Privind literatura secolului XX ca pe un nou Babel și analizând-o din această perspectivă, Roger Caillois evidenția (și, „retoric”, reușea chiar să demonstreze) „orgoliul, confuzia și distrugerea” acesteia, termenii citați fiind chiar incluși în titlul cărții sale, Babel: orgueil, confusion et ruine de la littérature. De altfel, Turnul Babel a reprezentat o temă predilectă pentru autori foarte diferiți, în cele mai diverse epoci, de la Victor Hugo la Franz Kafka, pentru a ne limita doar la aceste exemple. Astfel se conturează o dublă mișcare în literatură începând cu mijlocul secolului al XIX-lea: o dramatizare și, în același timp, o modernizare a povestirii biblice, în care se descifrează, sau căreia i se impune un subtext ce se referă la „neprevăzutul din istoria noastră și la amenințările ce apasă asupra societății de astăzi”, ca să-l cităm pe Paul Zumthor. Imaginea Turnului Babel îl readuce pe „omul revoltat” la realitatea condiției sale ontologice și culturale, reliefându-i adevăratul destin.
„Reality is not a matter of fact, it is an achievement”, scria William H. Gass. Tocmai de aceea, un adevărat povestitor trebuie să-și țină cititorii „captivi” în interiorul limbajului operei, pentru că, din punct de vedere literal, nu există nimic dincolo de el. Aici trebuie căutate sursele fascinației pe care o exercită asupra cititorilor proza lui Ismail Kadare. Privit, adesea, doar din perspectiva unui potențial Premiu Nobel pentru Literatură pe care ar putea să-l aducă Albaniei, o țară din fostul bloc comunist, Kadare a fost receptat în consecință: drept un autor de scrieri parabolice și simbolice, de natură a pune în discuție, desigur, la modul alegoric, caracterul unui regim totalitar, precum și de a submina doctrina mult discutatului realism socialist care a marcat pentru suficientă vreme literatura din această parte a lumii. Poate tocmai de aceea, situația fundamentală a prozei sale a rămas cea din Generalul armatei moarte, romanul apărut în 1963; este povestea unui general italian copleșit de misiunea care i-a fost încredințată tocmai în Albania. Și, cu toate că pare a se dedica cu trup și suflet îndeplinirii ordinelor primite, personajul principal al cărții pare a nu înțelege niciodată până la capăt că, din punct de vedere spiritual, este și el la fel de mort ca și soldații căzuți în confruntările armate din vechime.
În fond, prin acest gen de proză, Kadare (care, în paranteză fie spus, s-a afirmat mai întâi ca poet) nu face decât să se înscrie într-o tendință bine reprezentată în literatura albaneză a anilor ʼ60-ʼ70, alți autori care s-au raportat la aceasta fiind, mai cu seamă, contemporanii săi Fatos Arapi și Dritero Agolli. Dar, în cadrul acestei orientări, Ismail Kadare reușește să-și afirme, foarte repede, vocea proprie și să se individualizeze – fiind, de altfel, remarcat rapid de John Updike, cel care îl caracteriza, în 1971, la puțină vreme după publicarea romanului Cronică în piatră, drept „un scriitor sofisticat și desăvârșit, atât în ceea ce privește proza poetică, cât și densitatea narativă a romanelor sale”. Una dintre temele sale favorite va fi, așa cum se întâmplă, de exemplu, în Cetatea (1970), explorarea modului în care trecutul influențează prezentul și modelează, astfel, viețile oamenilor, după anumite tipare prestabilite. De aici și accentul pus de scriitor pe „Kanun”, vechea lege albaneză a răzbunării după principiul „ochi pentru ochi”, nescrisă, desigur, dar care și-a pus amprenta generații de-a rândul asupra vieții și mentalităților din această țară.
Dincolo de toate aceste aspecte – adevărate, desigur – se mai găsește ceva, o temă poate neașteptată, dar prezentă în câteva din romanele mai recente ale lui Kadare, atât în Iarna marii însingurări, cât și în Concert la sfârșit de toamnă; dar poate mai ales în Anul negru sau Palatul Viselor. Și anume, imaginea, evident, din nou simbolică – chiar difuză, uneori – a Turnului Babel. „De aceea s-a numit cetatea aceea Babilon, pentru că acolo a amestecat Domnul limbile a tot pământul și de acolo i-a împrăștiat Domnul pe toată fața pământului”, se spune în Geneza biblică. Fascinația Turnului Babel apare și în cazul lui Kadare. Astfel, romanele amintite abundă în suprapuneri de planuri și afirmă mereu singurătatea omului, în mijlocul naturii, în mijlocul armatei sau al marelui oraș, toate acestea tinzând să devină un uriaș univers narcisiac, alteritate irecuperabilă a eului și a limbajului său. Textul este, prin urmare, plin de „semne”, pentru ca cititorul să înțeleagă că nu este vorba de o metaforă întâmplătoare.
Considerat cea mai nemiloasă critică – și caricatură deopotrivă – a unui regim totalitar ce-și trăiește ultimele clipe, romanul Palatul Viselor (tradus superb de Marius Dobrescu, tălmăcitorul în limba română al tuturor cărților lui Kadare, de la meditativa Cronică în piatră la șocanta Firidă a Rușinii!) este publicat într-o primă variantă la Tirana, în anul 1981, fiind interzis în foarte scurtă vreme de cenzura regimului lui Enver Hodja. Kadare își va republica textul, de astă dată în forma definitivă, abia în 1990, după ce se stabilește în Franța. La un prim nivel, cartea pare a spune o poveste, iar titlul dă cititorului inocent senzația de permanentă raportare la lumea celor O mie și una de nopți. Numai că o lectură atentă va scoate la iveală extraordinara influență a prozei lui Kafka, nu doar deoarece Palatul Viselor este (și) o versiune nouă a celebrului Castel, ci și pentru că, de multe ori, întâmplările prin care trec personajele par desprinse din universul închis al unui proces fără de sfârșit și din care nu există scăpare, reprezentat în principal de incredibila birocrație a sistemului totalitar. Subiectul, prezentat cu lux de amănunte la un prim nivel al cărții, nu este foarte complicat. Astfel, într-o perioadă neprecizată exact, dar pe care critica literară a identificat-o ca fiind, probabil, începutul secolului XX, unul dintre sultanii Imperiului Otoman își propune proiectul extrem de ambițios de a-și controla supușii într-un mod absolut. Cum? Incredibil dar adevărat, sultanul dorește nici mai mult, nici mai puțin decât să țină sub observație visele tuturor locuitorilor! În sensul acesta, el va înființa Palatul Viselor, o instituție administrativ-opresivă menită a afla până și cele mai ascunse gânduri ale oamenilor vremii… Acesta este cadrul în care este introdus și în care va evolua tânărul Mark-Alem, descendent al unei vechi și nobile familii și care va trebui, ca un nou Iosif, să interpreteze toate visele înregistrate de Palat. După ani de zile, el va ajunge, la capătul unei extrem de dureroase inițieri – adevărată inițiere negativă – în vârful acestei incredibile piramide a puterii, fiind, însă, ros, din ce în ce mai frecvent, de îndoielile care i se cuibăresc tot mai adânc în suflet.
La un anumit nivel de semnificații, romanul poate fi citit și ca o cronică a unei perioade zbuciumate și complicate din istoria modernă a Albaniei. Scriitorul pornește, cel puțin parțial, de la o serie de evenimente istorice reale care au marcat începutul secolului XX nu doar în Albania, ci în general, în zona Balcanilor, evenimente care reușesc să contureze cu pregnanță imaginea acestei părți de lume. La fel ca și în Anul negru, de exemplu, și aici, tehnica punctului de vedere este perfect stăpânită de scriitor, rezultatul fiind crearea unei atmosfere unice, în care totul pare (sau chiar este) posibil. Totul, mai puțin înțelegerea și reala comunicare între oameni, neîncrederea permanentă fiind determinată, desigur, de frica indusă de reprezentanții regimului opresiv. De aici și imaginea simbolică a unui adevărat Babel balcanic. În plus, uneori, scriitorul însuși dă impresia că încearcă să surprindă, în această carte, totul. Dar în Albania acelei vremi, totul însemna haos – mai puțin perfecta organizare a aparatului ce deservește Palatul Viselor. În plus, dorința mai veche a scriitorilor de a încorpora întreaga lume într-o carte nu se mai poate susține în epoca noastră. Acum, fragmentarea realității exterioare și reconstruirea / reconstituirea ei ulterioară din chiar aceste fragmente prin crearea unui nou tip de discurs romanesc a devenit estetica necesară. Tocmai de aceea, necesară devine și permanenta referire la mitul Turnului Babel, așa cum se întâmplă și în romanul de față al lui Kadare.
Perioada contemporana prezintă, atât la nivelul structurilor sociale și culturale, cât și la cel al unor tipuri particulare de discurs, tendința de promovare a unui alt model constitutiv, aceasta constând în schimbarea centrului de greutate al discursului: se trece la o relatare de-a dreptul simultană a evenimentelor, iar temporalitatea e spațializată. De aici și descrierile atâtor spații, ca într-un uriaș carusel pe care scriitorul ni-l desfășoară dinaintea ochilor în Palatul Viselor. Dar, oricât de deschise sau, dimpotrivă, de închise s-ar dovedi aceste spații, ele se dovedesc de natură a înstrăina și nu mai mijloci în nici un fel comunicarea. Iar orașul – mai cu seamă capitala – nu mai poate fi un centru, ci devine chiar negația acestuia; nu mai e semnul unității, ci abolirea ei definitivă. Nu mai simbolizează nicidecum comunicarea, ci dimpotrivă, are rolul de a consacra pentru totdeauna pierderea cuvântului prin care se face comunicarea. Tocmai de aceea personajele par, câteodată, a nu mai acționa coerent. Acest lucru se întâmplă pentru că Babel simbolizează confuzia, iar lipsa de echilibru duce la confuzie pe planurile terestru și divin, oamenii nu se mai înțeleg. Ei par a nici nu mai vorbi aceeași limbă, adică nu-i mai leagă nici un consens. În fond, mesajul din istoria biblică și cel din subtextul romanului lui Kadare este același: în mai mică măsură decât diversitatea limbilor, povestea despre Babel se referă la comunicarea între oameni, baza existenței lor comune și șansa lor de a dăinui pe pământ. Poate că singura șansă. Și tocmai de aceea, în final, Mark-Alem va ajunge să-și pună din ce în ce mai multe întrebări cu privire la rolul misiunii sale în Palatul Viselor, în acest fel – doar în acest fel – reușind să-și recupereze, măcar parțial, umanitatea pe care aproape c-o pierduse de-a lungul anilor de supunere: „O să-i poruncesc sculptorului încă de pe acum să-mi dăltuiască pe piatra tombală o creangă de curmal înflorită, gândi el. Și, în vreme ce ștergea cu dosul palmei aburul de pe geam, își simți privirea încețoșată, încărcată de lumini și umbre. Atunci își dădu seama că plânge.”
Ismail Kadare, Palatul Viselor,
Traducere de Marius Dobrescu, București, Editura Humanitas Fiction, 2019