Vorbeam altădată despre răsfirarea polifonică din scrisul lui Ovidiu Pecican, despre capacitatea uimitoare și, uneori, derutantă de a frecventa, cu egală dezinvoltură, registre dintre cele mai variate. Am înregistrat rând pe rând stufoase ambiguități, parabole în registru comic sau grav (cu precizarea că adesea cel comic are gravitatea drept fundal, iar cel grav stă gata să alunece în derizoriu și caricatură), aforisme dezvoltate, pseudo-anecdote, mari desfășurări epice cu final neașteptat, mici poeme în proză, nuclee ale unor posibile povestiri-fluviu, plus structura compozită a spațiului scriptural și o doză aproape insuportabilă de subversiune. Comparația – când directă, când abia sugerată, mereu efervescentă, capricioasă, neliniștită, lucrând după regula consolatoare și nesăbuită a lui ca și cum, îndrăznind conexiuni interzise, în căutare de înlocuitori suportabili ai necunoscutului – e instrument predilect. Dincolo de luciul realității comune, O.P. înregistrează bolboroseli, vuiete, grohotișuri în mișcare, plăci tectonice alunecând imprevizibil și le supune, cu desfătare, probei verbului fără odihnă. Textul escortă al Imberiei (2006), de pildă, spunea: „Cred că romanul e un cosmos compensator, o uriașă revanșă la mediocritatea existenței, a cărei frumusețe se destramă în timpi exasperant de descompuși, ce se lasă reconstituiți cu greu și numai câteodată. Cred, de asemenea, că romanul îți taie respirația, te întoarce pe dos și te face să visezi la el multă vreme.” Ca urmare, „aglomerarea bolovănoasă de gânduri” se prăvale în pagină, căci viața e făcută din cuvinte, din variante inepuizabile de interpretare, de unde și puzderia de euri neintegrate („mi se pare că suntem alcătuiți cu toții dintr-o suprapunere continuă și numai parțială de plăci de personalitate”). Istoricul, înaintând umăr la umăr cu prozatorul, știe prea bine cât valorează documentele scrise, dar mai știe și cât de labil și manipulabil e adevărul lor. „Ce rămâne atunci cu adevărat important? Poate singur exercițiul sincerității – ca o mărturie față de tine însuți că nu ai încetat nici o clipă să fii prezent, că, deși fugind la nesfârșit, continui să-ți urmezi calea.”
Iar calea sa e o mulțime de căi intersectate, sprijinindu-se una pe alta și incomodându-se cu folos. Istoric, prozator, poet, dramaturg, istoric literar, comentator asiduu și generos, dar și incomod al fenomenului literar/cultural, Ovidiu Pecican știe multe despre „partea de atracție poetică pe care o presupune cercetarea istorică”. Între ceea ce s-a întâmplat cu adevărat și ce rețin din trecut istoricii există mereu un loc numai bun pentru „aspirația de a învia ceea ce a trecut de multă vreme în lumea umbrelor, de a ridica din pulbere la măreția de odinioară ziduri și creneluri, de a face să răsune din nou pași pe sub bolți…” Nu despre romanțare și poetizare facilă e vorba, ci despre o reconstituire (lucrată în stil arheologic și antropologic) de elegantă ținută academică și înfiorată expresivitate. Cu o memorie uimitoare a faptelor și datelor asumate de cercetări succesive și omologate prin studii savante, Ovidiu Pecican improvizează o rețea documentată, pe seama căreia invenția sa – interpretarea, în sens larg – e logică, verosimilă și surprinzătoare. Istoria reală și cea imaginată sunt, pentru el, pretexte la fel de bune de stârnit dezinvolte, neobosite, inepuizabile povești. „Scrisul cu bucuria lui intrinsecă” (spune undeva) l-a stăpânit de la început întreg, cu toate valențele în alertă. Spumos, stufos, gâlgâitor, scrisul lui O.P. s-a instalat la răscrucea cuvintelor despre om și despre text, deschis la zvonuri istorice, (auto)biografice ori livrești cu egală disponibilitate. Orice corp străin răsare în fața minții sale neastâmpărate e degrabă înconjurat de spuma celulelor albe ale imaginației, imobilizat, distorsionat și deviat, modelat ca o plastilină, asumat, în cele din urmă, și inclus în inventarul propriu.
Anul trecut, Ovidiu Pecican a scos la iveală un nou roman: Lumea care n a fost. O odisee în scrisori și documente moldovenești din prima parte a sec. al XVII lea (Editura Polirom). O jucărea savuroasă, deloc facilă, căci nu-i la îndemâna oricui să scrie ca la 1600 și să creeze niște personaje diverse și atrăgătoare, să reconstituie atmosferă, intrigi, culori și arome de epocă și să țină în frâu, dincolo de sturlubatica împletire de vorbe meșteșugite, o poveste. Frecventând hrisoave învechite de timp și savurându-le întorsăturile de frază și alunecoasele mulări ale vorbelor pe o realitate și ea existând doar prin vorbe, istoricul dă un pas „în lăturiș” și joacă întrupări ale eroilor din alte vremuri. Fiindcă temelia, desigur, e una de studiu și îndelungă cercetare, recurge la formula „manuscrisului găsit” pe care el doar îl editează. Artificiu cu totul de înțeles, fiindcă istoricul vrea să atragă atenția că „minciuna” romanescă nu e pură născocire a prozatorului în necunoștință de cauză. Cartea sa e desfătare pentru filologi, nu-i îndoială („nu știu câte șanse sunt ca un astfel de popas în acele timpuri – prin vocile epocii și, mai ales, cu exprimarea lor arborescentă și absconsă, întortocheată și rebarbativă – să își găsească prea iute cititorii”), dar e și elogiu al unor lumi apuse și al unei vorbe ascunse în straturile evoluției limbii noastre. E un fel de savuroasă „gramatică istorică”. Glosarul final, oricât de selectiv, întărește această idee a desfătării cu tâlc, el corectând chiar pe omul care scrie: „paracleți – omul care scrie confundă cu proclet (păgân, necredincios, ticălos etc.)”. Felul în care prozatorul își potrivește glasul după cele din alte vremuri, migălos imitate, îmi aduce în minte Levantul lui Cărtărescu. E și aici o probă de virtuozitate lingvistică, de veghe creatoare în fața unei lumi care n-a fost, dar are acum toate șansele să fie din nou. Iată câteva secvențe: „Sănătate! Socot că vei fi fiind în puteri și cu firea vitejaște întoarsă către treburile alergării de cai în dobândă, iar capetele cele ce se împung contra noastră, la aciastă țară care din tați și moși noi o grijim, n are a mai ședere mult pe grumazurile celora. Mare mulțămită că gândul la noi nu te a părăsit, care de multă sastisală și dulcețuri de pus la păstrare în gropcanul de pământ din spatele ogrăzii, ca să fie și când vremea sosirii pe la căși a bărbaților noștri, care pe unde, când a voi Vodă și Domnul din ceriuri, nici că am mai prididit… Și aice mai trimet o plăcintă cu marar făcută cu chiar mânurile ce scrie aciaste slove; care să fie de sufletul răposatului ce am priceput că n ar mai hi…”, scrie Maria logofeteasa. Uon, „ce mi zâci Nică, iară pă mini m ai botezatu după sveti Iuon Botezătoriu”, trimite și el carte măicuței: „Măicuță dragă, sărutăm dreapta și ne închinăm la domnia ta, maică bună, Că eu voiu a ți spune o urgiseală d a me cum numai mie să tâmplă pă lumea aiasta. Ieșisem și eu cu trebi grabnice la târg la Niamț, undi și jupân Iurie al lui Sărdariu își cată triabă, și uite ce bine s au agiunsu, de acmu face toate ciorbilii la oștenii den garda domniască, drept care cu furie și fără de istov mă muncesc și eu să agiung la un capăt și să văz soarile nălțat pi ceriu mieu. Ce, cum eriam pi ulița gloduroasă, numai ce văz că să nhoalbă la mini un gălbior lucios tare și nou nouț, că mai pre urmă l am cătat pintre dinți și nu era calp. Dau să l ieu di pi gios, dar cum mă plec, numa ce sâmt un ghiont în părțile cele di rușine și pic în mâni, cu nasu n pleoștiorița di acolo. Iară când mă rădic să văz ci să tâmplase, lefegiul care mă pinsese hârjea din tăți dinții la mine cu banul dă aur a mână. Io zâc stăi că i al mieu, dar ăla zice că să mi cat dă drum și să mi văz dă triabă…”. Ioasaf, „ce au fostu dă naștere Ionechinte”, explică mucalit: „a vorovi greciaști știu ghini. Numa nu înțăleg nemică ce dzâc, ci dzâcu cum am audzâtu la alți depregiur vorovind. Di aceaia să pria poate că să dzâc și voroave spurcate ce nu să cuvin audzi, dară nu i cu voia me, ci cum am ănvățatu din oreche”. O țesătură epistolară cu destule noduri epice cât să rotunjească o poveste memorabilă despre o lume căreia i se oferă acum o memorie.
Să adaug aici că tot anul trecut a apărut și o carte de interviuri: De ce n-a devenit Ceaușescu legionar? Interviuri, 1990-1992 (Editura Ecou transilvan, Cluj-Napoca). Realizate în tulburii ani 90-92, aduse abia acum împreună într-un volum, interviurile sunt de un interes incontestabil. Ai senzația că se trage în lături o perdea cețoasă și ai acces oarecum ilegal la felul în care gândeau atunci, în forfota negru-trandafirie a acelor ani, câteva minți importante. Stau alături idei fixe, cu durată lungă și deloc favorabilă construirii unei noi societăți, dezamăgiri care nu și-au pierdut nici după trei decenii motivele, actualitatea lor fiind aiuritoare, lecții de istorie în continuare nebăgate în seamă. Dar, spune Ovidiu Pecican, după căderea lui Ceaușescu, nimeni n-a mai putut pune surdină la exprimarea publică: „de-acum lumea se rostea liber, de multe ori nesăbuit, cacofonic, injurios, scandalurile țâșneau precum gheizerele, la tot pasul, dar s-au auzit și destule voci chibzuite, critice, inteligente, analitice, pertinente, intransigente, atente la criterii și principii, apte de diagnoze și previziuni; de la noi și de aiurea. Se deschidea în deplina lui nemărginire spațiul dezbaterilor și al vorbirii descătușate”. Tânărul, pe atunci, O.P. înțelege că e martor al unor vremi interesante, „istorice”, și intră în vorbă, prin toate mijloacele la îndemână, forțând mărturisiri și provocând luări de atitudine. Așadar, îi are de interlocutori pe: Mariana Șora, Adrian Marino, Șerban Papacostea, Nicolae Șerban Tanașoca, Katherine Verdery, Lucian Pintilie, Horia Pătrașcu, Alexandru Duțu, Augustin Pop, Nicolae Manolescu, Monica Lovinescu, Keith Hitchins, Ken Jowitt, Stephen Fisher-Galati, Ioan Scurtu. Interviurile au apărut – sau, mai exact, au dispărut – la vremea lor în reviste precum Apostrof, Vatra, Contemporanul. Ideea europeană, Conversația (Arad), Tribuna. Merită (re)citite.
În fine, noua culegere de texte ale cronicarului literar: Tresăriri critice. Dezmorțiri literare (Editura Limes, Florești/Cluj). Sunt comentate cărțile unor Doinaș, Gellu Naum, M. Ivănescu, Ion Ianoși, Petru Dumitriu, Ana Blandiana, M. Cărtărescu, M. Petean, Paul Vinicius, Mihai Sin, Al. Vlad, Gh. Schwartz, Florina Ilis, Liviu Antonesei, Sanda Cordoș, Irina Petraș, Adriana Babeți, I.B. Lefter, Gelu Ionescu, M. Mihăieș și mulți alții. Ovidiu Pecican e, pe scurt, un neobosit om al cetății, prezent cu încăpățânare și implicat cu aproape nesăbuință în tot ce se întâmplă în jurul său.
Ovidiu Pecican, Lumea care n–a fost. O odisee în scrisori
și documente moldovenești din prima parte a sec. al XVII lea, roman,
Editura Polirom, București, 2018, 180 pag.