de băieți); „sabie de piatră” (Imn); „tobe de piatră” (O călărire în zori).
Asocierea termenilor, o asociere neașteptată și frapantă, generând muzicalitate, imagini izbitoare, puternice, idei strălucitoare, prezentă în forme modeste în volumul Sensul iubirii, va deveni principala armă de personalizare a lui Nichita Stănescu, de creare a unei poetici proprii.
Inventarea de asocieri surprinzătoare de termeni împreună cu metaforizarea în exces apare mai consistent conturată în cel de al doilea volum publicat de Nichita Stănescu, O viziune a sentimentelor – 1964. Acesta a constituit sămânța din care s-a ivit și dezvoltat, cea de a treia față a modernității poetului, logica specială, ambiguitatea, ce a evoluat către ermetism și absurd, către neînțelegerea poeziei lui Nichita de către cititori.
În volumul din 1964, Nichita Stănescu aduce și o precizare, o definire mai exactă a atitudinii sale libere în procesul de creație, numind-o viziune, se înțelege personală, în tratarea temei poetice.